Multe au mai fost imnurile țării noastre! Și complet fără vreo legătură între ele!
Totul a început în anul 1862, atunci când Alexandru Ioan Cuza iniția un concurs, cu un premiu de 100 de galbeni, pentru alegerea imnului Principatelor Unite Române, iar melodia compusă de germanul Eduard Hübsch a câștigat respectiva competiție. Primind titlul de „Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei-Sale Prințul Domnitor”, acesta s-a cântat fără versuri, timp de 22 de ani. Apoi, același Hübsch, în 1881, a compus „Trăiască Regele!” care a ajuns cel mai longeviv imn al țării noastre. „Trăiască Regele!” s-a intonat pentru prima dată, pe versurile lui Vasile Alecsandri, cu reală emoție, în anul 1884 (la încoronarea lui Carol I) și a continuat să „domnească” până în 1948. Trebuie menționat că Imnul a fost, mai târziu, preluat și inclus de George Enescu în finalul lucrării sale „Poema Română”.
Apoi devenise clar că trebuia schimbat – odată cu noul regim instaurat, România rămasă fără Rege era îndreptățită să primească în dar o partitură nouă, înălțătoare, care să redea lupta dusă permanent de truditorii țării, nu-i așa? Rezultatul a fost nici mai mult, nici mai puțin decât „Zdrobite cătușe”, unde se scotea în evidență faptul că „muncitori și țărani, cărturari și ostași” zideau „România Republicii noi”, scăpând, într-un final, de cătușele pe care le zdrobeau zi de zi, bineînțeles. Fără comentarii…
Însă gusturile politico-muzicale s-au modificat relativ rapid, drept care în 1953, după numai șapte ani, s-a ales o altă tonalitate: „Te slăvim, Românie” a devenit noul imn, în cadrul căruia se sublinia că „Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator./ Leninismul ni-e far și tărie și avânt/ Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,/ Făurim socialismul pe-al țării pământ”. Firește, la refren se sublinia cu tărie cum țara noastră e „Puternică, liberă,/ Pe soartă stăpână”, fără să-și dea seama poetul cum se contrazicea singur. Pe parcursul a 22 de ani, am tot rămas înfrățiți cu poporul eliberator mai sus menționat și am tot făurit socialismul – conducătorii fiind, de aceea, mult prea ocupați pentru ca să se mai ocupe de piesa muzicală care ne reprezenta.
Iată însă că a venit anul 1975, moment când pe agenda lui Nicolae Ceaușescu a răsărit problema imnului. Parcă nu prea mai era potrivit cel existent, și asta de câțiva ani buni – cum de nu-și dăduse seama până atunci că alta e orientarea țării și că ideea asta cu leninismul & Co. ar fi trebuit eliminată cu mulți ani în urmă?!? „Pe-al nostru steag e scris Unire” părea că s-ar potrivi mult mai bine. Dar numai pentru vreo doi ani – spiritele creative se pare că se plictisesc repede…
Prin urmare, atunci când mai-marii României au făcut niște calcule și au înțeles că noi, de fapt, ne unisem de ceva vreme și că despre părțile alea rămase pe dinafara granițelor nu trebuia să prea vorbim, am ales o nouă melodie: „Trei culori”. Ne inspira, ne amintea și de istoria măreață, era tocmai potrivit. Dar, hei! Muzica suna bine, însă cuvintele nu ziceau nimic despre realizările noastre de la ‘48 încoace (nu, nu de la acel 1848, în cinstea căruia compusese Ciprian Porumbescu piesa!) și nici despre socialismul pe care îl clădisem deja (doar din acest motiv aveam acum timp să ne ocupăm de problema imnului!). Hai să păstrăm muzica, și-au zis conducătorii, dar să scriem niște strofe mai mobilizatoare și adaptate la prezentul nostru glorios. Zis și făcut: s-au schimbat inițial versurile în 1971 (chiar pe vremea când era doar un pur cântec patriotic), apoi în 1976 și, în sfârșit, în 1977. Gurile rele murmurau că însuși președintele se implicase în crearea acestor noi și revoluționare versuri ale ultimei variante care ne-a însoțit existența până în 1989.
Mai exact, până în decembrie 1989, când oamenii ieșiți pe străzi pentru a da jos regimul au ignorat imnul oficial și au cântat cu patos „Deșteaptă-te, române!”, devenit imediat imn național. Același până în zilele noastre, deci de aproape 35 de ani – o perioadă lungă, e adevărat, dar nu suficient de lungă cât să atingă performanța Imnului Regal, păstrat timp de 64 de ani.
„Mă gândesc c-am fi fost ceva mai întregi astăzi dacă, printr-o supoziție ilogică, regimul comunist ar fi păstrat imnul regal. România ar fi arătat altfel. Putea să-i schimbe cuvinte, putea să-i schimbe orice, dar e un sentiment de continuitate și tradiție a cărui logică noi ne facem că n-o înțelegem, dar toate țările care se respectă își respectă în primul rând tradițiile. Dacă schimbi zi de zi decorul casei tale, până la urmă nu te mai simți acasă”, scria, la un moment dat, istoricul Adrian Cioroianu despre povestea îndelungată a imnurilor noastre. Și, în opinia mea, avea perfectă dreptate.
Poate unora li se va părea ciudat (sau nu!), dar tatăl meu nu mi-a fredonat niciodată nici „Zdrobite cătușe” și nici „Te slăvim, Românie”, ci de pe buzele lui se auzea, în diferite ocazii, doar:
Trăiască Regele
În pace și onor
De țară iubitor
Și-apărător de țară.
Și tot același refren i-l cânta și fiului meu, pe când acesta era copil. Poate de aceea aș vrea ca în prezenta Pastilă muzicală să spun câteva cuvinte despre compozitorul acestui imn, Eduard Hübsch.
Considerat părintele muzicii militare românești, Hübsch s-a născut pe 13 februarie 1833, la Trencsén, în Regatul Ungariei (azi Trenčín, Slovacia) și a urmat studii muzicale la Praga și la Viena. A ales, la un moment dat, să vină în România, la Iași, unde a ocupat imediat poziția de violonist la Teatrul Național. Era extrem de atras de muzica militară și, în 1867, când se hotărăște, în Ministerul de Război, instituirea poziției de „inspector general al muzicilor militare”, aceasta îi revine șefului de muzică clasa I, căpitanul Eduard Hübsch, care o va ocupa până în anul 1894, când se va stinge din viață, la Sinaia. Din nenumăratele măsuri organizatorice pe care le-a luat, e important să reținem constituirea unor regulamente speciale destinate formațiilor de fanfară, precum și apariția unui nou statut al acestora în cadrul oștirii. În același timp, în calitate de dirijor al Fanfarei Pompierilor din București, Hübsch a creat nenumărate compoziții pentru acest tip de ansambluri muzicale.
Florentina Manuela Tăbăcilă, istoric la Muzeul Național al României, afirma despre el următoarele: „Ca semn al recunoașterii sale ca organizator al muzicii militare și compozitor, Hübsch a primit din partea Majestății Sale, regele Carol I, două baghete, expuse în Tezaurul Istoric. Cele două baghete sunt din fildeș, cu aplicații de aur emailat și cifra regală. Prima baghetă este sculptată, are două monograme confecționate din aur şi este încrustată cu briliante. În partea superioară, din aur, este dispusă coroana regală. La mijlocul baghetei există o cunună de aur lucrată și emailată verde, punctată cu diamante. Partea inferioară a baghetei este marcată cu o placă de aur. Cea de a doua baghetă din fildeș este formată din două părți, având în partea superioară o monogramă din aur, prinsă într-un singur nit”[1].
Hübsch a petrecut 36 de ani în România, răstimp în care a desfășurat o intensă activitate, atât muzicală, cât și organizatorică, rămânând un nume de referință în istoria noastră muzicală. Poate, la prima vedere, cititorul va gândi că, la urma urmei, este vorba doar despre un compozitor. Însă aș vrea să las aici, ca mărturie, cuvintele lui Caragiale dedicate acestuia, prin care făcea apel la români, în ziarul Moftul român, pentru o subscripție publică, în vederea ridicării unei statui închinate lui Hübsch. Și astfel, prin cuvintele lui, se va încheia pledoaria mea dedicată unui om muncitor, plin de suflet, dar și de talent muzical, care ne-a dăruit acel imn ce a însoțit țara pe parcursul multor ani, semănați cu victorii și înfrângeri, cu bucurii și tristeți, cu suișuri și coborâșuri. Un imn pe care mulți dintre noi îl fredonăm încă.
„Iată, în sfârșit, iubite cititor, că se face dreptate unui nume ilustru atât de scump nouă ca și tuturor bunilor români! Iată că se realizează dorința tuturor câți țin să venereze memoria bărbaților care au gândit bine și drept pentru și despre patria noastră română! (…)
Cine a fost Hübsch, toți o știm. Muzicant de mare talent şi om de mult spirit – în afară de atâtea frumoase compoziţiuni muzicale şi în afară de atâtea şi atâtea glume neuitate, el ne-a lăsat două producţiuni ale spiritului său în adevăr nepieritoare.
Cât va exista o ţară românească se va cânta măreţul imn regal Trăiască regele, compus de Hübsch! Cât va fi ţara românească, ea va fi ţara lui Hübsch!
Țară frumoasă cu veselă lume! Nimeni nu te-a caracterizat mai bine decât bunul nostru amic Hübsch cu două vorbe! (…)
Trăiască ţara lui Hübsch!
Rămână veşnic în picioare statuia eroului nostru spre pomenire!
— Ei! Dar ne va întreba cititorul. Bine, Hübsch merită fără-ndoială o statuie şi proiectul Moftului român este admirabil, o adevărată operă de artă, operă plină de adevăr şi de inspirație. Dar fondurile? Unde sunt fondurile?
— O, Doamne! Am putea răspunde noi; am văzut multe fonduri fără statuie, ce mirare să vedem odată o statuie fără fonduri? Și pe urmă să nu uităm a spune că și noi ne-am gândit să deschidem liste de subscripțiuni pentru scopul nostru, și punem multe speranțe în obolul publicului românesc.
Haide! Grăbiți-vă de subscrieți voi toți câți n-aveți de dimineață până seara pe buze decât vorbele sacramentale care le-a prins Hübsch ca să pecetluiască locul și vremea noastră”, scria I. L. Caragiale în articolul „Ţara lui Hübsch”, din Moftul român.[2]
Nota bene: Nu a existat niciodată vreo statuie închinată lui Eduard Hübsch.
[1] Borcea, Ștefan, „Cine a fost Eduard Hübsch, părintele Imnului Regal. Caragiale a militat pentru ridicarea unei statui în onoarea marelui muzician”, adevărul.ro,, [online], disponibil la https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/cine-a-fost-eduard-hubsch-parintele-imnului-1697828.html (link accesat pe 9.05.2024)
[2] Moftul român, nr. 10, 3 iunie 1901 (online, www.cimec.ro/Biblioteca-Digitala/Caragiale/Caragiale-Tara-lui-Hubsch.htm, link accesat pe 13.05.2024)
