Încet-încet, a venit vara. E iunie și deja se simte mirosul vacanței. Nu și al concediilor, care sunt amânate, de cele mai multe ori, pentru luni mai fierbinți. Totuși, în această atmosferă, plimbările deja ne îmbie pe toți, iar parcurile parcă de-abia așteaptă să ne istorisească poveștile lor.
Zilele trecute, un bătrân parc din București mi-a vorbit despre nașterea și copilăria lui, și m-am gândit s-o spun și cititorilor revistei De Spiritu et Anima.
Se făcea că era prin anul 1906, se împlineau 40 de ani de domnie a regelui Carol I și 25 de ani de când România devenise regat. Fuseseră și ani mai buni, și mai răi, inclusiv un război care adusese independența față de Imperiul Otoman. Una peste alta, se vedea că țara mergea înainte cu pași repezi. Și oamenii voiau, din tot sufletul, să sărbătorească. Prin urmare, s-a hotărât că e vremea de chermeză. Planurile au început să se deruleze, mânecile au fost suflecate și… cu cântec, înainte! În ce direcție? Către „prima noastră Expoziție națională, adevărată serbare a muncii românești și vrednică încoronare a 40 de ani de lupte și silințe”[1], după cum spunea regele Carol I la inaugurarea evenimentului, desfășurată pe 6 iunie 1906.
S-o luăm însă cu începutul. Mai întâi a fost ideea, care a răsărit în mintea unui om politic conservator, ministru de finanțe la acea vreme – Take Ionescu. Și nu era una comodă: o inițiativă expusă cu ceva timp în urmă avea ca scop să transforme mlaștinile din câmpia Filaretului – aproape 45 de hectare – într-un parc național unde, în an de sărbătoare, să poată să-și facă loc bucuria. Chiar lângă prima gară din București, inaugurată în 1869 – Gara Filaret.
Dar ce se găsea, de fapt, pe acele plaiuri ale lui Bucur? Nu era chiar un loc pustiu, ci dimpotrivă, unul purtând numele de Grădina Filaret, unde bucureștenii se refugiau la umbră, în zilele de duminică, și se îndulceau cu delicatese orientale, precum rahat și baclava, care ne fac inclusiv acum să poftim la ele, ușor nostalgici. Zahărul în exces putea fi „stins” la multele cișmele care se găseau prin zonă. Totuși, să nu ne amăgim – în niciun caz nu se putea spune că era vorba despre un adevărat parc, cu tot ceea ce presupunea acesta în lumea civilizată, spre care toți românii tânjeau.
Așa că am face bine să revenim la povestea noastră. Planurile pentru noua construcție au fost imaginate de arhitectul peisagist Édouard Redont. Și, ulterior, oficialitățile s-au arătat generoase din toate punctele de vedere – de exemplu, i-au pus la dispoziție 10 189 de arbori mari și conifere, precum și peste 48 000 de arbuști, de care s-au ocupat horticultorii Samuel și Louis Leyraz.
Apoi, s-a ales comisarul general al Expoziției, fiind numit în această funcție dr. Constantin I. Istrati, membru (iar, după 1918, președinte) al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.
În cele din urmă, a venit greul – tot ceea ce fusese desenat pe hârtie trebuia pus în practică, pe teren. „Am tăiat dealuri, am secat bălți, am umplut o vale, am săpat un lac mare și în mai puțin de un an am scos la lumină parcul și clădirile expoziției…”[2], după cum amintea ministrul agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor, în cuvântul de deschidere, domnul Ion N. Lahovari. Mii de oameni au depus acolo o muncă uriașă, având în vedere că a presupus mutarea din loc a circa 575 000 metri cubi de pământ, deoarece „terenul avea stânci, râpe, mlaștini, arbori bătrâni de diferite esențe. S-au construit pavilioane, s-au trasat alei, s-au amenajat izvoare, cascade”[3], a continuat Lahovari, în discursul lui.
Și am ajuns la apa noastră cea de toate zilele, când trebuie să amintim de cele două fântâni în preajma cărora ne putem perinda și astăzi: Fântâna Zodiac și Fântâna „George Grigore Cantacuzino”. Prima dintre ele, care domină intrarea principală a parcului, a apărut mult mai târziu, în anul 1935, cu ocazia altei festivități: prima ediție a festivalului „Luna Bucureștilor”, desfășurat pe parcursul a cinci ani, în timpul regelui Carol al II-lea. A doua, însă, reprezintă un monument neoclasic construit în anul 1870, în vremea primarului al cărui nume îl poartă. În acea vreme, apa era limpede, rece și bună de băut. Azi, nu mai este cazul să mai sperăm așa ceva, din păcate.[4]
Ca element original, parcul includea și o grădină zoologică în miniatură, transferată ulterior la grădina zoologică Băneasa.[5]
Povestea construirii parcului continuă. A fost cooptat un alt arhitect care a avut o sarcină deosebită pentru acele timpuri: trebuia să ridice un teatru de vară, pe principiul ne plimbăm, mâncăm, bem, dar ne și culturalizăm. Și așa a apărut ceea ce astăzi este cunoscut ca Arenele Romane, deoarece arh. Leonida Negrescu, colaborator și la conceperea Ateneului Român, a avut ideea să se inspire pentru acest complex din modelul teatrelor romane. În același timp, a luat naștere și un monument care, poate, nu e chiar atât de faimos – Turnul de apă „Cetatea lui Ţepeş Vodă” sau, după cum i se mai spune, Castelul Vlad Țepeș care, la o scară mai mică, imită Cetatea Poenari construită de acest domnitor. La început, avea rolul de turn de apă, pentru situația în care izbucnea vreun incendiu în parc sau chiar în jurul acestuia. Apoi, i s-a schimbat destinația, succesiv fiind cazarmă a corpului de gardă de la Mormântul Ostașului Necunoscut, apoi a unui corp de gardă pentru o unitate militară, iar astăzi este sediul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.
Nenumărate pavilioane, statui, cascade, teatru, lac, grădină zoologică, fântâni, o moschee, un lac de două hectare… și multe, multe altele i-au așteptat pe bucureșteni, așa cum am spus mai sus, în ziua de 6 iunie 1906, la Expoziția jubiliară, unde „ghirlandele din flori și becurile multicolore dădeau o imagine feerică întregului ansamblu expozițional”[6], după cum spunea același Lahovari. Ceremonia de deschidere a avut loc la Arenele Romane, iar regele Carol I, alături de care s-au aflat regina Elisabeta, principele Ferdinand și principesa Maria, a inaugurat expoziția „în salvele tunurilor bateriei Carol I de la Calafat”. Din discursul monarhului, amintim doar câteva vorbe sugestive: „Privirile retrospective ce aruncați asupra României de ieri, cu date și fapte așa de nimerite, pun la iveală, în mod izbitor, progresele îndeplinite de România de astăzi. Salut, dar, cu o adâncă bucurie sufletească, prima noastră expoziție națională, adevărată serbare a muncii românești și vrednică încoronare a 40 de ani de lupte și silințe”[7].
În era tehnologiei (atât de) avansate, totul este, după cum se spune acum în popor, „la un click distanță”. Oricând și de oriunde se poate descoperi (aproape) totul despre orice. Important este să știi ce vrei să afli. Prin urmare, sper că v-am trezit curiozitatea în privința parcului „Carol I” și, mai ales, că v-am iscat dorința de plimbare pe acele alei încărcate de istorie.
[1] „Parcul Carol din București, amenajat pentru Expoziția Generală Română din 1906”, Historia, https://historia.ro/sectiune/general/parcul-carol-din-bucuresti-amenajat-pentru-565607.html, link accesat pe 15.04.2025.
[2] Idem.
[3] Idem.
[4] „Fântâna Zodiac din Bucureşti”, Bucureștii vechi și noi, https://bucurestiivechisinoi.ro/2021/05/fantana-zodiac-din-bucuresti/, link accesat pe 15.04.2025.
[5] „Parcul Carol I”, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Parcul_Carol_I, link accesat pe 15.04.2025.
[6] „Parcul Carol din București, amenajat pentru Expoziția Generală Română din 1906”, Historia, https://historia.ro/sectiune/general/parcul-carol-din-bucuresti-amenajat-pentru-565607.html, link accesat pe 15.04.2025.
[7] Idem.
