Trei scriitori de referință din cultura norvegiană: Jostein Gaarder, Linn Ullmann și Jon Fosse. Fiecare autor ne ademenește cu o poveste. Prima este povestea filozofiei, dar este, în același timp, și povestea creștinismului, a culturii indo-europene, a semiților și a diferitelor curente de gândire, din cele mai vechi timpuri până în secolul XX. A doua surprinde provocările la care este supus un copil cu părinți celebri. Linn Ullmann pare să facă o operație pe cord deschis. Este o relatare dureros de sinceră despre relația cu tatăl ei, celebrul regizor suedez Ingmar Bergman, cu pregnante racursiuri în relația dintre ea și mama ei, bine-cunoscuta actriță norvegiană Liv Ullmann. Ultima poveste este un miraj, un vis zbuciumat și un gând nostalgic, în care suferința ia multe forme și atârnă greu, în special în preajma Crăciunului.
Titlu: Lumea Sofiei
Autor: Jostein Gaarder
Traducător: Ana Mihăilescu
Editura: Univers
An apariție: 2013
Număr de pagini: 448
Jostein Gaarder (n. 1952) este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori norvegieni. În anul 1976, după absolvirea studiilor de teologie și literatură nordică, la Universitatea din Oslo, devine profesor de filozofie, religie și literatură la câteva școli secundare din Oslo și Bergen. Până la debutul editorial, Jostein Gaarder publicase articole și poeme în ziare, susținuse prelegeri și contribuise la realizarea unor manuale școlare. În anul 1986, publică prima carte de ficțiune intitulată Diagnosen og andre noveller [Diagnosticul și Alte Povestiri]. Patru ani mai târziu, primește Premiul criticilor literari pentru Kabalmysteriet [Misterul solitarului].
Recunoașterea internațională o dobândește în anul 1991 cu romanul Sofies verden (Lumea Sofiei, Editura Univers, 1997, 2006, 2009, 2013). Romanul a avut un succes atât de mare, încât a fost tradus în peste 50 de limbi, cu un tiraj care a depășit 30 de milioane de exemplare. În anul 1995 a fost declarată cea mai bine vândută carte de ficțiune din lume. Din acel moment, Jostein Gaarder s-a dedicat în totalitate scrisului. În anul 1999 a apărut o adaptare cinematografică a romanului, cu același nume, în regia lui Erik Gustavson.
Multe dintre cărțile sale au fost traduse și în limba română și au apărut la Editura Univers: Fata cu portocale (2003, 2013), Misterul de Crăciun (2003, 2013), Ca într-o oglindă, în chip întunecat (2005, 2013), Misterul cărților de joc (2018), Vita brevis (2018), Castelul din Pirinei (2012, 2018), Pur și simplu perfect (2019), Omul cu marioneta (2021), Noi suntem acum pe Pământ (2024).
Protagonista romanului Lumea Sofiei este Sofie Amundsen, o fată de 14 ani. În mare, viața ei are o doză consistentă de monotonie, cu o rutină cotidiană persistentă. Însă lucrurile se schimbă odată cu apariția unui mic plic alb în cutia poștală, la începutul lunii mai. Pe plic este trecut numele Sofiei, fără expeditor. Înăuntru, ea găsește un bilețel cu întrebarea „Cine ești tu?”. Apoi primește un altul, identic, doar că de data aceasta conținutul biletului este „De unde vine lumea?”. Cel de-al treilea plic adresat ei deschide o serie de scrisori în care Sofie Amundsen va fi inițiată în propriul ei curs de filozofie. În același timp, pe lângă scrisori, Sofie primește mai multe cărți poștale și diverse obiecte care aparțineau unei fete Hilde, de aceeași vârstă cu ea. Abia spre final, când firul poveștii ia o întorsătură neașteptată, Sofie află ce anume o leagă de Hilde.
Jostein Gaarder a vrut ca Lumea Sofiei să fie un roman pentru generația tânără, motiv pentru care personajul principal are 14 ani. De altfel, multe dintre cărțile lui sunt relatate din perspectiva unui adolescent sau sunt destinate copiilor pentru că ei „au o curiozitate pură”.[1] Autorul mărturisește că Lumea Sofiei „este singura carte pe care am scris-o cu scopul didactic în minte, folosind narațiunea ca pretext pentru ceea ce voiam să spun.”[2] La apariția romanului s-a întâmplat un lucru surprinzător, care l-a uimit chiar și pe autor. Cartea a fost adorată de cititorii maturi, la fel de mult ca și de micii adulți în devenire. Ani de-a rândul, Jostein Gaarder s-a întrebat cum de cărțile lui au prins atât de bine la public, indiferent de vârstă. Concluzia acestuia poate să pară naivă, dar nu mai puțin revelatorie: ele sunt căutate pentru că abordează teme universale, relevante indiferent de țara în care te afli și, totodată, pentru povestea în sine, pentru că, în opinia lui, „creierele noastre sunt făcute pentru povești”.[3] Și la drept vorbind, când dai de o carte care începe cu învățăturile lui Thales și se încheie cu scrierile lui Gombrowicz, iar niciunul dintre marii gânditori ai lumii nu a fost omis – de la Grecia Antică până în secolul XX –, nu poți decât să fii curios, dacă nu de-a dreptul intrigat. Cred că autorul ar fi câștigat admirația multor cititori chiar dacă se oprea aici, pentru că simpla expunere a acestor precepte nu este deloc o întreprindere ușoară. Dar să îmbraci istoria filozofiei într-o poveste de suspans, fantastică, ei bine, nu-mi rămâne decât să zic „Carte frumoasă cinste cui te-a scris”.[4]
„Cu mai mult de două mii de ani în urmă, un filosof grec era de părere că filosofia s-a născut datorită capacității oamenilor de a se mira. Omului i se pare atât de ciudat că este în viață, încât întrebările filosofice apar de la sine, spunea el. E ca și cum ai fi spectator la un număr de magie: pur și simplu nu înțelegem ceea ce se întâmplă chiar sub ochii noștri. Așa că ne întrebăm cum de a reușit magicianul să transforme câteva eșarfe de mătase într-un iepure viu. Sunt mulți cei care gândesc că lumea e la fel de neînțeles ca și scamatoria cu iepurele scos dintr-un joben care părea să fie gol. Iar dacă vorbim despre iepure, ne dăm seama că am fost păcăliți. Da, dar nu știm cum a făcut acest lucru, aceasta este problema. Atunci când vorbim despre lume, lucrurile stau totuși altfel. Știm că lumea nu e o scamatorie, pentru că trăim pe acest pământ și facem parte din această lume. De fapt, chiar noi suntem iepurele alb scos din joben. Spre deosebire de iepurele alb, care nu este conștient că participă la o scamatorie, noi simțim că suntem parte din acest mister, dar ne-ar plăcea tare mult să înțelegem cum se leagă lucrurile între ele.”
(extras din Lumea Sofiei, Jostein Gaarder)
Titlu: Neliniște
Autor: Linn Ullmann
Traducător: Ovio Olaru
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
An apariție: 2020
Număr de pagini: 376
Linn Ullmann (n. 1966) poate fi așezată pe raftul întâi al scriitorilor norvegieni contemporani. Scriitoarea a studiat literatura engleză la Universitatea din New York, după care s-a întors în țară, în Oslo, unde, începând cu anul 1990, a urmat o carieră în jurnalism. Debutul literar are loc în anul 1998, cu romanul Før du sovner [Înainte de a adormi], care a fost bine primit atât de critici, cât și de publicul cititor. Până în prezent, autoarea a scris șase romane bestseller, vândute în peste douăzeci de țări din Europa și SUA. Pentru operele de ficțiune Linn Ullmann a fost premiată cu Amalie Skram-prisen, iar pentru activitatea jurnalistică i s-a acordat premiul Gullpennen. În anul 2017, autoarea a primit Premiul Dobloug pentru întreaga operă.
Neliniște este cel mai recent roman al scriitoarei. Publicat inițial în anul 2015, romanul s-a bucurat de un succes răsunător la nivel mondial. A fost tradus în 16 limbi și a fost nominalizat la Premiul Consiliului Nordic. Aceasta este prima carte a lui Linn Ullmann tradusă în limba română.
Neliniște este, în primul rând, un roman autobiografic. Scriitoarea explorează relația dintre ea și părinții ei, celebrul regizor suedez Ingmar Bergman și faimoasa actriță norvegiană (regizoare și ea) Liv Ullmann. Accentul cade, în special, pe conversațiile avute cu tatăl ei.
La început am fost tentată să spun unde s-a născut Linn Ullmann, cum s-au cunoscut părinții ei și câte filme au făcut împreună. Dar parcă era prea la îndemână. Un ușor loc comun. În schimb, mi se pare normal să vă spun că atunci când s-au cunoscut, Ingmar Bergman i-a spus lui Liv Ullmann „Suntem dureros de legați unul de celălalt”.[5] Sau când a găsit locul ideal pentru a-și construi casa, pe o plajă pustie din Hammars, în anul 1965, Ingmar Bergman a declarat „Dac-am vrea să fim pompoși, am zice că mi-am găsit căminul și dacă am face o glumă, ai putea spune că a fost dragoste la prima vedere.”[6]
Linn Ullmann avea 12 ani când și-a cunoscut frații și surorile din alte căsătorii (opt în total) la petrecerea de ziua tatălui ei. Dacă cineva o întreba despre el obișnuia să spună „Tatăl meu are patru case, două mașini, cinci neveste, o piscină, nouă copii și un cinematograf.”[7] Vara se uitau la filme mute în hambarul amenajat în cinematograf; „Asta face parte din educația ta”, îi zicea. [8]
Absența mamei a fost mereu puternic resimțită: „Când mama e plecată, mi-e dor de ea tot timpul. Mi-e dor de ea din momentul în care pune piciorul afară din casă până când se întoarce. Mi-e atât de dor, încât am nevoie de un corp în plus: un corp pentru mine și unul în plus, pentru tot acest dor.”[9]
Tatăl ei avea 87 de ani când au decis să scrie o carte împreună. Ea punea întrebările, el răspundea. Doi ani și șase înregistrări. El îi spunea că ar fi scris o carte despre îmbătrânire dacă ar fi fost mai tânăr, însă acum la bătrânețe nu mai îndrăznea.
El era „tata”, iar ea era „Micuța Chinezoaică”. Când avea doar doi ani, înainte de botez, Ingmar Bergman i-a scris „Îți doresc să ai parte de dor neîncetat și de speranțe, fiindcă nu se poate trăi fără dor.”[10]
Linn Ullmann a evitat mereu să vorbească despre părinții ei. Însă în cele din urmă a povestit. Așa cum s-a întâmplat și cum a simțit. Textul nu are înflorituri sau artificii care să „dea bine”. Scriitoarea nu vrea ca textele sale să fie șarmante. În cadrul unui interviu, pe care ea l-a realizat pe când avea vreo 20 de ani, un poet danez mai în vârstă i-a spus despre o anume scriitoare daneză că ar fi bună dacă nu ar fi atât de șarmantă. N-a uitat: un scriitor nu ar trebui să fie șarmant.[11]
„Să plângi după cineva nu înseamnă mereu să disperi. Când a murit Ingrid, tatăl meu a fost devastat. Era disperat. Spunea că-și dorește să moară, dar că e prea laș să-și ia viața. «Sunt om de șaptezeci și patru de ani, și Dumnezeu abia acum hotărăște să mă dea afară din creșă», spunea. Tata a pierdut și un fiu, pe Jan; dacă eu aș fi pierdut un copil «disperare» ar fi fost un cuvânt prea blând. La fel de blând ca «devastat». Îmi imaginez că n-aș fi putut să trec peste asta. El a putut. Jan a murit, dar el a trecut peste asta. Nu copiii erau cei mai importanți pentru el. Eu țin încă la hărțile și tabelele mele – important, neimportant, cel mai îndrăgit, cel mai puțin îndrăgit –, chiar dacă știu că nu duce nicăieri. De fapt, cred că am plâns după părinți toată viața. S-au schimbat sub ochii mei așa cum se schimbă copiii mei, și nu pot să-mi dau seama exact cine eram eu pentru ei. Poți să plângi după oameni care încă trăiesc?”
(extras din Neliniște, Linn Ullmann)
Titlu: Numele celălalt. Septologie I-II
Autor: Jon Fosse
Traducător: Ovio Olaru
Editura: Pandora M
Colecția: Anansi Contemporan
An apariție: 2022
Număr de pagini: 352
Jon Fosse (n. 1959) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii contemporane. În anul 1987 a absolvit studiile de master la Universitatea din Bergen, obținând o diplomă în literatură comparată. Debutul său a avut loc în anul 1983 cu romanul Raudt, svart [Roșu, negru]. Autorul și-a obținut consacrarea în special în lumea teatrului, fiind unul dintre cei mai bine cotați dramaturgi din Europa. Interesant este faptul că, inițial, Jon Fosse nu dorea să devină dramaturg, refuzând în repetate rânduri să scrie piese de teatru. Prima lui piesă, intitulată Nokon kjem til å komme (Cineva are să vină, editura Uniter, 2001) apare în anul 1996, și este una dintre cele mai populare piese ale sale. Jon Fosse mărturisește că piesele de teatru au fost cea mai mare revelație din cariera sa de scriitor.[12] Carieră la care nu s-a gândit vreodată că o va avea. El nu voia să fie scriitor, ci jurnalist. Dar la 20 de ani a scris prima carte și de atunci a continuat să scrie. Cel mai mult l-a influențat Ființă și timp a lui Martin Heidegger, iar despre textele sale a declarat: „Beckett a spus că a scris despre nimic, iar eu aș putea spune același lucru”.[13] În anul 2023, i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură „pentru piesele de teatru și proza sa inovatoare care dau glas celor nespuse”.[14]
Jon Fosse are peste 30 de opere de ficțiune în „nynorsk”, numită și „noua norvegiană”, forma mai puțin cunoscută din cele două forme standardizate ale limbii norvegiene; a doua este „bokmål”, adică „norvegiana cărturărească”. Primul roman tradus în limba română este Numele celălalt. Septologie I-II (editura Pandora M, 2022), urmat de Eu este un altul. Septologie III-IV (editura Trei, 2024).
În calitate de dramaturg a scris peste 40 de piese de teatru dintre care în România au fost montate Fata de pe canapea (Teatrul Act, 2003, în regia lui Radu Afrim), Cineva are să vină (Teatrul Act, 2003, în regia lui Radu Afrim; ARCUB, 2023-2024, în regia lui Chris Simion-Mercurian), Vis. Toamna (Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, 2007, în regia lui Radu Afrim), Frumos (Teatrul „Toma Caragiu”, 2009, în regia lui Vlad Massaci), Somn (Teatrul Național din Târgu Mureș, 2009, în regia lui Sorin Militaru), Omul cu chitara (Teatrul Municipal din Turda, 2013, în regia lui Mihai Măniuţiu), Numele (Teatrul Foarte Mic, 2014, în regia lui Vlad Cristache), Iarna (Teatrul Nottara, 2016, în regia lui Mihai Măniuțiu).
Jon Fosse a creat o septologie împărțită în trei volume, despre viețile a doi pictori care poartă același nume, Asle. Unul este văduv, iar celălalt, divorțat de două ori. Primul nu are copii, al doilea are trei. Cel văduv a reușit să scape de dependența alcoolului și a tutunului, însă cel divorțat, nu. Primul are succes cu tablourile sale, celălalt nu mai poate picta la fel de bine. Amândoi iubesc câinii, însă primul Asle nu a avut niciodată un animal de companie, iar al doilea are un câine. Cei doi sunt prieteni de mulți ani. Cel puțin asta aflăm din primul volum. Dar relația dintre ei s-ar putea să se schimbe, să capete noi valențe pe parcursul celor trei volume.
Romanul Numele celălalt. Septologie I-II este povestit din perspectiva primului pictor. E un flux de gânduri care începe pe prima pagină și se termină (presupun) pe ultima filă din al treilea volum. În carte nu există niciun punct care să stopeze freamătul gândurilor obsedante, amorțite, înghețate într-un anumit moment din trecutul său ori al celor din viața sa. Asle, pictorul văduv, simte că e de datoria lui să îl ajute pe celălalt Asle. Cei doi creează iluzia că ar fi două fețe ale aceleiași monede, o proiecție răsturnată a aceluiași om. Însă asta nu înseamnă că se situează la poli opuși, și unuia îi merge bine, pe când celuilalt îi merge rău. Niciunul nu este bine. Dar împreună funcționează, se înțeleg. Aproape că, într-un fel, își sprijină durerea unul de celălalt.
„[…] singurul lucru, deci, care-mi face Crăciunul suportabil e gândul că un bărbat tânăr și o femeie tânără se iubesc, […] și el, bărbatul cel tânăr, își spune că o iubește atât de mult pe femeie, încât, chiar dacă nu e tatăl copilului pe care ea îl poartă, trebuie să o ajute, trebuie să găsească un loc unde să nască, […] iar când ajung la o gospodărie merg și bat la ușă, dar nimeni nu le deschide, […] așa că merg direct în staul, […] femeia se întinde în fânul uscat și dă naștere unui băiat și zice că un înger i-a spus că are să nască un băiat, așa că naște un băiat, zice ea și mai zice că îngerul i-a spus să nu-i fie frică, fiindcă Dumnezeu e cu ea, și bărbatul cel tânăr vede cum copilul emană lumină, o lumină incredibil de frumoasă, […] și mă gândesc că lumina aceasta, exact această lumină e singurul lucru care mă face să suport Ajunul și mă ajută să nu mă gândesc la toate lucrurile la care mă doare atât de mult să mă gândesc, și când pictez, pentru că pictez și în Ajun, ca în orice altă zi din an, în tabloul pe care-l pictez trebuie să fie și o lumină […]”
(extras din Numele celălalt. Septologie I-II, Jon Fosse)
[1] Eli Bădică, „Interviu cu scriitorul norvegian Jostein Gaarder…”, Supliment de cultură, număr 704, https://suplimentuldecultura.ro/33173/interviu-cu-scriitorul-norvegian-jostein-gaarder-creierele-noastre-sunt-facute-pentru-povesti/, publicat pe 05.10.2020, link accesat în noiembrie 2024.
[2] Eli Bădică, „Interviu cu scriitorul norvegian Jostein Gaarder…”…
[3] Eli Bădică, „Interviu cu scriitorul norvegian Jostein Gaarder…”…
[4] Tudor Arghezi, Ex libris, https://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/exlibris.php, link accesat în noiembrie 2024.
[5] Linn Ullmann, Neliniște, ed. Polirom, colecția Biblioteca Polirom, București, 2022, p. 17.
[6] Ibidem, p. 16.
[7] Ibidem, p. 40.
[8] Ibidem, p. 41.
[9] Ibidem, p. 153.
[10] Ibidem.
[11]„I Don’t Want My Writing to Be Charming”, The New York Times Magazine, https://www.nytimes.com/2019/01/10/magazine/linn-ullmann-unquiet.html, link accesat în noiembrie 2024.
[12] „Jon Fosse”, Britannica, https://www.britannica.com/biography/Jon-Fosse, link accesat în noiembrie 2024.
[13] „Jon Fosse interview…”, The Booker Prizes, https://thebookerprizes.com/the-booker-library/features/jon-fosse-interview, link accesat în noiembrie 2024.
[14] „The Nobel Prize in Literature 2023”, Nobel Prize, https://www.nobelprize.org/prizes/literature/2023/summary/, link accesat în noiembrie 2024.
