În anul 1864, după înființarea Universității din București, a fost adoptat un Regulament pentru școlile publice, semnat de ministrul secretar de stat la Departamentul justiției, cultelor și instrucțiunii publice, Nicolae Crețulescu. Aprobat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și publicat în Monitorul Oficial nr. 240, din 28 octombrie 1864, acest regulament prevedea existența a trei tipuri de biblioteci: a) Biblioteci didactice speciale; b) Biblioteci comunale; c) Biblioteci publice centrale.[1] Biblioteci centrale urmau să se numească pentru început cele de pe lângă universitățile din București și Iași: cea din Iași, moștenitoare a Bibliotecii Academiei Mihăilene, și cea de la București, moștenitoare a Bibliotecii Colegiului Sf. Sava.
Mărturie a fondului de documente din Biblioteca Centrală din București[2] stă Catalogul alfabetic al cărților aflate în Biblioteca Centrală, tipărit între anii 1865-1869: primul volum scos de bibliotecarul Ion C. Gârleanu (1865), iar cel de-al doilea și indexul, de directorul Gr. I. Dianu (1869). O descriere a bibliotecii de atunci o putem găsi în volumul Guide du Voyageur a Bucarest (1877), publicat de Ulysse de Marsillac (1821–1877), profesor de limba franceză la Colegiul Național Sf. Sava și apoi la Facultatea de Filosofie și Litere din București.
Ulysse de Marsillac spunea că „biblioteca națională” Sf. Sava, în 1834, deschisă oficial pentru public în anul 1838, avea cca. 12.000 volume, iar între anii 1860-1870, ajunsese la cca. 26.618 cărți tipărite, 273 manuscrise și 411 stampe. Biblioteca era deschisă în fiecare zi pentru public, de la ora 10.00 până la ora 15.00 și de la ora 19.00 până la ora 22.00 în cursul lunilor de iarnă (octombrie-martie), iar în timpul verii de la ora 9.00 până la ora 14.00 și de la ora 18.00 până la ora 21.00. Duminica și în zilele de sărbătoare, sălile de lectură erau deschise numai seara. În lunile iulie și august și 10 zile de Paști și de Crăciun, biblioteca era închisă.[3]
În anul 1877, August Treboniu Laurian a fost numit director al Bibliotecii Centrale. Din rapoartele sale, putem afla că, la acea dată, biblioteca prezenta „aspectul unei magazii părăsite”, în care a găsit manuscrise și stampe necatalogate, iar cărțile intrate după 1869 zăceau în „pulvere”, publicul cititor neștiind despre ele. Așadar, s-a ocupat de clasarea și catalogarea a peste 4.000 volume (cărți și broșuri), a indicat titluri de cărți ce urmau să fie achiziționate și a recomandat reviste și ziare pentru abonamente.[4]
În 1876, A.T. Laurian l-a primit, la recomandarea profesorului de la Gimnaziul din Blaj, Ioan Micu Moldovan, prieten, admirator și continuator al lui Timotei Cipariu, pe tânărul Ioan Bianu, care s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere. În următorul an, Ioan Bianu și-a început și ucenicia în biblioteca instituției al cărei director era profesorul A.T. Laurian, fiind remarcat, aici (la bibliotecă), nu doar la facultate, de profesorii Alexandru Odobescu și Bogdan Petriceicu Hasdeu.[5]
Tot în Palatul Academiei unde își aveau sediul Universitatea și Biblioteca Centrală, în anul 1867, a avut loc ședința festivă de inaugurare a Societății Academice Române (1 august 1867. La prima ședință de lucru August Treboniu Laurian – membru fondator, mai apoi secretar general în cuvântul său a deplâns pierderea unei valoroase biblioteci, cea a căpitanului Constantin Cornescu Olteniceanu, care „conținea monumente remarcabile pentru limba și literatura romană”.[6] Întâmplarea face că în sală s-a aflat și arhiepiscopul de Buzău, Dionisie Romano. După ce a demonstrat că înălțarea sau decăderea unei națiuni se resimte din gradul de cultură sau de decadență a limbii ei, Arhiepiscopul a spus că biblioteca lui Constantin Cornescu Olteniceanu nu s-a pierdut, ci că este la el, anunțând „fericirea că o poate pune la dispoziția Societății Academice Române”.
Curând după acest eveniment, a donat „73 mari volume de cărți românești”, reprezentând un fond de bază pentru începutul constituirii Bibliotecii Academiei Româneși a primit și un act de mulțumire, publicat în Monitorul Oficial nr. 192, din 25 august 1868 (p. 1097). Restul cărților din biblioteca lui Olteniceanu împreună cu întreaga bibliotecă a lui Dionisie Romalo (pasionat bibliofil), au intrat în patrimoniul Bibliotecii Academiei în 1897, însumând în total 6.261 cărți și broșuri.[7]
Biblioteca Academiei a crescut, la început situată tot în Palatul Academiei, prin numeroase și valoroase donații, dar și prin cumpărare, unele urmând o „Programă pentru strângerea materialului necesar la lucrarea dicționarului român”, lansată de primul președinte al Societății Academice Române, Ion Heliade Rădulescu, la 12 septembrie 1867. Întâi urma să se ocupe de acest proiect Timotei Cipariu, dar a fost realizat de August Treboniu Laurian și Ioan C. Massim (profesor la Liceul Sf. Sava), după ce a triumfat în Societate sistemul ortografic latinizator. Astfel, au fost tipărite două volume din Dicționarul limbii române în 1871 și 1876.
Primul care s-a ocupat de evidența Bibliotecii Academiei a fost, în calitate de „contabil”, Dimitrie Iarcu, desemnat chiar de Ion Heliade Rădulescu. Cu studii la Școala Ionașcu din Slatina și la Colegiul Sf. Sava, promotor al colecției de popularizare „Enciclopedia poporană”, și cu preocupări de bibliograf, acesta este autorul a două lucrări de referință Repertoriu chronologicu sau catalogu general de cărțile române din 1865 și Bibliografia chronologică română sau catalogu general de cărțile române din 1873, și cel care a primit primele cărți din donația lui Dionisie Romano.[8]
Funcția de arhivist-bibliotecar a fost înființată la Academia Română abia în anul 1879. Este și anul în care, în urma ședinței din 29 martie 1879, Societatea Academică Română este declarată „institut național”, cu denumirea Academia Română. Primul numit în această funcție a fost Ioan Bianu, în 1879, la recomandarea lui Alexandru Odobescu și Bogdan Petriceicu Hasdeu, care l-au cunoscut și în calitatea de „bibliotecar” la Biblioteca Centrală, condusă de August Treboniu Laurian. El a fost reconfirmat în funcție, în 1884, când s-a adoptat Regulamentul pentru Biblioteca Academiei Române, prin care se instituia și denumirea de bibliotecar. În articolul 33, se preciza: „Biblioteca Academiei are un bibliotecar, care poate fi secundat de unul sau mai multe ajutoare, după necesitate” și sunt înșirate toate sarcinile lui. Dar pe măsură ce colecțiile bibliotecilor din Palatul Academiei creșteau, depozitarea documentelor și consultarea lor devenea tot mai dificilă. În martie 1884, a avut loc și un incendiu care a pus în pericol o parte dintre colecții, iar așa-numita Lege a exemplarelor obligatorii din 1885, care avea în vedere atât Biblioteca Centrală, cât și Biblioteca Academiei, indica și mai mult necesitatea găsirii unei soluții pentru localul bibliotecilor.
Prin urmare, în 1886, au fost făcute planuri pentru o nouă clădire a Academiei. Sunt cunoscute proiectele inginerului Gheorghe Duca[9], dar din păcate, după cum spune chiar Ioan Bianu, „planurile au rămas doar pe hârtie. Regimul liberal a căzut în 1888 și câțiva ani nu s-a mai vorbit de palatul proiectat, iar biata Academie a rămas tot în cele două săli igrasioase din vechea Universitate”.[10]
S-a găsit totuși o soluție pentru mutarea Academiei și a bibliotecii. În anul 1890, Theodor Rosetti, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în guvernul conservator, a cumpărat casa Cesianu (și terenul și casa Belu cu grădina), pe care le-a pus la dispoziția Academiei. Aici s-a reorganizat biblioteca și s-a deschis și o sală de lectură (20 de locuri), care a început să fie repede frecventată de studenții Universității, din cauza situației dificile de studiu din clădirea Palatului Universității. În anul 1896, Petru Poni, Ministrul Cultelor și Instrucţiunii Publice, în timpul Guvernului Dimitrie A. Sturdza, din nou liberal, a cumpărat casa Zaleski și a obținut de la Parlament autorizarea de a dărui Academiei toate aceste case și terenuri.[11] Câștigându-se spațiu, în anul 1898, la 10 noiembrie, a fost deschisă Sala mare de lectură (în fosta sală de ședințe). În această sală, s-au făcut instalații sistematice și loc comod de lucru pentru 32 persoane, care aveau la dispoziție o bibliotecă de referință (filologie clasică, filologie romanică, filologie românească, istoria românilor, istorie universală, geografie-enciclopedie, juridice, periodice ș.a.).
În noile condiții, pe lângă organizarea și administrarea noului local, Ioan Bianu a fost însărcinat să pregătească și să elaboreze lucrări bibliografice. În colaborare cu Nerva Hodoș, a scos prima fascicolă din Bibliografia românească veche, în anul 1898, și au publicat împreună primul volum al lucrării, în anul 1903.
În același timp, după cum spune Ioan Bianu, Biblioteca Centrală (Biblioteca Statului) „vegeta, cu un buget de 70-80 mii lei, lipsită de toate condițiile de dezvoltare; a fost scoasă și ea din localul Universității și mutată într-o veche casă în ruină în strada Academiei, unde a fost mai târziu teatrul «Cărăbuș», iar apoi după puțini ani a fost mutată tot cu chirie într-o altă dărâmătură, unde a fost apoi Ministerul de Război”[12].
Istoricul, arheologul, epigrafistul și folcloristul Grigore Tocilescu, într-una dintre ședintele ținute la Academia Română, din 1895, vorbind despre condițiile precare în care se aflau instituțiile de știință și studii din țară, dădea ca exemplu Biblioteca Centrală din București: „Biblioteca Centrală, după ce a fost scoasă din Palatul Universității și așezată în casa de pe bulevard, reparată cu cheltuieli de vreo 100.000 lei, de-abia a stat acolo mai puțin de doi ani și acum, de la iulie trecut, este îngrămădită într-o casă în ruină, umedă și putredă, așa încât nu numai că orice întrebuințare a ei a devenit cu neputință, dar cărțile sunt expuse unei grabnice stricăciuni din cauza umezelii. Mobilierul bibliotecii se află închis în grajduri și șoproane la locuința directorului bibliotecii, expuse asemenea unei totale ruine”.[13]
Un an mai târziu, I.L. Caragiale publica un articol tăios, în ziarul Epoca, despre soarta bibliotecii, cu titlul: „Teribil naufragiu, din norocire fără accident de persoane”, în care menționa că „Statul nostru avea odată, pe cât își poate aminti oricine, o mare magazie de cărți, pe care o numea Biblioteca Națională. De mult, foarte de mult nu se mai pomenește despre dânsa. De multe ori acea magazie plină de înțelepciuni a avut imprudența să se mute cu chirie, ca un amploiat hărbar, de colo până colo, neținând seama că o mutare face cât o inundație, și două cât un foc.” Legat de titlu, Caragiale spune că „personalul ei există și se află în bunăstare, în afară de orice pericol”.[14]
Despre trista soartă a Bibliotecii Centrale, a scris pe larg, într-un limbaj disperat-ironic, și Nicolae Iorga, în amplul articol publicat inițial în ziarul Independence Roumaine, și apoi în volumul, La vie intellectuelle des Roumains en 1899:
„În 1892, după o lungă coabitare ce putea fi considerată eternă, universitatea, lipsită de săli, a expulzat biblioteca. Ar fi fost necesar, fără îndoială, să se îndrepte în altă parte, să invite serios Senatul să se mute, Muzeul de Antichități, Școala de Arte Frumoase, oaspeți indelicați, care persistă în a lua mai mult de două treimi din sălile instituției noastre de învățământ superior. Dar vom avea vreodată curajul să facem asta în România? Rectori foarte influenți s-au succedat, mulți profesori universitari s-au instalat la Ministerul Instrucțiunilor Publice, iar uzurparea de neînțeles, barbară, a palatului universitar continuă. Din partea mea, aș fi preferat să desființez Senatul.
Așadar, instituția care a fost expulzată a fost biblioteca, pe care nimeni nu-și putea imagina să o apere fără să se acopere de ridicol (cum ar fi arătat un politician vorbind în numele unei biblioteci?!). Statul nu s-a obosit să-i ofere un adăpost potrivit; un fel de șopron a fost închiriat în grabă, apoi un altul, care între timp a trebuit să fie demolat, atât de jalnică era starea acestei clădiri, cu pereții săi crăpați și tavanele lăsate. Cea mai amărâtă dintre secțiile de poliție ar fi refuzat un astfel de adăpost, dar vă reamintesc că era vorba doar de o simplă bibliotecă….
De ceva vreme, această bibliotecă este în sfârșit deschisă, într-o casă închiriată, pe care o împarte cu Conservatorul de Muzică. O sută de mii de volume, unele dintre ele rare, sunt îngrămădite acolo; cât despre manuscrise, acestea au fost cedate, la cerere și contra inventar, Muzeului de Antichități, unde se afla locul lor, nu-i așa? așa se și indica. Aceasta e o nouă dovadă a marii înțelepciuni a compatrioților mei: când nu poți distruge o bibliotecă, o… ușurezi.”[15]
În lucrarea sa autobiografică, O viață de om așa cum a fost (1934), marele istoric facea o sugestivă caracterizare a lui Constantin Dimitrescu-Iași, directorului de atunci al Bibliotecii Centrale, care era și rectorul Universității din București, ca fiind „cel mai puțin gospodar dintre boemi”.[16]
- Dimitrescu-Iași a devenit, prin calitatea lui de rector, și protector al Fundației Universitare „Carol I”, deoarece, după primul mandat directoral lui G. Dem. Teodorescu (1895-1898), funcția a fost desființată și, conform noului regulament al Fundației, prerogativele rezervate Comitetului de administrație sau Directorului au fost trecute în parte Rectorului Universității „care are, în general, datoria de a veghea ca Fundația să îndeplinească scopurile arătate în scrisorile M.S. Regelui și ca regulamentele să fie păzite”.[17]
În anul 1898, Fundația avea și o frumoasă bibliotecă, cu cca. 3400 volume, despre care N. Iorga relata: „Am petrecut multe ore de muncă bună la Fundație. … se lucrează cu plăcere în aceste încăperi mari, înalte, bine aerisite, în această liniște mare și solemnă. Cărțile, încă puține la număr, sunt alese cu discernământ, iar totul face o impresie foarte bună. Este una dintre rarele instituții unde se simte efectul benefic al unei supravegheri continue și stricte.”[18] La cărțile de aici însă nu s-au adăugat și cele ale Bibliotecii Centrale, aflate în dificultatea de a-și găsi un spațiu. Constantin Dimitrescu-Iași, cu tripla lui funcție de Rector al Universității, protector al Fundației Universitare și Director al Bibliotecii Centrale, nu a găsit o soluție pentru salvarea celei din urmă, poate și datorită firii sale, atât de bine sugerate de N. Iorga.
„Salvarea” Bibliotecii Centrale a venit prin Legea din 1901, care decreta, în primul articol: „Toate cărțile, manuscriptele, stampele, mobilierul și orice aparține bibliotecii centrale a Statului din București se cedează, cu începere de la 1 aprilie 1901, Academiei române, care le va încorpora în propriile ei colecțiuni.”[19] Prin aceasta, statul (oficialitățile) recunoștea că Biblioteca Academiei era bine administrată, cu colecțiile instalate într-un local propriu și valorificate atât în săli de lectură special amenajate, cât și prin lucrări bibliografice.
Aceasta era apreciată ca fiind cea dintâi bibliotecă științifică din țară care a stabilit deja relații internaționale. Multe dintre aceste calități se datorau spiritului organizator și muncii bibliotecarului Ioan Bianu, a cărui personalitate o putem privi în contrast cu cea a „boemului” C. Dimitrescu-Iași.
După „naufragiul” ei, Biblioteca Centrală a adus Bibliotecii Academiei Române un spor de 26.035 opere în 47.736 volume, 104 atlase, 138 stampe, 87 hărți, 8 albume și 23 note muzicale, reprezentând un număr destul de mic, dacă e să ne gândim că, Biblioteca Academiei, mult mai tânără și bazându-se pe fonduri proprii, ajunsese la peste 100.000 volume. Astfel, patrimoniul Bibliotecii Centrale a fost cedat Bibliotecii Academiei, deoarece încă de la început Biblioteca Colegiului Sf. Sava s-a constituit ca o bibliotecă „națională”, după cum am văzut că s-a constituit și Biblioteca Academiei, sub gospodărirea lui Ioan Bianu (vezi și titulatura de „institut național” dată Academiei).
De fapt, din anul 1901, Biblioteca Academiei a îndeplinit rolul de bibliotecă națională, până la înființarea, în 1955, a Bibliotecii de Stat, devenită în 1990 Biblioteca Națională a României.
Legătura dintre Biblioteca Academiei și Fundația Universitară a fost afectată de relația tensionată dintre G. Dem Teodorescu, primul director al Fundației, și Ioan Bianu. Încă din timpul studiilor în străinătate (în 1881-1882, la Milano și apoi la Paris), posturile lui Ioan Bianu au fost periclitate de G. Dem. Teodorescu care a intenționat să-i ia locul de la Colegiul Sf. Sava, încercând o permutare cu postul lui de la Colegiul Matei Basarab. Mișcarea a fost aprobată de Minister, dar a fost refuzată de consiliu și postul lui Ioan Bianu a fost păstrat.[20] De asemenea, crearea primei catedre de istoria literaturii române la inițiativa lui Hasdeu la Facultatea de Filosofie și Litere se pare că i-a avut în vedere atât pe Ioan Bianu, cât și pe G. Dem Teodorescu. Dar Teodorescu a murit în 1900 și postul a fost ocupat de Ioan Bianu, în 1901.[21] De atunci putem găsi cărți și periodice în Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” cu ștampila dublă: ștampila Bibliotecii Academiei alături de ștampila Bibliotecii Fundației Universitare „Carol I”.
[1] Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor, Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decisiuni și disposițiuni generale ale acestui departament de la 1864–1901, adunată și publicată sub îngrijirea d-lor C. Lascar și I. Bibiri, Bucuresci, Imprimeria Statului, 1901, pp. 210–212.
[2] Aceasta este precursoarea Bibliotecii Naționale a României, care își are originile în biblioteca Colegiului Sfântul Sava. A primit numele de Biblioteca Națională (după 1859), apoi Biblioteca Centrală a Statului (1864). În anul 1901 instituția este desființată, iar colecțiile sale au fost transferate Bibliotecii Academiei Române, care primește statutul de bibliotecă națională. În 1955 colecțiile revin noii biblioteci înființate, Biblioteca Centrală de Stat, evoluând de-a lungul anilor în Biblioteca Națională a României de astăzi. Preluare de pe bibnat.ro.
[3] Ghidul e tradus și în limba română în volumul: Ulysse de Marsillac, Bucureștiul în veacul al XIX-lea, prefață, note și antologie de ilustrații de Adrian-Silvan Ionescu, traducere de Elena Rădulescu, București, Editura Meridiane, 1999. Fragmente din carte sunt și în: Ulysse de Marsillac, Bucureștiul între Orient și tentația modernității, selecție, note și introducere de Adrian Majuru, traducere din limba franceză de Elena Rădulescu, Corint Books, București, 2021. Despre bibliotecă: pp. 114–117.
[4] Vezi documente din acea perioadă reproduse ca anexă la articolul: Gh. Pîrnuță, „Figuri de bibliotecari: August Treboniu Laurian (1810–1881)”, Studia bibliologica, vol. II (1865/1866), 1967, pp. 357-381.
[5] Mihaela-Emilia Vladu, Ioan Bianu și bibliografia românească în contextul cultural al epocii sale, București, Editura Universitară, 2021, pp. 19–20. Ioan Bianu, „Visuri, gânduri și planuri dinainte cu o jumătate de secol pentru organizarea bibliotecilor, arhivelor și muzeelor țării”, Revista Arhivelor, nr. 5, 1928-1929, pp. 265–268.
[6] Biblioteca îi era cunoscută și lui George Barițiu, iar Revista Ministerului Instrucțiunii Publice de la St. Petersburg, o menționa în anul 1844, arătând că deținătorul „se ocupă activ cu studiul limbilor orientale și al literaturii vechi românești și, după ce și-a vândut moșia din Valahia mică, locuiește în București, consacrându-se cu totul științei”, apud: Ioan Lupu, „Un bibliofil romîn din prima jumătate a veacului al XIX-lea: Căpitanul Constantin Olteniceanu”, Studii și cercetări de bibliologie, vol. III, 1960, pp. 129–152 și: Idem, „Date noi privitoare la bibliofilul Constantin Olteniceanu”, Studii și cercetări de bibliologie, vol. V, 1963, pp. 79–105.
[7] George Baiculescu, „Istoricul Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România 1867–1967”, în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România 1867–1967. Cartea centenarului, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, pp. 12–16. Despre biblioteca lui Dionisie Romano vezi monografia: Răzvan Ionescu, Un episcop uitat și cărțile lui. Dionisie Romano (1806–1873), Brașov, Editura Kron-Art, 2007.
[8] George Baiculescu, op. cit., p. 35. Scrisoarea prin care Dionisie Romano anunță că a dat, „prin domnul Iarcu”, 73 cărți Societății Academice se află reprodusă în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România 1867–1967. Cartea centenarului, ed. cit., p. 18 și în Istoria Bibliotecii Academiei Române 1867–1885, lucrare publicată la inițiativa și sub coordonarea lui Nicolae Noica, Editura Vremea, București, 2022, p. 30.
[9] Gheorghe Duca (1847–1899), a fost ctitorul imobilului Politehnicii din Calea Griviței, a cărui inaugurare a avut loc pe 2 octombrie 1886, unde a înființat o bibliotecă și laboratoare de fizică și chimie și a inițiat programele didactice care au fost preluate și de Politehnica din București și de cea din Timișoara. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Duca_(inginer) accesată la 11.08.2025.
[10] Ioan Bianu, „Academia Română și Biblioteca ei”, Boabe de grâu, anul I, 1930, p. 7.
[11] „Raport asupra lucrărilor Academiei în anul 1896–1897” prezentat de D. Sturdza în ședința din 11 martie 1897, Analele Academiei Române, seria II, tomul XIX, 1896–1897, Partea administrativă și dezbaterile, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1897, p. 114.
[12] Ioan Bianu, art. cit., p. 8.
[13] Analele Academiei Române, seria II, tomul XVII, 1894–1895, Partea administrativă și dezbaterile, p. 116. George Baiculescu, op. cit., pp. 47–48.
[14] Ion [I. L. Caragiale], „Teribil Naufragiu, din norocire fără accident de persoane”, Epoca, seria II, anul II, no. 285, 22 octombrie 1896, p. 2. I. L. Cargiale, Opere, vol IV: Publicistică, ediție a doua, revăzută și adăugită de Stanciu Ilin, Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Academia Română/Fundația Națională pentru Știință și Artă/Muzeul Literaturii Române, București, 2022, pp. 602-603. George Baiculescu, op. cit., p. 48.
[15] N. Iorga, La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Imprimerie de „L’Indépendance Roumaine, Bucarest, 1899, pp. 100-102 (traducerea îmi aparține).
[16] N. Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, vol. I: Copilărie și tinereță, Editura N. Stroilă, București, 1934, p. 275.
[17] Al. Tzigara-Samurcaș, Fundațiunea Universitară Carol I 1891 – 1931, Atelierele Socec & Co, București, 1933, p. 9.
[18] N. Iorga, La vie intellectuelle des Roumains en 1899, ed. cit., pp. 106–107 (traducerea îmi aparține).
[19] „Lege promulgată prin decretul regal No. 1823 din 11 aprilie 1901 (Publicată în Monitorul Oficial no. 12 din 17 aprilie 1901)”, Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor, Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decisiuni și disposițiuni generale ale acestui departament de la ianuarie 1901 – iulie 1904, adunată și publicată sub îngrijirea d-lor C. Lascar și I. Bibiri, Imprimeria Statului, Bucuresci, 1904, p. 2. George Baiculescu, op. cit., p. 47.
[20] Mihaela-Emilia Vladu, op. cit., p. 26.
[21] George Baiculescu, op. cit., p. 51.
