Pentru acest număr m-am oprit la argentinienii Silvina Ocampo, Adolfo Bioy Casares, Jorge Luis Borges și Julio Cortázar. Cu toate că, la o primă vedere, nimic nu pare să-i lege, literatura lor dezvăluie un numitor comun: interesul pentru fantasticul cotidian.
Titlu: Cei care iubesc urăsc
Autor: Silvina Ocampo, Adolfo Bioy Casares
Traducere: Lingua Connexion
Editura: RAO Clasic
An apariție: 2019
Număr de pagini: 144
Prima recomandare este o poveste polițistă scrisă de Adolfo Bioy Casares (1914 -1999) și Silvina Ocampo (1903-1993), doi scriitori consacrați ai culturii argentiniene, care, întâmplarea face sau o ironie celestă, au fost soț și soție. Este singura carte pe care au scris-o împreună.
Amândoi provin din familii înstărite. Adolfo Bioy Casares urma Facultatea de Drept când a decis să renunțe pentru a se dedica scrisului. Și, după spusele lui, Silvina Ocampo a fost cea care l-a convins să se consacre întru totul scrisului.[1] Un alt susținător al său a fost Jorge Luis Borges, pe care l-a cunoscut în 1932, la o întâlnire organizată de Sur, o revistă literară de succes, înființată de sora mai mare a Silvinei, Victoria Ocampo. Cei trei au format un trio inegalabil în literatura argentiniană. Borges obișnuia să ia cina aproape în fiecare zi acasă la cei doi, care locuiau în cartierul Recoleta.
Bioy Casares a scris prima nuvelă la 11 ani, iar când l-a cunoscut pe Borges, scriitorul nu avea mai mult de 18 ani. Prietenia dintre ei a fost una pe viață și, de-a lungul timpului, s-a concretizat în diverse colaborări sub pseudonimele Honorio Bustos Domecq, B. Suarez Lynch, și B. Lynch Davis, cum ar fi Seis problemas para Don Isidro Parodi (1942) sau Crónicas de Bustos Domecq (1967). Cei doi au coordonat revista literară Destiempo în 1936 și au lucrat împreună la editarea volumelor Los mejores cuentos policiales (1943) și Poesía gauchesca (1955), printre altele. Împreună cu Silvina Ocampo, cei trei scriitori publică fascinanta Antología de la literatura fantástica (1940).
Adolfo Bioy Casares a dobândit recunoaștere internațională odată cu publicarea romanului La invención de Morel (1940). Romanul l-a propulsat și în rândul marilor scriitori ai literaturii fantastice argentiniene. Aproape de la sine înțeles, cel mai mare elogiu vine din partea lui Borges, care spune despre acest roman: „Nu mi se pare o inexactitate sau o hiperbolă să o clasific drept perfectă.”[2] În 1990, Bioy Casares a primit Premiul Cervantes pentru Literatură, cea mai înaltă distincție literară din spațiul cultural hispanic.
Silvina Ocampo era cu 11 ani mai mare decât soțul ei. Era mezina familiei și avea o fire retrasă, atipică pentru cineva din înalta societate. Pe lângă scris, Silvina era pasionată de desen. De-a lungul vieții, a cultivat cele două pasiuni, mărturisind la un moment dat: „Desenam ceea ce nu puteam scrie și scriam ceea ce nu puteam desena”. Silvina Ocampo nu a avut niciodată un loc de muncă, dedicându-se exclusiv scrisului și artei. În copilărie a fost fascinată de cei din clasele inferioare. Autoarea a admis că abia la maturitate a înțeles beneficiile unei situații financiare bune. Însă ea nu și-a schimbat niciodată părerea despre sărăcie – în ochii ei, săracii erau oamenii cu adevărat liberi.
Volumele La furia (1959) și Las invitadas (1961) sunt cele mai apreciate opere ale sale, care relevă un stil neobișnuit, prin care proiectează o imagine tulburătoare a lumii, dominată de cruzime și întâmplări stranii. Conform spuselor lui Borges „În povestirile Silvinei Ocampo există o trăsătură pe care încă nu am reușit să o înțeleg: e o bizară iubire pentru o anumită cruzime inocentă sau piezișă; atribui această trăsătură interesului uimit pe care răul îl inspiră unui suflet nobil.”[3] Autoarea a declarat unui intervievator, în anul 1980, că i s-a refuzat Premiul Național pentru Literatură din Argentina, pentru că opera ei era „prea crudă”.[4]
Din nefericire, Silvina Ocampo – scriitoare, poetă, traducătoare și artistă – nu a primit recunoașterea pe care o merita în timpul vieții, trăind în umbra surorii sale, Victoria Ocampo. (Poate și în umbra soțului său.) Multă vreme ea a fost văzută doar ca „sora mai mică”. Și cu toate că în prezent este cunoscută și recunoscută la nivel mondial ca una dintre marile scriitoare argentiniene, pe cavoul familiei Ocampo, din cimitirul Recoleta, numele Silvinei Ocampo nu este marcat pe o placă, spre deosebire de cel al Victoriei Ocampo, care are o placă omagială din partea revistei, editurii și fundației Sur.
Publicat inițial în 1946, romanul Cei care iubesc urăsc (titlul în original Los que aman, odian) este considerat precursorul romanului polițist argentinian. În introducerea semnată de Adolfo Bioy Casares, autorul mărturisește cu mult umor faptul că a citit un articol în care romanul era lăudat pentru originalitatea sa, lucru care nu putea decât să-l bucure, pentru că la apariția sa nimeni nu se deranjase nici măcar să-l critice.[5]
Romanul are toate ingredientele necesare pentru o poveste polițistă reușită. Stilul ironic și precis al lui Adolfo Bioy Casares se împletește cu nota întunecată și neliniștitoare caracteristică Silvinei Ocampo. Povestea se înfiripă în jurul călătoriei doctorului Humberto Huberman într-un tren spre Bosque del Mar, o stațiune balneară izolată, înconjurată de vegetație sălbatică, unde furtunile de nisip sunt la ordinea zilei. Este o escapadă mult așteptată, în care doctorul plănuiește să se dedice pasiunii sale – scenariile de film. Mai corect spus, o casă de producție l-a rugat să facă o adaptare a romanului Satyricon al lui Petronius la societatea argentiniană din prezent. Însă toate planurile sale se schimbă radical când, în hotelul unde este cazat, are loc o crimă. Toate preocupările sale artistice se metamorfozează în anchetarea unei crime. Nu e cazul să vă lăsați prizonierii unei prejudecăți: doctorul nu e un Hercule Poirot sau un Philip Marlowe. Cu alte cuvinte, ar fi greșit să-l plasăm în rolul de detectiv. El este mai degrabă un perspicace observator prins într-un vârtej de tensiuni care cresc și se sting în același ritm cu furtuna de nisip de afară.
„Precum acele amintiri din călătorii care se șterg din memorie și pe care apoi le găsim în albumul cu fotografii, când am slăbit curelele geamantanului meu am văzut – pentru prima dată? – scenele sosirii mele la hotel. Clădirea, albă și modernă, mi s-a părut înfiptă într-un mod pitoresc în nisip: ca un vapor pe mare sau o oază în deșert. Lipsa copacilor era compensată de niște pete verzi distribuite în mod capricios: dinți de lei, ce păreau să înainteze ca un grup de reptile, și butași foșnitori de cedru. În depărtare, se zăreau două sau trei case și o colibă. Nu mai eram obosit. Am simțit un fel de extaz de veselie. Eu, doctorul Humberto Huberman, descoperisem paradisul filologului.”
(extras din Cei care iubesc urăsc, Silvina Ocampo, Adolfo Bioy Casares)
Titlu: Opere 1
Autor: Jorge Luis Borges
Traducere: Cristina Hăulică, Andrei Ionescu, Darie Novăceanu
Editura: Univers
An apariție: 2002
Număr de pagini: 266
Jorge Luis Borges (1899-1986) a copilărit printre cărți, iar pe măsură ce a crescut s-a asigurat că va fi mereu în tovărășia lor. Când avea doar 6 ani a scris prima sa povestire, La visera fatal, iar la 9 ani a tradus povestirea The Happy Prince a lui Oscar Wilde.
În 1914 pleacă cu familia din Argentina în Elveția unde rămâne timp de cinci ani, pe durata studiilor liceale. În 1919 se mută la Madrid împreună cu familia sa. Aici face cunoștință cu mișcarea poetică ultraistă, scriind versuri libere de orice canon clasic. Când se întoarce în Argentina, în 1921, înființează revistele Prisma și Proa. Cele două publicații aveau o circulație foarte restrânsă, prin care scriitorul a încercat să introducă mișcarea ultraistă în spațiul sud-american.
În anul 1923 publică primul volum de versuri, Fervor de Buenos Aires, care trece aproape neobservat în Argentina. Însă în Madrid, Ramón Gómez de la Serna scrie o cronică elogioasă în Revista de Occidente, iar Alfonso Reyes îi trimite o scrisoare de felicitare.
Așa a început totul. Așa a început proiectarea lui Borges în spațiul european. El devine un scriitor universal, europenizat, cu toate că mulți dintre scriitorii argentinieni ar contesta acest lucru, pentru că el nu ar fi putut fi Borges cel pe care-l știm dacă nu ar fi venit din zona sud-americană, cu toate tradițiile ei.
S-au scris multe despre Borges. Cine este și ce semnificație au scrierile sale, care sunt tehnicile sale și cum a ajuns un maestru al prozei fantastice. Este interesant faptul că el niciodată nu a încurajat încadrarea sa în acest gen literar, dar nici nu a negat-o. Darie Novăceanu povestește despre o conversație pe care a avut-o cu Borges: „[…] i-am spus că Roger Caillois i-a inclus povestirea Sudul într-o antologie a literaturii fantastice, mi-a replicat: foarte bine, iar după aceea mi-a luat mâna, obligându-mă să descopăr, pe creștetul capului, cicatricea, rană a eroului său, Dahlmann, pentru a conchide: este cea mai puțin fantastică dintre povestirile mele…”.[6]
Jorge Luis Borges s-a luptat întreaga viață cu o afecțiune ereditară a ochilor, care, în cele din urmă, i-a adus orbirea. Nu a văzut această condiție ca pe o tragedie, ci ca pe o sumbră moștenire de familie – o tradiție transmisă de tatăl său și prezentă la mai mulți membri ai familiei. Era apropiat de părinți; moartea tatălui său în 1938, același an în care a suferit un accident grav la cap, l-a marcat profund. După un mariaj de trei ani, Borges decide să locuiască alături de mama sa, o prezență constantă și importantă pentru el.[7] În ultimii ani, însă, și-a găsit sprijinul în compania scriitoarei și traducătoarei María Kodama, pe care a luat-o de soție; aceasta a devenit singura moștenitoare a operei literare a scriitorului după moartea sa, în 1986.[8]
Contribuțiile lui Borges la literatura și cultura argentiniană sunt inestimabile, fie că vorbim despre textele pe care le-a scris, traducerile pe care le-a realizat sau deciziile luate în calitate de director al Bibliotecii Naționale. Și desigur, nu putem uita un episod absurd și trist deopotrivă din viața scriitorului: momentul când i s-a propus să fie inspector de păsări în piața din Buenos Aires, pe când lucra la Biblioteca Municipală. Despre acest eveniment Silvina Ocampo spune „Numire originală pentru un scriitor. Dar epoca peronistă a fost plină de originalități de acest soi.”[9]
În volumul Opere 1 (în original Obras completas, 1989) regăsim teme precum timpul, memoria, identitatea și figura dublului – fire esențiale care țes întregul univers borgesian, apărând sub forme mereu reinventate. „Totul la el este transfigurat prin joc, printr-un balet scânteietor de formule inspirate și de sofisme savuroase.”[10]
În „Biblioteca Babel” o bibliotecă infinită devine simbol al cunoașterii absolute și al haosului; „Grădina potecilor ce se bifurcă” propune o viziune a timpului ca rețea de alegeri și realități paralele; „Funes cel ce nu uită” explorează povara unei memorii perfecte, care face imposibilă gândirea abstractă; „Tlön, Uqbar, Orbis Tertius” imaginează o lume fictivă atât de coerentă încât începe să înlocuiască realitatea; iar „Pierre Menard, autorul lui Don Quijote” oferă o parodie subtilă asupra ideii de originalitate și autor. În aceeași linie, „Moartea și busola” transformă o aparentă anchetă polițistă într-o reflecție asupra excesului de raționalitate: detectivul, captiv în propriile deducții, sfârșește manipulat și învins de un adversar care îi prevede fiecare pas. Iar „Miracolul secret” explorează dilatarea timpului: un scriitor, condamnat la moarte, trăiește un an întreg într-o clipă suspendată, oferită de divinitate pentru a-și încheia opera în minte.
Cu toate că Borges nu a căutat niciodată faima, ea l-a ajuns inevitabil. „Neșansa de a fi recunoscut s-a abătut asupra lui”[11], spunea Cioran cu ironia-i caracteristică. Și totuși, în ciuda pesimismului său constant, Cioran a găsit în Borges o figură care i-a trezit – poate pentru prima oară – , o formă de speranță: ideea că acesta ar putea deveni „simbolul unei omeniri fără dogme și fără sisteme”[12], iar o lume utopică la care Cioran ar subscrie bucuros ar fi aceea în care „toți s-ar modela după el”.[13]
„Universul (pe care alții îl numesc bibliotecă) se compune dintr-un număr nedefinit și poate infinit de coridoare hexagonale, cu lungi puțuri de ventilație în mijloc, înconjurate de prispe joase. De la fiecare hexagon se văd etajele inferioare și superioare: la nesfîrșit. Dispunerea coridoarelor este invariabilă. Douăzeci de rafturi, așezate la o lățime de cinci rafturi de fiecare parte, acoperă toate laturile mai puțin două; înălțimea lor, cît cea a etajelor, abia de trece peste statura unui bibliotecar obișnuit. Una din părțile libere dă înspre un vestibul îngust, care sfîrșește într-un alt coridor, asemănător primului și tuturor celorlalte. […] În vestibul există o oglindă care, cu fidelitate, dublează figurile. Oamenii obișnuiesc să deducă de aici că biblioteca nu-i infinită (dacă ar fi într-adevăr, la ce bun această dublare iluzorie?); eu prefer să-mi închipui că suprafețele lustruite arată și promit infinitul…”
(extras din Opere 1, „Biblioteca Babel”, Jorge Luis Borges)
Titlu: Toate focurile, focul
Autor: Julio Cortázar
Traducere: Luminița Voina-Răuț
Editura: Art
An apariție: 2015
Număr de pagini: 192
Julio Cortázar (1914-1984) l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges când avea 30 și ceva de ani. Intră în redacția unei reviste literare „mai mult sau mai puțin secretă”[14] unde Borges era secretar de redacție și îi lasă o povestire scrisă de mână. După câteva zile, Cortázar se întoarce la redacție și vede că povestirea sa, Casa tomada, a fost publicată. Ani mai târziu, când cei doi se aflau la Paris, Cortázar îi destăinuie că acea povestire a fost prima oară când i se publica un text. Borges era onorat pentru că a „înlesnit acest debut.”[15]
În anul în care publică primul volum de povestiri Bestiario (1951) pleacă din Argentina și se stabilește în Franța. Lucrează câțiva ani ca traducător la UNESCO, perioadă în care călătorește mult. Tot atunci o cunoaște pe traducătoarea Aurora Bernández, care i-a fost soție timp de 14 ani. La vârsta de 67 de ani se recăsătorește cu scriitoarea Carol Dunlop, care se stinge din viață un an mai târziu, fiind diagnosticată cu leucemie. Împreună au scris diverse povestiri, inclusiv Los autonautas de la cosmopista (1983).
Julio Cortázar a fost asemănat cu Jorge Luis Borges pentru construcțiile sale narative labirintice și întâmplările fantastice, neobișnuite. Și într-adevăr, stilul său s-a format sub influența lui Borges, dar și a altor autori de seamă, precum Michaux, Kafka sau Poe. Universul creat de Cortázar este diferit, tehnicile sale revoluționând felul în care un text poate fi scris sau citit. Însuși autorul spune: „Știam că asemenea povestiri nu s-au mai scris în spaniolă, cel puțin nu în țara mea. Existau, desigur, minunatele povestiri ale lui Borges, dar eu făceam altceva.”[16]
Cea mai cunoscută operă a sa este Rayuela (1963), trecută la categoria „antiroman”, deoarece sfidează toate convențiile tradiționale ale romanului. Cartea a captat interesul tuturor pentru că la începutul ei se află un fel de ghid de citire din partea autorului: capitolele pot fi citite în ordinea propusă de el sau în ordinea obișnuită, rămâne la latitudinea cititorului. Această carte caleidoscopică a avut un succes imens și a fost tradusă în numeroase limbi de-a lungul anilor, inclusiv în română sub titlul Șotron. În 1974 i s-a acordat Premiul Médicis étranger pentru Libro de Manuel (1973), fiind o distincție prestigioasă pentru autorii străini traduși în limba franceză.
Volumul Toate focurile, focul (Todos los fuegos el fuego), apărut inițial în 1966, conține în total opt povestiri neobișnuite, fie prin natura subiectelor tratate, fie prin expunerea lor. Începutul povestirilor nu trădează nimic din ce urmează. Acțiunea pare să se desfășoare într-un cadru comun, însă la un moment dat se produce o schimbare și înțelegem că ne aflăm într-un alt timp și spațiu în care absurdul devine ceva normal, iar normalul capătă un aer straniu. În unele cazuri schimbarea e violentă, bruscă. În altele e subtilă, aproape imperceptibilă, după care crește în intensitate.
Inițial am vrut să vă spun câte ceva despre fiecare povestire în parte, dar am decis să nu fac asta. Vă zic imediat și de ce. Acum câteva zile m-a întrebat cineva despre ce e vorba în „Autostrada din sud” (una dintre povestirile acestui volum). Eu, fascinată de acest text, am început să relatez toată povestea cap-coadă cu mult entuziasm. Și cu toate astea, simțeam că nu era suficient ceea ce îi spuneam, parcă lipsea ceva. Fiecare dintre aceste povestiri („Sănătatea celor bolnavi”, „Întâlnire”, „Autostrada din sud”, „Domnișoara Cora”, „Insula la amiază”, „Instrucțiuni pentru John Howell”, „Toate focurile, focul”, „Celălalt cer”) are ceva aparte, greu de redat în cuvinte. Povestirile lui Cortázar trebuie citite, nu descrise, nu explicate. Așadar, înțeleg foarte bine la ce se referea Borges când spunea „Stilul nu pare îngrijit, dar fiecare cuvânt a fost bine ales. Nimeni nu poate povesti subiectul unui text de Cortázar; fiecare text este alcătuit din anumite cuvinte puse într-o anumită ordine. Dacă încercăm să facem un rezumat, constatăm că s-a pierdut ceva foarte prețios.”[17]
„Mai târziu, când se va gândi – pe stradă, într-un tren ce traversează câmpia –, toate astea i se vor părea absurde, dar un teatru nu e altceva decât un pact cu absurdul, un exercițiu eficace și luxos. Lui Rice, care se plictisea într-o Londră autumnală de sfârșit de săptămână și care intrase la Aldwych fără a privi prea atent afișul, primul act al piesei i s-a părut mai degrabă mediocru; absurdul începu însă în pauză, când bărbatul în gri s-a apropiat de fotoliul lui și l-a invitat politicos, cu o voce abia auzită, să-l însoțească în culise. […] «N-avem prea mult timp la dispoziție», zise bărbatul înalt, «dar voi încerca să vă explic rolul în două cuvinte». […] «Nu înțeleg», vorbi Rice, dându-se un pas înapoi. «Așa mai merge», spuse bărbatul înalt. «În astfel de cazuri, analiza este mai degrabă dezavantajoasă; […]»”.
(extras din Toate focurile, focul, „Instrucțiuni pentru John Howell”, Julio Cortázar)
[1] Silvina Ocampo, Adolfo Bioy Casares, Cei care iubesc urăsc, ed. RAO, București, 2019, în cuvântul autorului.
[2] Adolfo Bioy Casares, Invenția lui Morel, ed. RAO, București, 2019, p. 12.
[3] Justina Irimia, „Sora mai mica”, adevărul.ro, https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/sora-mai-mica-2430479.html, articol publicat pe 21.03.2025 și link accesat în mai 2025.
[4]„A brief survey of the short story: Silvina Ocampo”, The Guardian, https://www.theguardian.com/books/2015/nov/02/a-brief-survey-of-the-short-story-silvina-ocampo, link accesat în mai 2025.
[5] Silvina Ocampo, Adolfo Bioy Casares, Cei care iubesc urăsc, ed. RAO, București, 2019, în cuvântul autorului.
[6] Jorge Luis Borges, Moartea și busola, ed. Univers, București, 1972, p. 8
[7]„Jorge Luis Borges – biografie”, artLine.ro, https://www.artline.ro/Jorge-Luis-Borges—biografie-12930-1-n.html, link accesat în mai 2025.
[8]„Borges’ literary estate is up in the air after widow doesn’t leave will”, NBC News, https://www.nbcnews.com/news/latino/borges-literary-estate-air-widow-doesnt-leave-will-rcna78475, link accesat în mai 2025.
[9] Jorge Luis Borges, Moartea și busola, ed. Univers, București, 1972, p. 33.
[10] Emil Cioran, Exerciții de admirație. Eseuri și portrete, ed. Humanitas, București, 1993, p. 156.
[11] Ibidem, p. 155.
[12] Ibidem, p. 158.
[13] Ibidem.
[14] Jorge Luis Borges, Eseuri, ed. Polirom, Iași, 2006, p. 443.
[15] Ibidem.
[16] Julio Cortázar, Autostrada din sud, ed. Minerva, București, 1994, pp. V-VI.
[17] Jorge Luis Borges, Eseuri, ed. Polirom, Iași, 2006, p. 444.
