Dar pe asta ai citit-o?

Motto: Παντα ρει και ουδεν μενει
„Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”.
(Heraclit)

Eram în școala primară atunci când doamna Gherman, care asigura postul de bibliotecar al Școlii Generale nr. 3 din Cugir, m-a încurajat să devin, fără să îmi dau seama, îndrăgostit de lectură. Biblioteca se afla la parterul școlii. Era un hol pe care noi, cititorii, stăteam împreună și, așteptând, ne tachinam unul pe celălalt. Când un elev ieșea, altul, devenind serios, îi lua locul. Îmi aduc aminte că principala tehnică de încurajare a cititului, folosită de doamnă, era vocea caldă. „Dar pe asta ai citit-o?” mă întreba cu blândețe, când mă duceam să predau o carte.

N-am să uit niciodată cum, într-o zi, când era destul de aglomerat, a ieșit să ne ceară să facem liniște, și văzându-mă a zâmbit și a dispărut câteva clipe. Când a revenit, mi-a întins o vază: „Flaviu, te rog, îmi pui niște apă în ea?” Am luat-o și am plecat să o umplu cu apă. M-am întors și am intrat direct, exact așa cum îmi spusese. Ea, cu același zâmbet larg, mi-a arătat un loc unde s-o așez. „Ce carte vrei să-ți dau?” m-a întrebat tocmai când dădeam să mă întorc în grupul elevilor care așteptau. Nedumerit, am bâiguit confuz un titlu. Mi-am dat atunci seama că totul fusese un tertip menit să mă scoată din mijlocul mulțimii gălăgioase și să mă trimită cât mai repede acasă, la citit. Nu eram eu elevul timid și cu bucle?

Anii au trecut. Am citit cărți după cărți și, de la un timp, am început să scriu la rândul meu cărți. Biblioteca școlară mi-a rămas în suflet, iar zâmbetul și vocea doamnei fac parte din ființa mea. Karl May, Hector Malot, G.A. Bürger, Selma Lagerlöf, Creangă, Caragiale sunt doar câteva nume din acea vreme, care mi-au rămas, alături de multe altele, întipărite în inima de copil.

Tot în aceeași perioadă, dar acasă, descoperisem alte două tipuri de bibliotecă. Ambele mici, și totuși cuprinzătoare. Una conținea lecturi obligatorii, dar și Jules Verne sau diferite titluri din colecția Biblioteca pentru toți. În cea a părinților, se găsea nelipsitul din nicio casă James Clavell cu al său Shogun, printre cărți politice scrise de autori români strecurându-se Tadeusz Dołęga-Mostowicz cu Vraciul, Eugen Simion cu Timpul trăirii, timpul mărturisirii sau Pumnul și palma de Dumitru Popescu. Mai găseam: Viața mea e un roman de Adrian Păunescu, Alvin Toffler cu Al treilea val, poezii de Nichita Stănescu, dar și unele ca Drumeț în calea lupilor de Nicolae Dragoș și Mihai Stoian, Thomas Hardy cu a sa Idilă pe un turn, Literatura română între cele două războaie mondiale de Crohmălniceanu și multe altele care, aparent, nu aveau nicio legătură una cu cealaltă.

Astfel, mă consider norocos că cel puțin unul dintre părinți a fost pasionat de citit. Bagajul de referințe al tatălui meu era atât de consistent, încât mi s-a părut că am primit obligația de a citi ca pe un fel de moștenire. Cărțile citite de tatăl meu mi-au influențat și mie, într-un fel sau în altul, destinul. Biblioteca mea, în formare, s-a clădit pe biblioteca lui. Citise o bună parte din clasicii literaturii române, dar și multă literatură rusă, deopotrivă canonică și de propagandă. De aceea, pe Ostrovski, cu Așa s-a călit oțelul, l-am citit mai târziu, din curiozitate.

Cu timpul, am devenit ușor, ușor creator de mici biblioteci personale. Mai întâi cumpărându-mi cărțile potrivite vârstei: Povestirile lui Tolstoi, Dumas cu ale sale Cei trei muschetari și După douăzeci de ani, Mizerabilii lui Hugo, Idiotul lui Dostoievski, Puntea suspinelor de Michel Zévaco și câte altele. Multe necunoscute, aparținând generoasei colecții de la Editura Nemira, dar și unele în acord cu pasiunile pe care le aveam, cum ar fi Formula 1. Dansul cu moartea. Cu toate acestea, nici în liceu nu am abandonat biblioteca școlară. Pentru că studiam literatură universală, iar profesoara, care ne era și dirigintă, ne încuraja să citim mult. Îmi aduc aminte că din interacțiunile cu biblioteca liceului mi-a rămas în minte și un citat din Sadoveanu, scris pe un panou amplasat chiar pe unul dintre pereții de la intrare: „Cărțile ne sunt prieteni statornici… Ne sunt sfetnici şi nu ne contrazic. Cărțile care ne plac sunt şi urne pline de amintiri.”

Devenind tânăr, am reușit să-mi construiesc un alt tip de bibliotecă. Preferințelor de lectură li s-au alăturat cărți derivate din ocupațiile pe care le-am avut în diverse etape de viață. Au apărut și titluri rezultate din dezvoltarea cercului de cunoștințe sau din feluritele studii pe care le-am făcut. M-am trezit că nu mai aveam unde să le mai pun. Din când în când, le-am triat, astfel încât, în locurile natale, am construit o nouă bibliotecă, formată de data aceasta din cărțile citite sau din cele față de care, dintr-un motiv sau altul, îmi pierdusem interesul sau care coborâseră pe lista de așteptare, prin nesfârșite amânări.

Trag concluzia că bibliotecile care m-au format se află sub influența aforismului lui Heraclit: „Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat” și se explică astfel: „Niciun om nu poate să intre în apa aceluiași râu (sau bibliotecă) de două ori, deoarece nici râul (biblioteca) și nici omul nu mai sunt la fel”.

Mai multe de la același autor

Articole similare

spot_img

Ultimele articole

Pastilă regală: „Zburdălnicii ale tinereții”

„Vai, cum sunt tinerii din ziua de azi! Pe vremea mea...” Cred că tuturor ne sună extrem de familiar aceste două afirmații, indiferent de...

Povești care au inspirat filme celebre

Sărbătorile de iarnă ocupă un loc aparte în inimile noastre. Fie că respectați datinile populare sau reinventați tradițiile, adaptându-le zilelor noastre, sunt anumite povești...

Anotimpul cărților. Ediție specială de Crăciun

Există cărți pe care le poți împărți pe anotimpuri. Primăvara, când se întrevăd primii muguri și firul de iarbă se zbate să iasă la...

Abonează-te la newsletter!

Dacă vrei să fii printre primii care află de noile noastre articole publicate