Romanul O singurătate prea zgomotoasă al lui Bohumil Hrabal ne oferă o perspectivă asupra regimului comunist din Cehia. Scriitorul ceh nu realizează un roman tezist, ci prezintă impactul pe care dictatura îl are asupra omului într-un registru livresc, care îmbină suferința individuală, absurdul existenței și situațiile neprevăzute de un umor savuros cu o serie de trimiteri la marile capodopere ale literaturii universale și ale filosofiei.
În centrul romanului se află Hanta, care în aparență este un umil muncitor, care „de treizeci și cinci de ani presează hârtie veche și cărți”. Prin intermediul acestui personaj (și al presei pe care acesta o utilizează) este ilustrat mecanismul absurd al cenzurii, care presupune nu doar un control riguros asupra noilor publicații, ci și distrugerea cărților „periculoase” care existau în biblioteci. La o primă vedere, ni se poate părea că acesta e un personaj plat, care duce o existență banală, lipsită de un scop precis. Viața lui poate fi rezumată la actul mașinic de a distruge cărțile care nu corespundeau ideologiei comuniste. Așa cum afirmă și Adriana Babeți, Hanta „e la rândul lui strivit de uriaşul compresor al unei istorii rele, care a adus doar umilinţă, degradare, izolare, teamă şi dorinţă de moarte”.[1] Pe parcursul romanului, vom constata faptul că Hanta este un personaj complex, reflexiv, aflat într-o continuă sondare a psihicului. „De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone”.[2] Prin urmare, el nu este complet lipsit de inițiativă. Serviciul lui presupune presarea hârtiei, însă, în secret, acesta își depășește atribuțiile prevăzute în „fișa postului” și citește cărțile și le salvează.
Munca lui Hanta este una sisifică, însă așa cum am afirmat anterior, personajul lui Bohumil Hrabal nu este nevoit să lucreze în continuu fără un scop precis și fără randament. El seamănă, mai degrabă, cu personajul mitologic conturat de scriitorul Albert Camus în volumul său intitulat Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd, cu atât mai mult cu cât scriitorul francez este citat de mai multe ori în discursul lui Hanta. În acest sens, așa cum propune Camus („Il faut imaginer Sisyphe heureux”), trebuie să ne gândim că Hanta este cel puțin împlinit în momentele în care își face datoria. El nu trăiește doar drama distrugerii pe nedrept a cărților, ci și bucuria descoperirii și salvării unor capodopere literare: „În curte şi la uşă aveam în permanenţă mai multă hârtie decât puteam împacheta, aşa încât, timp de treizeci şi cinci de ani, am trăit şi am supravieţuit în fiecare zi complexului lui Sisif, despre care a scris atât de frumos domnul Sartre şi încă şi mai frumos domnul Camus. Cu cât puneau mai multă hârtie în curte, cu atât ajungea mai multă în pivniţă, şi asta se repeta la infinit.”[3]
Aceasta nu este singura trimitere la opera literară și filosofică a lui Albert Camus. Putem identifica și alte elemente livrești preluate din scrierile autorului francez și adaptate cu o mare discreție contextului construit de Bohumil Hrabal. De exemplu, Hanta rememorează scena morții mamei sale. Nu doar că Hanta nu plânge la incinerarea mamei sale (asemenea personajului din romanul Străinul, care se dovedește a fi lipsit de sensibilitate), dar are și un moment de revelație. Își dă seama că între crematoriu și presa pe care o utilizează pentru a distruge cărțile existau nenumărate asemănări: „Când a murit mama, am plâns oarecum înăuntru, dar nu mi-a curs nici o lacrimă. Când am ieşit din crematoriu, am văzut cum fumul urcă din coş către cer, atât de frumos se ridica spre cer, iar eu, care lucrasem zece ani într-un beci cu hârtie veche, am coborât în beciul crematoriului şi m-am convins că aşa fac şi eu cu cărţile.”[4]
Lectura este văzută ca o revoltă împotriva regimului politic totalitar și a celor care interzic exprimarea liberă, scrierea, citirea și deținerea unor cărți care ar putea pune în pericol propaganda regimului politic totalitar. Hanta salvează o serie de cărți pe care le consideră valoroase. Pe unele le duce în biblioteca lui (care devine un imens paradis terestru), iar altora decide să le ofere o moarte demnă, împachetându-le printre alte hârtii, fără să le distrugă. Dintre cărțile salvate putem aminti: Elogiul nebuniei de Erasmus din Rotterdam, Don Carlos de Friedrich Schiller, Ecce Homo de Friedrich Nietzsche, Metafizica moravurilor și Teoria cercurilor de Immanuel Kant. Constatăm că majoritatea cărților aparțin unor autori germani. Atitudinea de ostilitate a cehilor față de germani are explicații istorice. Este vorba despre Acordul de la München din 1938, prin care Germania ocupă Regiunea Sudetă, care aparținea Cehoslovaciei, și de urmările acestui eveniment important. Distrugerea cărților impusă de regimul politic este o formă josnică de răzbunare a unui popor uzurpat de Istorie (cu majusculă), iar salvarea cărților este o formă de rezistență prin cultură. Cu toate acestea, activitatea lui Hanta este una cronofagă și cum acesta trăiește într-un regim politic în care mișcarea stahanovistă este mai presus de orice ideal personal, personajul se vede nevoit să suporte consecințele. Nu de puține ori, șeful îl jignește și îl avertizează că va avea probleme dacă nu își va îndeplini sarcinile cu seriozitate. Cuvântul lepădătură, care are mai multe ocurențe pe parcursul romanului, scoate în evidență neliniștea personajului în fața unui viitor incert: „Am lucrat mai departe inconştient, ştiam că nu sunt o lepădătură, am lucrat indiferent şi inuman, exact cum se lucra acolo, lângă presa gigantică din Bubny, iar seara – când am terminat totul, dovedind că nu sunt o lepădătură – şeful, care făcea duş în baia socialistă de lângă birou, mi-a spus că nu e de glumit cu mine, că deja trimisese la direcţie o plângere împotriva mea şi că voi fi dat afară, n-am decât să ambalez hârtie veche în altă parte.”[5]
O altă formă de evaziune la care recurge Hanta este refugiul în propriul trecut. Prin intermediul amintirilor, personajul încearcă să depășească limitele existenței sale. Trecutul său este plin înfrângeri, neîmpliniri, eșecuri.
Cert este că toate acestea îl ajută pe Hanta să reziste suferinței care îi presa sufletul (în acest sens, presa pe care acesta o utilizează pentru prelucrarea hârtiei ar putea să reprezinte și o metaforă pentru apăsarea sufletească pe care o simte personajul pe parcursul întregului roman). Această apăsare a personajelor din romanele care ilustrează perioada comunistă este prezentată de aceeași Adriana Babeți: „Anume, că indivizii sunt prinşi, cu micile lor istorii personale, în mecanismul devorator al marii istorii colective. Iar aceasta îi ejectează în afara cursului său ori de câte ori vor să îşi intre în matcă, să îşi găsească – aşa cum spune unul din personaje – dramul de fericire”[6]: „Toate acestea m-au uimit şi m-au sfinţit, am devenit mai frumos, pentru că am avut puterea să nu înnebunesc de tot ce am văzut în singurătatea mea zgomotoasă, cu trup şi spirit am trăit şi am supravieţuit, mă trec amintiri uluitoare, care mi-au proiectat munca în câmpul atotputerniciei.”[7]
În acest roman putem identifica și o serie de trimiteri la regimul nazist din Germania (și la ororile pe care acest regim politic le-a produs). Romanul nu devine tezist nici măcar atunci când se vorbește despre Holocaust. În doar două fraze sunt introduși cinci termeni care ne duc cu gândul la crimele împotriva umanității care au avut loc în timpul regimului nazist: Gestapo (poliția secretă din Germania), lagăr de concentrare și cuptorul de incinerare, respectiv cele două locuri în care au murit pe nedrept mulți oameni (Auschwitz și Majdanek): „Abia pe urmă am aflat că o ridicase Gestapo-ul, o luase împreună cu ceilalţi ţigani şi îi dusese pe toţi într-un lagăr de concentrare. Nu s-au mai întors, poate că au murit arşi undeva la Majdanek sau la Auschwitz, într-un cuptor de incinerare.”[8]
De asemenea, printre hârtiile aruncate fără milă în presă se numără și o serie de portrete ale lui Hitler. Acest gest, aparent lipsit de însemnătate, scoate la iveală o frământare etnică, ce caracterizează tot poporul ceh, nu doar pe Hanta, care era conștient de faptul că femeile care îl vizitau și îi preparau gulaș au murit în chinuri groaznice într-un lagăr nazist de exterminare. Explicația acestei răzbunări este de natură istorică și ține de ocuparea Cehoslovaciei de trupele germane aflate sub conducerea lui Hitler: „L-am aruncat cu plăcere în jgheabul presei mele hidraulice pe Hitler, am aruncat şi suita lui cu care intrase în Gdansk-ul eliberat, în Varşovia eliberată, în Praga eliberată, în Viena eliberată, în Parisul eliberat, Hitler intrând în apartamentul personal, la serbările secerişului, Hitler şi câinele său lup. I-am ars pe Hitler şi pe soldaţii lui, pe Hitler care examina fortificaţiile de la Atlantic, pe Hitler care intra în oraşele cucerite din Est şi din Vest, pe Hitler aplecat deasupra hărţilor militare.”[9]
La o lectură atentă, vom constata că Hanta poate fi considerat un alter ego al lui Bohumil Hrabal, deoarece acesta introduce în acest roman o serie de elemente autobiografice (autorul și personajul sunt consumatori de bere, amândoi au lucrat
la un centru de reciclare a hârtiei etc). Totuși, cea mai importantă trăsătură care îl apropie pe personaj de creatorul său este apetența pentru literatură. Acest scriitor ceh poate fi considerat un mare creator, care între realitate și ficțiune, ar opta în orice situație pentru a doua, deoarece viața lui tinde să se confunde cu literatura, ficțiunea devenind o existență secundară mult mai complexă și încărcată de semnificații.
Spre deosebire de autorul său, Hanta nu reușește să se exprime prin scris. În solitudinea zgomotoasă, își consumă toată energia în distrugerea unor cărți, în salvarea altora și în rememorarea unor scene care i-au marcat existența. („Dacă m-aş fi priceput la scris, aş fi scris o carte despre fericirea şi nefericirea omului. Prin cărţi şi din cărţi am înţeles că cerurile nu sunt deloc umane, iar cine gândește astfel, nu este nici el uman, nu pentru că ar vrea, ci pentru că acest lucru contrazice gândurile juste”[10]). Cu toate acestea, Hanta reușește să scrie o „carte” care se confundă cu propria existență, o sinteză a lecturilor și a experiențelor care l-au marcat.
Bibliografie
- Bibliografie primară
Hrabal Bohumil, O singurătate prea zgomotoasă, traducere din limba cehă și note de Sorin Paliga, Art, București, 2015.
- Bibliografie secundară
Babeți Adriana, „Universurile reziduale şi identităţile descompuse. Reprezentări în romanul central-european postbelic”, în Dilemele identităţii. Forme de legitimare a literaturii în discursul cultural european al sec. XX, Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2011.
[1] Adriana Babeți, „Universurile reziduale şi identităţile descompuse. Reprezentări în romanul central-european postbelic”, în Dilemele identităţii. Forme de legitimare a literaturii în discursul cultural european al sec. XX, Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2011.
[2] Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, traducere din limba cehă și note de Sorin Paliga, Art, București, 2015, p. 12.
[3] Ibidem, p. 126.
[4] Ibidem, p. 30.
[5] Ibidem, pp. 135-136.
[6] Adriana Babeți, „Universurile reziduale şi identităţile descompuse. Reprezentări în romanul central-european postbelic”, în Dilemele identităţii. Forme de legitimare a literaturii în discursul cultural european al sec. XX, Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2011.
[7] Bohumil Hrabal, op. cit., p. 99.
[8] Ibidem, p. 112.
[9] Ibidem, p. 113.
[10] Ibidem, p. 16.
