Există cărți pe care le poți împărți pe anotimpuri. Primăvara, când se întrevăd primii muguri și firul de iarbă se zbate să iasă la suprafață, când toată natura se trezește din somnul cel lung al iernii, vrem povești care să ne miște, să ne dea o oarecare speranță și, totodată, puțină nostalgie; melancolia lunilor reci nu s-a șters încă de tot din sufletul nostru. Atunci poate ne-ar plăcea să citim Domnișoara Brodie în floarea vârstei de Muriel Spark, în care ni se dezvăluie viața unei profesoare extravagante. Poate alegem De veghe în lanul de secară a lui J.D. Salinger și avem prilejul să vedem lumea prin ochii unui adolescent rebel, în vârstă de 16 ani. Sau ne îndreptăm atenția către Jostein Gaarder și citim Fata cu portocale, o frumoasă poveste de dragoste.
Vara, când timpul se dilată și nu prea știi unde să te adăpostești de soare, iar aerul e static și te bucuri de orice adiere de vânt, putem lua Lecții de respirație de Anne Tyler. Iar când ne învăluie o stare molatică și avem toate simțurile amorțite, ar trebui să căutăm ceva spumos de Molière sau să apelăm la Agatha Christie, pentru a ne cufunda într-o lume plină de mister și intrigi.
Toamna vine cu o abundență de culori. După dogoarea verii, întâmpinăm cu drag schimbarea anotimpului. Aerul rece al dimineții ne limpezește mintea, iar soarele amiezii nu mai prăvăleşte violent razele asupra noastră, ci în schimb ne încălzește ușor obrajii, ca o mângâiere. Dar ce să citim acum? Zilele de toamnă sunt capricioase. Într-o zi poate fi cald, cu un cer albastru intens, iar a doua zi să fie înnorat, sumbru și o ceață densă să ne taie calea. Așadar și gusturile noastre pot alterna. Acum putem să ne oprim la Albastru pur de Tracy Chevalier, iar apoi la Prăbușirea casei Usher de Edgar Allan Poe, pentru ca mai apoi să ne reorientăm cu 180 de grade și să alegem Femeia sfâșiată de Simone de Beauvoir.
Am ajuns la ultimul anotimp, iarna. Încă de la începutul toamnei simțim ceva diferit. Zilele se scurtează, iar nopțile se lungesc. Începe o perioadă a introspecției. Numai că iarna mai înseamnă și sărbătoare.
Luna decembrie este o lună plină. Imediat după 1 decembrie, ne și gândim la ce vom face de Crăciun și Revelion. Nu e timp de pierdut, pregătirile sunt ample, listele de cumpărături, lungi; dar, la final, merită tot efortul când vedem masa întinsă, cu preparate de tot felul, din care cei dragi se înfruptă. Mirosul de brad inundă toate camerele, în special în liniștea dimineții, când tot orașul pare cuprins de un somn dulce. Acum soarele nu mai are nicio putere, dar ne bucurăm să-l știm acolo. Și ne trezim că privim în sus mai des, curioși, întrebându-ne dacă astăzi va fi ziua când va cădea prima ninsoare.
După mesele copioase în familie și plimbările de seară, pe străzile împodobite cu diverse lumini de Crăciun, simțim nevoia unei pauze. Am epuizat toate filmele și poveștile de Crăciun și vrem să citim altceva. Dar nu știm ce. Am fost atât de ocupați toată luna decembrie, încât suntem încă „în priză” și ne desprindem greu.
Titlu: Eseuri alese. Arta lecturii
Autor: Victoria Woolf
Editura: Rao
An apariție: 2007
Număr de pagini: 250
Aici intervine Virginia Woolf, cu volumul de eseuri Arta lecturii. Autoarea se încadrează în curentul literar modernist, fiind una dintre cele mai importante scriitoare ale secolului XX. Pe parcursul acestor eseuri autoarea poartă o conversație cu cititorul. Încă de la început ne pune în gardă și ne sugerează să nu o urmăm orbește. E un punct de vedere despre cum ar trebui citită o carte și cum ar trebui să ne raportăm la autor. Aflăm de la ea care este momentul propice pentru a citi un roman, o nuvelă, poezie sau o carte biografică și care ar trebui să fie ordinea în care să le citim. Încadrarea spațială este importantă pentru autoare, acest lucru fiind vizibil în toate scrierile ei. Cadrele din exterior sunt cele care se răsfrâng în interiorul nostru. Autoarea scoate în evidență importanța spațiului înconjurător şi, în momentul în care citim o carte, influența acestuia asupra noastră. Temele dezbătute sunt de o actualitate surprinzătoare, ținând cont de faptul că au fost scrise în perioada interbelică. Pe lângă arta lecturii, aflăm multe lucruri despre condiția femeii: ce fel de profesii putea avea și cum se simte ea în postura de scriitoare. O altă temă abordată, care intrigă prin acurateţea descrierilor, este reprezentată de nevoia acerbă de a prezenta mai mult boala în scrierile literare ca o stare de spirit aparte. Autoarea susţine cu vehemenţă că perioada de convalescenţă nu trebuie ignorată, deoarece în acele momente şirul gândurilor diferă şi scoate la iveală o altă latură a firii omeneşti, care este de regulă încătuşată şi ascunsă. Dar poate că subiectele care vor stârni cel mai mult interesul țin de pendularea constantă a cititorului între scriitorii clasici şi cei contemporani și ce anume face o carte să fie bună sau mediocră. Ce ar trebui să alegem? Spre cine să gravităm și de ce?
„În fond, ce legi pot fi date în privința cărților? Bătălia de la Waterloo s-a petrecut cu certitudine într-o anumită zi; dar oare Hamlet e o piesă mai bună decât Lear? Nimeni nu poate spune. Fiecare trebuie să-și pună întrebarea și să-și hotărască singur răspunsul. Dacă am admite în bibliotecile noastre accesul autorităților, oricât de distinse ar apărea în robele și în blănurile lor, și dacă le-am da voie să ne spună cum să citim, ce preț să punem pe ceea ce citim, atunci am distruge duhul libertății care e suflarea vie a acestor sanctuare. În oricare alt loc putem fi constrânși de legi și convenții – dar în bibliotecă ele nu există.”
Titlu: Reginele scriitoare ale României: Elisabeta (Carmen Sylva) și Maria
Autor: Silvia Irina Zimmermann (ed.)
Editura: Corint
An apariție: 2021
Număr de pagini: 400
După ce lăsăm să se sedimenteze puțin noile informații, putem să alegem o nouă carte. De exemplu, Reginele scriitoare ale României: Elisabeta (Carmen Sylva) și Maria. Un volum cuprinzător în cadrul căruia cele două regine apar în postura de soții, de mame, de regine și de scriitoare. Silvia Irina Zimmermann, editoarea acestei cărți, este doctor în literatura germană, iar în teza ei tratează opera literară a primei regine a României, Elisabeta. A urmat cursuri la universitățile din Sibiu și Marburg, iar printre studiile sale se numără filozofia germană și engleză, istoria artei și sociologia. Volumul de față reprezintă un omagiu adus celor două regine. În paginile cărții aflăm ce anume le-a determinat să scrie, de ce prima regină și-a ales pseudonimul literar Carmen Sylva și care a fost relația dintre cele două. Cu toate că activitatea literară a reginei Elisabeta este mai diversificată decât cea a reginei Maria, punctul comun al celor două sunt povestirile fantastice, cu precădere basmele, puternic ancorate în pitorescul românesc. Descoperim din aceste texte cât de atașate au fost de România, considerând-o țara lor adoptivă, și cât de bine au reușit să surprindă tradițiile populare și graiul național.
„Volumul de față este o primă antologie a scrierilor celor două regine scriitoare Elisabeta (Carmen Sylva) și Maria, conținând, în prima parte, o privire de ansamblu asupra relației dintre ele prin oglinda textelor lor epistolare și memorialistice, iar, în a doua parte, reunind texte din opera reginelor care relevă asămănări tematice abordate în stiluri diferite, precum și o anumită evoluție de la prima regină scriitoare, Elisabeta (Carmen Sylva), la a doua regină, Maria, prin modul de abordare a motivelor și temelor românești în povestirile lor fantastice, în basmele pentru copii și în eseuri.”
Titlu: Adam și Eva
Autor: Liviu Rebreanu
Editura: Litera International
An apariție: 2009
Număr de pagini: 288
Există cărți care rămân cu tine pentru totdeauna, din care absorbim fiecare cuvânt, nerăbdători să aflăm ce urmează, iar apoi ne oprim brusc. O punem deoparte. Ne dăm seama că se va termina și nu vrem asta, deoarece avem impresia că nimic nu se va mai compara cu ea. Dar ne resemnăm cu ideea că vom ajunge la un moment dat la capătul poveștii și ne bucurăm de paginile rămase. Iar apoi, la final, ne despărțim ca de un prieten drag, pe care sperăm să-l revedem în curând. O astfel de carte – mai puțin cunoscută și citată – este Adam și Eva a lui Liviu Rebreanu. Marele scriitor este cunoscut pentru romanele Ion și Pădurea spânzuraților. Cu toate acestea, romanul Adam și Eva – apărut în 1925, după cele două romane care l-au consacrat – a fost, după propriile mărturisiri, romanul de care s-a simțit cel mai apropiat. Liviu Rebreanu a rămas în istoria literaturii române ca întemeietorul romanului modern și unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX. În Adam și Eva, autorul tratează subiectul metempsihozei și al sufletului-pereche. Tehnica narativă este povestirea în ramă unde protagonistul, Toma Novac, reîncarnat în ultima viață dintr-un ciclu de șapte, își amintește toate viețile anterioare în care a întâlnit-o pe ea, pe Eva lui. Autorul conferă o descriere foarte vizuală a reîncarnării. Aproape că simți trecerea dintr-o viață într-alta și ai impresia că protagonistul te ia cu el într-o călătorie care transcende barierele timpului și ale spațiului.
„Iată acum un atom spiritual pierzându-și echilibrul. Cele două principii se diferențiază îndată în două suflete, bărbat și femeie, sortite de-acum vieții materiale. Urmează căi diferite spre aceeași țintă. Trebuie să treacă prin toate planurile existenței pământești, purtând pretutindeni dorul lor de unire și permanenta nostalgie după lumea spirituală. În clipa când sufletul gol se întrupează, începe viața omului. Pentru suflet e încercarea supremă. Încătușat complet în coaja materială, trebuie să-și recucerească anevoie cunoștința de sine, să urmeze supus legile vieții materiale. Mereu trează stăruie doar trebuința de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul și femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești. Un bărbat din milioane de bărbați dorește pe o singură femeie din milioane de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva!”
