Case boierești în Piața Palatului din București

Bucureștiul a surprins întotdeauna prin istoria care se resimte la tot pasul. Fiecare străduță, casă veche, bisericuță sau grădină are o poveste ce așteaptă să fie descoperită de cel care își face timp pentru scurte incursiuni în trecut. Succesiunea regimurilor politice de la cârma țării a modelat indiscutabil aspectul capitalei și i-a lăsat o evidentă urmă de originalitate urbanistică. Fosta Piață a Palatului din centrul orașului stă mărturie în acest sens. Numeroase prefaceri i-au schimbat aspectul pe care îl putem observa în zilele noastre.

Cu siguranță, mulți dintre noi ne-am pus întrebarea cum arăta fiecare parte a capitalei în diferite momente ale istoriei. Simpla trecere pe lângă un monument de for public, casă sau clădire publică stârnește o curiozitate instinctivă de a-i desluși povestea ascunsă. Tumultul unui mare oraș unde se întrepătrund numeroase destine nu putea să nu nască povești și anecdote dintre cele mai frumoase. Personalități din înalta societate se amestecau cu burghezi, muncitori, nevoiași și conviețuiau într-un adevărat furnicar social. Ei își trăiau laolaltă bucuriile, deziluziile și speranțele vieții. Oameni rafinați și educați în marile orașe europene au ridicat construcții de inspirație occidentală, impozante, pentru a etala capitalul solid de imagine pe care-l dețineau.

Marii boieri țineau să se afle cât mai aproape de inima politică a țării și astfel și-au construit reședințe în împrejurimile palatului domnesc. Domnitorii care aveau nevoie să-și convoace dregătorii pentru treburi obștești urgente țineau să-și aibă oamenii de încredere aproape. Un adevărat cartier pitoresc de case boierești se găsea în apropierea vechiului palat domnesc de pe Calea Victoriei. Timpul a făcut ca multe din aceste imobile să dispară, pentru a se reuși extinderea Palatului Regal și a clădirii Fundației Universitare ctitorite de regele Carol I.

Celebra arteră principală, numită Podul Mogoșoaiei, a luat naștere în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, pe vremea marelui domnitor Constantin Brâncoveanu și a devenit cunoscută ca o „vitrină șic” a Bucureștiului, cu hoteluri, cafenele, cofetării elegante de inspirație pariziană. În mai mult de trei secole de istorie, actuala Cale a Victoriei a fost „strada cea mai lungă și, în același timp, cea mai elegantă din București. Îți trebuie o oră întreagă ca să o străbați, de la un capăt la altul. Aici locuiesc boierii cei mai avuți, cei mai mulți consuli; aici sunt prăvăliile și magazinele cele mai elegante”.1

Freamătul neostoit al capitalei este surprins în relatările unui medic militar german, care însoțea armata austriacă în Principatele Române prin 1857. Este vorba de Wilhelm Derblich, cel care va publica, doi ani mai târziu, cartea „Land und Leute der Moldau und Walachei”, un autentic și detaliat izvor istoric, cu descrieri de-a dreptul pitorești ale capitalei. El face o observație generală conform căreia „orașul are formă ovală și o întindere foarte mare, iar în zilele frumoase de vară casele situate în mijlocul grădinilor capătă o înfățișare minunat de frumoasă [sic]. De acolo de sus, de pe acoperișul Teatrului Național, băltoacele atât de numeroase ale orașului dispar de tot; de asemenea, zgomotul se pierde”. 2

Derblich a fost pur și simplu izbit de lipsa de orânduială a modului cum erau dispuse clădirile, în dezacord cu principiile edilitare existente în partea de vest a Europei. Dar acest lucru nu-l împiedică să observe și aspectele plăcute, precum urmează: „Pe Șosea și pe Podul Mogoșoaiei te simți oarecum ca într-un salon măreț, pompos, într-o societate strălucită, unde te prezinți ca să fii observat și, dacă e posibil, să fii admirat. Străzile care dau în Podul Mogoșoaiei sunt locuite de oameni eleganți și numără în mare parte clădiri respectabile, de asemenea sunt străbătute de echipaje pline de gust, drăgălașe”.3

Succesiunea anilor a modificat foarte mult aspectul pieței din fața Palatului Regal. Mai multe demolări au avut loc, și în acele momente au dispărut case cu un trecut istoric bogat. Într-o monografie rămasă faimoasă, diplomatul și scriitorul Gheorghe Crutzescu (1890-1952) ne povestește despre felul cum se înfățișa Piața Palatului înainte de construcția Fundației Universitare „Carol I”. Înainte ca bijuteria monumentală a lui Gottereau să prindă contur „chiar în fața Palatului, la colțul străzii Vămii, venea casa Cretzeanu, casă mare pe vremuri, în care dintr-un hall central pornea o frumoasă scară dublă care ducea la etaj. […]. De jur împrejurul galeriei de sus, dădeau odăile unde trăiau conul Iancu Manu, soția sa Marița și copiii lor, Iancu, Marițica și Lea. Sub casa Cretzeanu, la colțul străzii, era celebra băcănie a lui Colțescu, băcan mare care făcuse o avere frumoasă în timpul războiului din 1877-1878”.4

Moda tot mai răspândită de a copia modele străine în dezvoltare urbană trezea uneori și o anumită reticență. Acest fenomen greu de stăvilit nu era privit întotdeauna cu ochi buni, o dovadă fiind și părerea exprimată de Henri Stahl (1878-1942). El deplânge incomoda realitate și scrie că „pe când la centru s-au înălțat, în locul vechilor hanuri și primitoarelor case boierești, clădiri pedante fără pic de colorit local, imitațiuni searbede după toate stilurile arhitectonice din lume, la mahalale doar mai găsești – deși tot mai rar – practicele case românești, atât de minunat potrivite pentru clima țării noastre”.5

În vecinătatea casei Cretzenilor a deținut o proprietate și un cunoscut om politic al Țării Românești, Ioan M. (Iancu) Manu. Acest boier a participat activ la Revoluția de la 1848, la Unirea de la 1859 și a deținut importante dregătorii în aparatul administrativ al țării. Casa fostului caimacan se găsea „dincolo de Strada Vămii, în locul unde e azi Fundația Carol. […] era o casă dărăpănată și șubredă. Alături de ea, înspre Strada Clemenței, era casa lui Păucescu, iar în spatele ei, adică unde sunt azi imobilele consulatului ungar și fostei legațiuni austriece era proprietatea logofătului Nae Bâțcoveanu; o casă mică, galbenă, plină cu tablouri, plante rare și păsări exotice, casă joasă pierdută într-o imensă grădină neîngrijită, cu frumoși copaci bătrâni”. 6

O întâmplare mai puțin fericită a fost descrisă în memoriile publicate de chirurgul Constantin Dimitrescu-Severeanu. Este vorba despre un duel între căpitanii Alexandru Drugănescu și Alexandru Vidrașcu și care ar fi pornit de la neînțelegerile cauzate de un joc de cărți. „Duelul a avut loc în grădina lui Ion Manu, fost în căimăcămia de trei dela 1859, tatăl regretatului general G. Manu. Casa Manu era pe locul unde este astăzi Fondația Carol și cu toate clădirile cari sunt până în strada Boteanu, în fața bisericii. Lupta a fost înverșunată și neegală, pentru că Vidrașcu da lovituri cu mare abilitate pe când Drugănescu nu știa să mânuiască arma și la a doua repriză Vidrașcu a înfipt spada în plin, trecând prin ficat. Lupta a încetat, Drugănescu a căzut jos și până să-l duc la spitalul Colțea a încetat din viață”. 7

În decursul timpului, proprietățile boierești din fața Palatului Regal vor deveni simple amintiri. Creșterea constantă a numărului de cititori care frecventau sălile de lectură ale Fundației Universitare „Carol I” a determinat factorii de conducere să se gândească la soluția extinderii localului. Pe această direcție, „între d-na Zoe Gr. Peucescu și bibliotecarul Fundațiunii se încheie, la 26 Maiu 1911, actul de vânzare-cumpărare pe preț de 400.000 lei a celor circa 689 m.p. Crearea pieții rezultată prin dărâmarea unui complex de imobile din Calea Victoriei, condiționa o nouă înfățișare a fațadei Fundațiunii, Primăria oferind, în mod grațios, porțiunea de teren de 180 m.p. rezultată prin conturarea pieții noui. […] Începută în iulie 1911, clădirea cea nouă fu gata în mai 1914, grație interesului deosebit al Regelui, care urmărea de aproape, promovându-le, lucrările construcției Sale”.8

Ca o concluzie, se poate afirma că zona din vecinătatea Palatului Regal a cunoscut mari schimbări, dictate atât de rațiuni edilitare evidente, cât și de hazard. Bucureștiul a devenit treptat o metropolă modernă europeană, dar și-a păstrat și anumite porțiuni în care mai poate fi respirat aerul vremurilor trecute. Depinde de fiecare dintre noi să redescopere ceea ce îl inspiră și îl transpune în Bucureștiul Vechiului Regat.

  1. George Potra, Bucureștii văzuți de călători străini (secolele XVI-XIX), București, Ed. Academiei Române, 1992, p. 213.
  2. Ibidem, p. 215.
  3. Ibidem.
  4. Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, București, Ed. Humanitas, 2014, p. 220.
  5. Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Iași, Ed. Dominor, 2002, p. 83.
  6. Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 221.
  7. Constantin D. Severeanu, Din amintirile mele (1853-1929), Vol. II, București, editată de ,,Societatea de Chirurgie”, 1929, pp. 230-231.
  8. Alexandru Tzigara-Samurcaș, Fundațiunea Universitară Carol I (1891-1931), București, 1933, p. 16.

Mai multe de la același autor

Articole similare

spot_img

Ultimele articole

Pastilă regală: „Zburdălnicii ale tinereții”

„Vai, cum sunt tinerii din ziua de azi! Pe vremea mea...” Cred că tuturor ne sună extrem de familiar aceste două afirmații, indiferent de...

Povești care au inspirat filme celebre

Sărbătorile de iarnă ocupă un loc aparte în inimile noastre. Fie că respectați datinile populare sau reinventați tradițiile, adaptându-le zilelor noastre, sunt anumite povești...

Anotimpul cărților. Ediție specială de Crăciun

Există cărți pe care le poți împărți pe anotimpuri. Primăvara, când se întrevăd primii muguri și firul de iarbă se zbate să iasă la...

Abonează-te la newsletter!

Dacă vrei să fii printre primii care află de noile noastre articole publicate