Romanul scriitorului portughez José Saramago, Todos os nomes (Toate numele), premiat cu premiul Nobel pentru literatură în 1998 și apărut în anul 1997, reia motivele definitorii ale operei acestui autor, fiind și, în acest caz, obiectul unei inedite abordări artistice, realizate într-un stil complex, original și inconfundabil.
Tema principală a cărții, așa după cum o sugerează titlul, este cea a identității. Plecând de la dezvăluirea ei, din perspectivă socială și chiar instituțională, intenția autorului se îndreaptă spre surprinderea acesteia în dimensiunea sa transcendentală. Este o poveste plasată într-un spațiu neidentificat, într-un timp nedeterminat clar și cu personaje nenumite, cu o singură excepție: Jose, funcționar al Arhivei Generale, instituție care deține toate numele și datele de naștere, căsătorie, divorț și deces ale celor vii și celor morți. Registratorul Jose, care locuiește singur într-o anexă a Arhivei, își dedică singurătatea colecționării de informații despre persoane celebre, copiind, în secret, date existente în Arhivă despre viața acestor persoane. Activitatea sa în cadrul Arhivei, monotonă și supusă unor reguli cât se poate de stricte, îi imprimă lui Jose o atitudine de roboțel, care îndeplinește zilnic aceleași sarcini, urmează același program, fără abatere, totul părând liniar. Succesiunea previzibilă a acțiunilor zilnice ale lui Jose se schimbă în momentul în care ia, pentru copiere, din greșeală, împreună cu fișele unor celebrități, o fișă a unei femei necunoscute. Neavând altă explicație decât hazardul, care devine, de fapt, motivația întregului demers, Jose decide să o caute pe femeia necunoscută. Și pornește în căutarea ei de la fișa copiată din Arhivă.
Ceea ce atrage atenția este că nu atât găsirea și cunoașterea femeii necunoscute reprezintă provocarea, cât însăși căutarea acesteia. Întreaga carte este o invitație la memorie, ca și cum, din trecut, doar ceea ce rămâne în memorie, aflându-se astfel, indirect, în prezent, prin intermediul acesteia, exista în realitate și, așa cum spune Conservatorul, directorul Arhivei: „voința de a ne aminti va putea să ne perpetueze viața”. Ar mai fi, probabil, multe de spus despre personajul singuratic, atras de o femeie necunoscută despre care nu știe decât că s-a născut și a cărei viață va căuta să o cunoască prin intermediul informațiilor oficiale, personaj care va exersa socializarea și apropierea de oameni, în contextul și sub pretextul căutării, iar în aceasta se reflectă condiția omului în societatea contemporană, societate care îl reduce la un mănunchi de informații.
Așadar, o parte dintre aceste informații, o parte din conținutul documentar pe care îl creăm într-o zi este o dovadă utilă doar pe moment. Alte elemente sunt extrem de importante timp de decenii, secole sau milenii. Dar sursele de informații sunt valoroase numai dacă putem avea încredere în ele. Trebuie să știm că actele noastre de proprietate pot servi drept dovadă legitimă pentru că suntem proprietarii casei noastre. Trebuie să știm, de asenemea, că certificatele noastre de naștere sunt autentice, astfel încât să ne putem dovedi identitatea legală și să menținem un sentiment de legătură cu familia și strămoșii noștri.
Prin urmare, un certificat de naștere ne oferă dovada documentară a existenței noastre, fiind primul nostru act de proprietate.
Certificatul lui Barack Obama
Pentru a susține cele prezentate mai sus, voi invoca certificatul de naștere al unui om celebru, Barack Obama. Atunci când a candidat la președinția Statelor Unite, în 2008, au circulat zvonuri conform cărora viitorul președinte al Statelor Unite al Americii nu s-ar fi născut în Hawaii, așa cum susținea el, ci în Kenya. Articolul 2, secțiunea 1, din Constituția Statelor Unite interzice oricărei persoane să fie aleasă președinte dacă nu este „născut cetățean”. Așa că, dacă Obama s-ar fi născut în Kenya, nu ar fi putut fi președinte. Așadar, în această privință, cuvântul lui Obama nu a fost suficient. Contestatarii au cerut dovezi. Pentru a-i satisface, Obama a publicat în iunie 2008, o copie a unui extras din certificatul său de naștere, care arată că s-a născut în Hawaii, la ora 19:24, la 4 august 1961, dar acest lucru nu a fost suficient pentru unii. Chiar și după ce Obama a câștigat alegerile, controversele au continuat. În 2011, Casa Albă a publicat o copie a certificatului de naștere al lui Obama, care arată că acesta s-a născut sub numele de Barack Hussein Obama II, la 4 august 1961, la Spitalul Ginecologic și Maternitatea Kapiolani, Honolulu, Hawaii. Documentul îl identifica, de asemenea, pe tatăl său, Barack Hussein Obama, în vârstă de 25 de ani, născut în Kenya, Africa de Est, și pe mama sa, Stanley Ann Dunham, în vârstă de 18 ani, născută în Wichita, Kansas. Ce a făcut ca acest al doilea document să fie mai credibil decât primul? Și de ce sunt aceste documente mai de încredere decât cuvântul lui Obama? Pentru că formatul certificatului, hârtia verde, scrisul negru și numeroasele casete care conțin unități distincte de informații, poartă o aură de autenticitate. Este semnat de medici și registratori, ștampilat cu data și certificat. Este considerat mai fiabil decât cuvântul lui Obama. Ca să înțelegem natura dovezilor înregistrate ca formă de încredere a probelor documentare, trebuie să începem prin a înțelege diferența dintre date, informații și dovezi. Apoi, mai trebuie să știm ce anume face ca o dovadă să fie demnă de încredere și ce se întâmplă când credibilitatea nu este garantată. Dar aceste documente birocratice sunt valoroase din multe alte puncte de vedere. Pentru americani, de exemplu, a fost extrem de important ca Barack Obama să poată dovedi că, atunci când s-a născut, locul natal a fost în Statele Unite. Dar procesul de înregistrare a nașterilor nu a fost oficializat în Statele Unite până în 1900. Înainte de această dată, înregistrările manuscrise ale nașterii unui copil se găseau, cel mai adesea, în Bibliile de familie sau în registrele de botez de la biserici.
Din istoria arhivisticii
În Franța, înregistrarea nașterii a devenit obligatorie, în 1792, în Anglia, în anii 1830; în Australia, în jurul anilor 1850. Guvernul Noii Zeelande a oficializat procesul în 1856, chiar dacă un pastor anglican, reverendul John Churton îndemnase guvernul, încă din 1842, să înființeze un registru oficial. În caz contrar, se temea el, țara risca să se prăbușească moral.
În Țara Românească și Moldova, odată cu Regulamentele organice (1831-1832), se instituționalizează actele de stare civilă, prin înființarea unor condici speciale pentru înregistrarea tuturor nou-născuților și decedaților. Activitatea de înregistrare era desfășurată, într-o primă etapă, de funcționari ai statului, din cadrul Departamentului Treburilor Dinlăuntru, cu sprijinul organelor bisericești. Apărute în zorii epocii moderne, din necesități practice și politice, registrele de stare civilă au fost, în permanență, în atenția autorităților. Astfel, acestea au căutat să perfecționeze continuu întocmirea lor. Acesta este un motiv pentru care sarcina redactării lor a trecut de la preoții parohi la notarii sau la primarii comunelor.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-au făcut cei mai mulți pași în acest sens. Cei mai importanți sunt adoptarea Legii comunale (31 martie 1864) și a Codului civil (4 decembrie 1864). Astfel, modificarea radicală a vechilor registre parohiale în registre comunale de stare civilă se manifestă vizibil începând cu 1 ianuarie 1865. Registrele de stare civilă au fost folosite de stat încă de la începuturi în exercitarea atribuțiilor sale de guvernare, pe baza lor întocmindu-se listele de recrutare, se stabileau impozitele anuale pe sate, se efectuau lucrările de statistică și se coordonau recensămintele populației.
În Transilvania, pe de altă parte, în privința actelor de stare civilă, există registre sub forma matricolelor confesionale, întocmite de către parohii, prin preoții locali, cu scopul de a înregistra evenimentele considerate esențiale în viața credincioșilor (botezul, cununia, moartea), dar și pentru un control administrativ-religios al acestora. Nu se cunoaște momentul de debut al acestor înregistrări. Până în secolul al XVIII-lea, doar biserica avea interese în întocmirea acestor documente, ele fiind independente de activitatea autorităților laice. De altfel, nici parohiile nu corespundeau întotdeauna cu structurile teritorial-administrative laice. Începând cu secolul al XVIII-lea, statul impune reguli privind registrele parohiale, iar documentele capătă nu doar o importanță religioasă, dar și una juridică. În acest sens, se cunosc decretele aulice din 2 martie 1790 sau 10 mai 1774, prin care preoții erau obligați să pună la adăpost de foc, furt și alte distrugeri aceste matricole, iar la 20 februarie 1784, împăratul Austriei Iosif al II-lea emite patenta prin care hotărăște introducerea registrelor de stare civilă tip la românii din Transilvania, arătând amănunțit ce trebuie să cuprindă acele registre. Începând cu 1 octombrie 1895, sunt introduse matricolele (registrele) de stare civilă, conform articolului de lege XXXIII din 18 decembrie 1894, unde se prevedea că vor servi exclusiv la publicarea și dovedirea legală a nașterilor, căsătoriilor și a încetării din viață. S-au organizat circumscripții de stare civilă (cercuri), care puteau cuprinde una sau mai multe localități. Aceste reglementări au rămas în vigoare până după Unirea din 1918, când statul român, după o serie de măsuri de uniformizare treptată, a introdus Legea pentru unificarea și organizarea actelor de stare civilă, modificată și completată ulterior.
După instaurarea regimului comunist, regimul actelor de stare civilă se modifică, fiind reglementat prin Decretul 272/1950. Sfaturile populare aveau atribuția de a înregistra și modifica înregistrările din registrele de stare civilă, sub conducerea, îndrumarea și controlul Ministerului Afacerilor Interne, prin Direcțiunea generală a Miliției (art. 40). Regimul actelor de stare civilă se va păstra și sub prevederile noului Decret 278/1960.
Registrele confesionale vor deține un titlu de documente de evidență a persoanei, iar articolul 1 din decretul 153/1950 va preciza clar: „Persoanele fizice sau juridice care dețin arhive confesionale sunt obligate, ca în termen de 10 zile de la publicarea prezentului decret, să predea Oficiilor de Stare Civilă, din raza cărora domiciliază sau își au sediul, toate registrele, actele, dosarele și orice alte documente prin care se stabilesc acte și fapte de stare civilă”. Ca urmare a acestei acțiuni, Oficiile de stare civilă au asimilat aceste documente, au operat însemnări de stare civilă pe acestea, ceea ce anulează, din punct de vedere funcțional, rolul lor inițial și se transformă în documente operative ale Statului român. Precizare importantă pentru cei care încă visează la retrocedări de acest gen de documente. În toată România, există colecții de stare civilă, care cuprind registre parohiale (mitrici) și comunale pentru botezați/născuți, cununați/căsătoriți și morți. În funcție de particularitățile specifice fiecărei provincii istorice, în aceste colecții, se pot regăsi registre complementare actelor de stare civilă comunale (registrele de adopție sau cele cu acte relative la căsătorie, precum și registre de divorț), documente care au stat la baza întocmirii acestui gen de acte (dosare de căsătorie), adrese cu mențiuni ce trebuiau să fie operate în registrele de naștere, căsătorie sau deces și izolat, certificatele (buletinele) de naștere, căsătorie sau deces neeliberate de către autorități. De remarcat este și faptul că importanța practică a acestor registre s-a menținut și a sporit odată cu trecerea timpului. Astfel, pe lângă perpetuarea utilizărilor mai sus amintite, actele de stare civilă sunt folosite astăzi pentru alte scopuri decât cele pentru care au fost create. Pe baza acestora este (re)acordată cetățenia română locuitorilor sau urmașilor acestora din teritoriile ocupate de U.R.S.S. în 1940, se reconstituie drepturile de proprietate și se întocmesc lucrări de genealogie. Totodată, încă de la începutul redactării registrelor de stare civilă, extractele eliberate pe baza lor au servit la rezolvarea diferitelor proceduri juridice (stabilirea tutelei, schimbările de nume, legitimitatea căsătoriilor, săvârșirea adopțiilor sau autentificarea daniilor, moștenirilor, înzestrărilor și testamentelor), dar și la înscrierile la școlile nou înființate. Ulterior, aceste extracte au devenit obligatorii la angajare în funcțiile publice.
Avem și exemplul cu Cadrilaterul și specificul actelor de stare civilă ale turcilor și tătarilor din Dobrogea, născuți în perioada 1913-1940, prin faptul că în registrul de stare civilă românesc, înregistrarea nașterii copilului se efectua sub următoarea formă: prenumele copilului, iar în locul numelui de familie erau menționate prenumele tatălui și prenumele bunicului. Astfel că numele actual de familie nu figurează în registrul de stare civilă, acesta fiind alocat după momentul emigrării în Turcia și constituind o vulnerabilitate și prilej de solicitări fără bază reală.[1]
De menționat este că un certificat de naștere ne oferă identitatea noastră legală. Fără un certificat de naștere, o persoană nu poate avea acces la asistență medicală, nu poate merge la școală, nu poate avea un loc de muncă, nu poate obține un pașaport sau un permis de conducere; nu poate deține un teren sau nu poate deschide un cont bancar. În lipsa unui certificat de naștere, un copil poate fi forțat să se căsătorească, obligat la sclavie sau înrolat în armată pentru că nu își poate dovedi dreptul de a se opune. Problema este atât de gravă încât Organizația Națiunilor Unite a declarat înregistrarea copiilor „imediat după naștere” un drept esențial al omului. Începând cu 2005, agențiile umanitare precum Plan Internațional au colaborat cu țări din întreaga lume pentru a înregistra nașterile a peste 40 de milioane de copii. În ciuda declarațiilor de intenție făcute la nivel internațional, multe țări nu au implementat sisteme oficiale de înregistrare a populației. Și atunci când au făcut-o, provocarea de a gestiona informațiile adesea periclitează succesul. În Papua Noua Guinee, guvernul cere ca nou-născuții să fie înregistrați, dar pune la dispoziție un singur birou în acest scop, care trebuie să deservească 7 milioane de locuitori, răspândiți pe o arie de 460.000 de kmp, pe 600 de insule.
În Myanmar, înregistrarea este un proces bazat în întregime pe hârtie și singura copie care există este păstrată la biroul medical local. Formularele trimise guvernului național sunt eliminate după doi ani. În Indonezia, guvernul poate refuza înregistrarea unui copil dacă părinții nu pot prezenta un certificat de căsătorie. Ne întrebăm de ce un document atât de important cum este certificatul de naștere este condiționat de existența unui alt document, certificatul de căsătorie, care, la rândul lui, este atât de condiționat de normele sociale și culturale.
Identitatea ca mister
Dar ce se întâmplă dacă identitatea ta este un mister? Din primii ani ai secolului al XX-lea, aproximativ 7.000 de copii migranți sau „copii de acasă” au fost transportați din Marea Britanie și din coloniile britanice în Australia, în cadrul unui program de îngrijire „în afara casei”. Alți 450.000 de copii născuți în Australia au fost trimiși în centre de plasament sau în instituții de stat. Mulți copii au fost strămutați pentru că părinții erau divorțați sau văduvi, alții pentru că mama era necăsătorită și se confrunta cu stigmatul social dacă își creștea singură copilul. Copiii au trecut de la orfelinate la case de copii și la centre de plasament, având parte de o educație, în cel mai bun caz, dezordonată, în cel mai rău caz, abuzivă. Ca adulți, mulți dintre acești „australieni uitați” au suferit un sentiment de abandon și izolare, pierzând nu numai limba și cultura, dar și legăturile familiale pe care mulți alții le considerau normale.
În 2001, guvernul australian a publicat un raport intitulat Lost Innocents: Righting the Record-Report on Child Migration, urmat de raportul Forgotten Australians, în 2004. Ambele rapoarte au solicitat scuze naționale, care au fost oferite de prim-ministru, în 2009. Rapoartele au solicitat despăgubiri. În 2010, guvernul australian a anunțat că va investi 26,5 milioane de dolari australieni într-o varietate de servicii Find & Connect. Prima tranșă de fonduri, în valoare de 3 milioane de dolari (2 milioane USD), a fost pusă la dispoziție în 2011, cu scopul specific de a ajuta foștii copii migranți și alți copii „uitați” să aibă acces la servicii de consiliere, să își localizeze membrii familiei și să își urmărească istoria familială. O parte dintre fonduri au fost utilizate pentru a sprijini dezvoltarea unei resurse web Find & Connect, coordonată de istorici, arhiviști și asistenți sociali de la Universitatea din Melbourne și Universitatea Australiană Catolică. Această resursă oferă îndrumări cu privire la modul de cercetare a documentelor sau localizarea agențiilor care ar putea deține surse documentare.
Resursele web nu conțin documentele efectiv, acestea fiind personale și confidențiale. Oamenii trebuie să meargă la agențiile care oferă ajutor/servicii medicale, ca să afle dacă informațiile sunt valabile. Așa cum este (prea puțin) precizat pe site-ul Find & Connect, „Vechile metode de păstrare ale departamentelor din Guvern și furnizorilor de servicii medicale/de îngrijire aveau mai degrabă un rol administrativ și erau mai puțin motivate de scopul evidenței tuturor evenimentelor. Din nefericire, documentele mai vechi pot fi superficiale, lipsite de precizie sau incomplete și lasă multe întrebări fără răspuns”.
Frank Golding, crescut de trei mame adoptive și în trei instituții diferite, inclusiv orfelinatul Ballard din West Melbourne, a lucrat îndeaproape cu arhiviștii din Australia pentru a îmbunatăți accesul la informații. Copiii ca el au fost marginalizați de societate, cărora „nu li s-a dat niciodată oportunitatea de a contribui la documentele personale, așa că ceea ce e acceptat ca o sinteză a copilăriei lor este doar o dovadă unidimensională. Cei care au creat documentele și-ar putea scrie opiniile, pretinzând că sunt fapte fără a putea fi trași la răspundere pentru valoarea judecăților lor”.
Cum este să știi că un birou guvernamental sau o agenție privată deține dovezi ale copilăriei tale, dar că nu ai voie să le vezi, pentru că îngrijitorii implicați nu erau rudele tale de sânge? Că sunteți parte a unei birocrații, nu a unei familii? Imaginați-vă că primiți documente și vedeți informații cruciale despre dumneavoastră anonimizate pentru a proteja intimitatea unei persoane pe care ați fi putut-o numi tată, frate sau mamă. Cât de fragilă este această legătură?
Este destul de greu să vă apărați drepturile și să vă protejați identitatea atunci când aveți doar unele dintre informații. Dar ce se întâmplă când nu aveți niciuna? Potrivit Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, există peste 25 milioane de refugiați în întreaga lume astăzi, mai mult de jumătate dintre ei sub vârsta de 18 ani. În fiecare zi, zeci de mii de oameni fug de acasă din cauza unui conflict sau a unor persecuții. Poate că și-au părăsit țara cu pașapoarte sau cu certificate de naștere, dar este posibil să fi pierdut dovezile de-a lungul drumului: furate de contrabandiști, aruncate peste bord cu bagajele sau rucsacurile lor pentru a ușura greutatea unei bărci; sau deteriorate până în punctul în care nu mai pot fi recondiționate când se mutau din tabără în tabără. Refugiații au nevoie de surse de dovezi nu numai pentru a-și păstra identitatea și legăturile familiale, dar și să se asigure că drepturile lor sunt protejate. Convenția Națiunilor Unite privind refugiații din 1951 și Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților subliniază mecanismele de protecție a refugiaților din întreaga lume, incluzând dispoziții pentru documentarea identității unei persoane. În conformitate cu articolul 27 din convenție, statele contractante (țările care au ratificat convenția) trebuie să elibereze documente de identitate oricărui refugiat aflat pe teritoriul lor, care nu sosește cu un document de călătorie valabil. Fără dovezi, un refugiat poate să nu fie în măsură să își dovedească rezultatele școlare sau calificările profesionale. Este posibil să nu își poată demonstra starea civilă sau drepturile părintești. Este posibil să nu își poată verifica situația medicală sau cerințele de sănătate sau să nu își poată confirma dreptul la bani, bunuri, posesiuni sau proprietăți în țara de origine. În prezent, o responsabilitate majoră în materie de păstrare a documentelor este aceea de a se asigura că persoanele care sosesc într-o țară nouă ca refugiați sau solicitanți de azil dispun de documentele justificative de care au nevoie pentru a-și construi o viață nouă. Acest lucru înseamnă nu numai crearea unor surse valide de dovezi la fața locului, dar și probleme cu privire la respectarea diferitelor norme culturale asociate cu păstrarea documentelor. De exemplu, un cuplu s-ar putea să se fi căsătorit în conformitate cu obiceiurile din țara lor, ceea ce s-ar putea să nu fi dus la un certificat scris. Căsătoria lor va fi considerată legală într-o altă țară fără o bucată de hârtie drept dovadă? În mod similar, unele religii interzic unei femei să își expună fața în public. Cum poate ea obține acte de identitate fără să își arate fața dacă trebuie să fie fotografiată? Aceste probleme interculturale trebuie abordate în mod eficient pentru a se asigura că sursele de dovezi servesc drept instrumente de reconciliere, și nu drept surse de conflict.
Într-o lume ideală, toți oamenii ar avea acces la certificate de naștere autentice, la registre de proprietate demne de încredere și la alte surse fiabile de informație. Toată lumea ar putea avea acces permanent la informațiile de care are nevoie, de la documente școlare la decizii de pensionare. Funcționarii ar crea documente autentice și fiabile privind acțiunile lor, iar în cazul în care aceste fapte ar fi discriminatorii sau necinstite, publicul ar putea recurge la dovezi pentru a demonstra nedreptatea și ar putea solicita despăgubiri. Nimeni nu ar mai fi nevoit să divulge informații către mass-media, deoarece cei aflați în poziții de putere ar folosi-o în mod responsabil și și-ar documenta acțiunile și deciziile cu acuratețe. Toată lumea, de la politicieni la elevi, ar aprecia documentele oficiale nu doar ca sursă istorică, ci și ca fundament al statului de drept.
Dar noi nu trăim în acea lume. Trăim în lumea reală. Și în această lume reală, unii politicienii nu sunt întotdeauna onești, funcționarii fac greșeli, iar cetățenilor le pot fi refuzate drepturile. Tocmai în lumea reală avem și mai mult nevoie de dovezi de încredere, ca martore ale dreptății, ca instrument de promovare a justiției și de respectare a drepturilor.
Bibliografie
Cappa Claudia, „Every Child’s Birth Right: Inequities and trends in birth registration”, Resource Centre. Save the Children, https://resourcecentre.savethechildren.net/document/every-childs-birth-right-inequities-and-trends-birth-registration/.
Ro Christine, „A Birth Certificate Is a Person’s First Possession”, The Atlantic, https://www.theatlantic.com/technology/archive/2017/12/a-birth-certificate-is-a-persons-first-possession/547970/.
[1] Pentru mai multe informații accesați linkul https://legeaz.net/dictionar-juridic/evidenta-persoanelor-romania-istoric sau portalul descopera.arhivelenationale.ro, unde veți găsi, printre altele, primele 10 milioane de înregistrări de stare civilă anterioare anului 1920.
