„De ce citim?”, iată o întrebare la care orice cititor pasionat, odată cu înaintarea în vârstă şi cu acumularea de experiență în lectură, ajunge să răspundă din ce în ce mai rar şi mai greu. Din momentul în care lectura devine o parte esențială a vieților noastre, obiceiul în sine de a citi devine cu timpul intrinsec existenței noastre, precum este jocul pentru copii (şi nu numai). Aşa cum spunea istoricul şi teoreticianul de origine olandeză Johan Huizinga în lucrarea sa Homo ludens (1938) este absurd să întrebi un copil de ce se joacă, ar fi de parcă l-ai întreba de ce respiră. Analogia aceasta probabil părea că nu poate fi dusă până la sfârşit, dat fiind că jocul precedă apariția culturii[1], iar scrisul, prin urmare şi cititul, sunt produse ale culturii. Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm faptul că jocul a devenit la rândul său, în timp, un fenomen al culturii[2] și că este nevoie de o abordare cel puțin precaută când încercăm să ne justificăm plăcerea pe care o regăsim în lectură. Mai trebuie să menţionez şi că abordarea cititului în paradigma aceasta a funcției jocului în viețile oamenilor nu este nici ea întâmplătoare pentru că, aşa cum vom vedea, întruneşte caracteristici comune cu acesta; ba mai mult, se poate considera că există un anumit tip de lectură care poate exercita şi rolul pe care îl are jocul.
Orbitez în jurul acestei întrebări, dar cred că pentru a o întregi şi pentru a fi mult mai corectă față de această dilemă, a motivaţiei care se află la baza dorinţei noastre de a citi, formularea mai adecvată ar suna mai degrabă astfel: „de ce şi cum consumăm «cultură»?”. Ca punct de plecare pentru formularea unui răspuns adecvat, cu siguranţă putem admite că ne aflăm într-un soi de căutare, fie că vorbim despre o căutare născută dintr-o nevoie „metafizică” de a descoperi lumea şi de a ne cunoaşte pe noi înşine, fie că încercăm printr-un mod sau altul să evadăm din cotidian, vorbim despre vârful piramidei lui Maslow, cumva despre ceea ce ne face în mare măsură umani. Prin urmare, indiferent că este vorba despre cititul ca formă de escapism sau despre cititul cu motivații care au rădăcini ceva mai „nobile”, nevoia de a ne „culturaliza” nu poate fi explicată într-un mod cu totul pragmatic (citesc pentru că voi obţine x lucru în schimb). Necesitatea resimţită de o parte considerabilă a semenilor noştri de a citi are la bază o explicaţie complexă care merge mână în mână cu evoluţia societăţii noastre, dar şi a modului în care cartea ca obiect a putut ajunge la o formă mai uşor de răspândit în masă. Pe de altă parte, dacă am răspunde la un alt nivel întrebării, am putea aduce în discuție nevoia de a accesa un alt tip de comunicare sau de conexiune cu membrii speciei din care facem parte. O atare comunicare funcționează printr-o intermediere a mesajului, prin intermediul unor opere de artă care necesită descifrare.
Procesul de desluşire a mesajelor transmise de către artişti şi scriitori prin intermediul operelor lor au dus la naşterea mai multor căi de interpretare al mesajului pe care îl conțin operele lor. Arta a fost, de-a lungul istoriei, un teren presărat cu multe astfel de chei de interpretare. Cu toate acestea, se poate asuma că există două mari tradiții care au dominat terenul de interpretare al artei: (1) teoria artei ca reprezentare şi (2) teoria artei ca expresie. În această privință, Aristotel şi Platon au oferit viziuni fundamentale pentru modul în care se raportau oamenii la operele artiştilor şi scriitorilor. Chiar dacă Platon propunea ca arta să fie scoasă din cetate, iar Aristotel găsea un scop important artei, acela de a ne ajuta să ne purificăm[3], ambii au pornit de la supoziția că arta este o formă de reprezentare, care poate cel mult să contribuie la înțelegerea lumii.
În cartea a IV – a din Poetica, Aristotel specifică faptul că există două cauze care au dus la naşterea poeziei „darul născut al imitației, sădit în vremea copilăriei” şi „plăcerea pe care o dau imitațiile e şi ea resimțită de toți”. Poezia nu este singura formă de artă a cărei esență se regăseşte în imitație, acesta consideră că este o „esență ultimă a poeziei şi celorlalte arte”.[4] Subliniază că arta tragică, de exemplu, prin imitarea acțiunilor umane, provoacă catharsis, purificare emoțională. Arta este pentru Aristotel o reprezentare a realității al cărei rol este de a educa şi de a ilumina, prin urmare mimesisul artistic are funcția de a „forma”, nu de a deforma lumea, cum susținea Platon în Republica considerând-o copie a copiei, ceea ce ar putea fi considerată o dublă distanțare de Adevăr.[5]
Această teorie primeşte de-a lungul timpului mai multe răspunsuri, fiind aduse în lumina reflectoarelor o serie de teorii ale artei, multe dintre ele formulate în aceeaşi topică platonico-aristoteliană. Indiferent dacă au aprobat-o sau au contrazis-o, toate au păstrat esența acesteia: „arta este o reprezentare”, ceea ce implică, potrivit teoreticienei Susan Sontag, necesitatea unei justificări prin care să-şi marcheze importanţa.[6] În celebrul său eseu, Împotriva interpretării (apărut pentru prima dată în revista Partisan Review în anul 1964 şi publicat în volumul cu acelaşi nume în 1966), propune o schimbare radicală a perspectivei asupra artei.
În primul rând, insistă asupra lipsei de legitimitate a teoriei artei ca reprezentare, dar şi a tendinței criticii literar-artistice moderne de a căuta semnificații ascunse. Teoriile majoritare erau (în perioada anilor ՚60) de natură ideologică, se punea accentul pe ideea că emoția şi perspectiva în sine a artistului ar trebui să fie referinţele principale în raportarea noastră la opera lor. În acest sens, susţine că arta trebuie să fie mai mult decât un mijloc de transmitere a unui mesaj; trebuie să fie o experienţă, un limbaj al senzaţiilor care transcende cuvintele şi rațiunea. Urmărind punctul de vedere exprimat de către teoreticiana de origine americană înţelegem că are mai multă legitimitate o teorie care tratează arta ca o formă de expresie. O idee pe care o putem rezuma prin replica scriitoarei de origine italiană Elena Ferrante, al cărei anonimat creează nenumărate controverse, cu toate acestea, insistă asupra faptului că tot ce trebuie să conteze este opera, nu autorul, a cărui identitate poate cumva influența modul în care se raportează cititorii la romanele sale.
Revenind la paradigma lecturii ca joc, este necesar să acordăm atenție semnificației jocului în termenii lui Johan Huizinga, care-l defineşte ca activitate liber aleasă, subordonată unui set de reguli cu o desfăşurare într-un cadru temporal şi spațial separat. Pe de altă parte, menționează că scopul principal al jocului este de a aduce plăcere, fiind caracterizat de o expresie a libertății şi creativității. Reținem faptul că urmează anumite reguli, ceea ce ne spune şi Susan Sontag despre interpretare („act mental conştient care ilustrează un anumit cod, anumite «reguli» de interpretare”[7]), dorind să se delimiteze de viziunea lui Nietzsche, care înțelegea prin interpretare modul în care se raportează fiecare subiect în parte la lume.
În ambele cazuri se poate vorbi despre un fel de act de „traducere”, implicând un mod de a face ca lumea şi/sau opera de artă să fie comprehensibilă nouă. Aşadar, am putea în aceeaşi cheie să spunem că lectura este la rândul ei un act prin care facem ca totul să ne fie cumva accesibil. În acelaşi timp, ca în cazul jocului, se poate vorbi despre interpretare ca despre o activitate care urmează anumite reguli, ceea ce face din lectură un exerciţiu de descifrare. Pentru a înţelege lectura ca un joc este nevoie să identificăm posibile instrucţiuni ale modului în care ar trebui să ne raportăm la o operă literară. În acest sens, cel mai potrivit exemplu îl reprezintă „pactul ficţional”, despre care ne vorbeşte scriitorul și teoreticianul italian Umberto Eco în al patrulea capitol din Şase plimbări prin pădurea narativă (Cap. 4 Pădurile posibile): „Cititorul trebuie să ştie că ceea ce i se povesteşte este o întâmplare imaginară, fără ca prin asta să considere că autorul spune o minciuna. Pur şi simplu, aşa cum a spus Searle, autorul se preface că face o afirmaţie adevărată. Noi acceptăm pactul ficţional şi ne prefacem că ceea ce povesteşte el s-a întâmplat cu adevărat.”[8]
În încercarea de a oferi un răspuns întrebării „de ce citim?”, trebuie să precizez că una dintre intenții era de a oferi o scurtă perspectivă asupra fenomenelor culturale care au dus la formarea lecturii aşa cum o cunoaştem astăzi. Unde fac referire la paşii care au dus la formarea lecturii ca obicei integrabil vieţii noastre de zi cu zi, la modul în care cititul a ajuns să presupună toate convenţiile şi toate regulile recunoscute în zilele noastre. Aici fac referire la formatul în care citim cărţile, la modul în care le accesăm, la modul în care facem alegerile în materie de titluri. Nu în ultimul rând fac referire la categoriile de cititori despre care se poate vorbi din perspectiva „libertăţii” sau „constrângerilor” cu privire la implicarea lor în lecturarea unei cărţi, articole din periodice şi nu numai. Această ultimă problemă poate fi uşor explicitată prin intermediul identificării tipurilor de cititori, pe deoparte cititorii „profesionişti”, a căror lectură vizează anumite elemente din opera sau lucrarea consultată, în vederea obţinerii anumitor informaţii. Pe de altă parte, avem cititorii nespecializaţi care citesc de „plăcere”, dorind să aibă parte de o anumită experienţă, de cele mai multe ori de natură estetică. Citim după cum avem nevoie să citim, într-un mod specializat urmând reguli stricte sau citim nespecializat, angrenându-ne într-un joc al plăcerilor.
Din punct de vedere istoric lectura ca activitate umană este strâns legată de dezvoltarea culturală a civilizațiilor. În ciuda faptului că oamenii au simțit dintotdeauna necesitatea de a comunica şi de a-şi transmite cunoştințele, lectura a devenit o practică sofisticată şi totodată larg răspândită numai din momentul în care a fost încorporată într-un sistem cultural mai larg, în care erau implicate limba, scrisul, educația şi instituțiile. Cititul este un produs al culturii, iar transformarea sa de la o activitate marginală, practicată de un segment restrâns al populației, la o practică de masă, accesibilă unei părți mult mai largi a societății, s-a realizat, în primul rând, datorită valorii pe care a deprins-o scrisul de-a lungul vremii, dar şi a dezvoltării sistemelor educaţionale.
Faptul că lectura nu a fost întotdeauna o practică accesibilă şi universală ţine în mare măsură şi de forma pe care au avut-o cărţile. A fost nevoie de trecerea de la cărțile manuscrise din antichitate, accesibile doar unei elite restrânse, la invenția tiparului care a dus la o „democratizare” a cunoaşterii şi a educaţiei. Astfel, cititul devine o practică centrală în viața culturală a oamenilor. În zilele noastre, lectura este o activitate de masă, cu un impact profund asupra formării identității (la nivel individual sau colectiv) şi continuă să fie un produs al culturii, care reflectă valorile şi evoluția societății în care trăim. Cititul a început treptat să fie mult mai accesibil, după inventarea tiparului, fie că a fost vorba despre popularizarea bazată pe o motivaţie religioasă, educațională sau chiar ca o formă de divertisment.
Accesibilitatea, diversitatea şi interactivitatea sunt elemente cheie care contribuie la popularizarea lecturii, transformând cititul într-o activitate socială, colaborativă şi mult mai prezentă în viața cotidiană pentru mulţi oameni. Blogurile, vlogurile, platformele de social media au segmente dedicate promovării lecturii sau dezbaterii asupra anumitor cărţi, acestea fiind adevărate motoare în promovarea lecturii. Există multe hashtaguri populare, postări tematice şi recenzii video pe Instagram, TikTok sau Facebook, care pot crea adevărate culte[9] pentru anumite opere sau autori, influențând alegerea lecturilor unor cititori care, poate, nu ar fi descoperit acele cărți în mod tradițional. În particular, booktok (segmentul de pe TikTok dedicat cărților) a devenit un fenomen global, în care recomandările cititorilor, adesea realizate sub formă de clipuri scurte, au un impact semnificativ asupra vânzărilor şi interesului pentru anumite lucrări.
Răspunsul la întrebarea „Cum şi de ce citim?” poate fi înțeles prin prisma ideilor lui Susan Sontag în contextul actual pornind de la faptul că relația noastră cu operele literare (și nu numai) depinde mult de abordarea noastră a textului. Alegem să „interpretăm” sau să „experimentăm” pur şi simplu textul? Dacă citim doar pentru a „interpreta” sau pentru a extrage sensuri ascunse, suntem mai preocupați de ceea ce „înseamnă” textul decât de ceea ce transmite în mod direct, ce ne face să simțim să experimentăm pe parcursul lecturii. Citind astfel, ne concentrăm asupra analizei, asupra căutării de simboluri şi semnificații adânci, neglijând în acest proces impactul direct al cuvintelor asupra noastră. Aşadar, citirea devine o activitate intelectuală, rațională, care face ca textul să pară mai degrabă un puzzle.
Acestor două prime întrebări li se poate adăuga cu uşurință o a treia, anume „de ce nu citim?”. În ciuda beneficiilor lecturii demonstrate[10] şi a facilității obținerii cărților în prezent, potrivit ultimelor statistici, cititul nu se bucură de popularitatea cuvenită. La nivel european, conform cu datele furnizate de eurostat, România se află pe ultimul loc la categoria pasionaților de citit (29,5% din populația țării).[11] Am putea considera faptul că „infinitatea lecturilor posibile” poate fi descurajantă, interacțiunea cu această listă nesfârşită de cărți, care a dus la naşterea „artei de a nu citi cărți”, poate fi copleşitoare, ceea ce face imposibilă lecturarea tuturor lucrărilor de interes.
Pierre Bayard vorbeşte în cartea sa Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit despre cum ar trebui să ne raportăm la cărți din postura de experți ai cărților, ceea ce nu implică neapărat şi citirea acestora („Pentru că predau literatura la universitate, nu mă pot sustrage obligației de a comenta cărți pe care, de cele mai multe ori, nu le-am deschis.”[12]). Teza lucrării sale este de a prezenta o serie de modalități prin care ne putem raporta într-un mod intelectual şi reflexiv la anumite opere literare fără a le fi parcurs integral. Autorul sugerează că, în realitate, citirea completă a unei cărți nu este întotdeauna necesară pentru a discuta despre ea sau pentru a o înțelege. Ne comunică faptul că, în mod paradoxal, chiar şi cărțile pe care nu le citim au un rol important în cultura noastră şi în conversațiile despre literatură.
În primul capitol al cărții (Cărțile pe care nu le cunoaştem) aminteşte de un personaj din romanul Omul fără însuşiri (Der Mann ohne Eigenschaften) de Robert Musil, Moosbrugger – bibliotecar, considerat exemplul perfect pentru un om care „nu citeşte”. Prin intermediul acestuia Bayard deschide pledoaria sa pentru ideea conform căreia putem discuta despre cărțile pe care nu le-am citit „cu adevărat”, bazându-ne pe impresii, discuții, recenzii şi interpretările altora. Susținând, în acelaşi timp, că acest lucru nu ne face neapărat mai puțin competenți în aprecierea critică a respectivelor opere literare.
Am văzut în această paradigmă a lui Moosbrugger o ironie subtilă, profesia lui face referire directă, prin denumirea ei de „bibliotecar”[13], la faptul că el este cel care se ocupă de ordonarea cărților, nu de lecturarea per se a acestora. Un „bibliotecar” era, la origini, cineva care se ocupa de gestionarea şi organizarea cărților într-o bibliotecă, având rolul de a le păstra şi proteja. Astfel, semnificația inițială a cuvântului „bibliotecar” se referă la persoana responsabilă cu administrarea şi întreținerea unei colecții de cărți, dar în timp, acest termen a căpătat şi sensuri mai largi. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un profesionist al cărții care, după cum mărturiseşte, nu ar putea să fie un expert dacă ar fi citit cărțile.
Bibliotecarul lui Musil nu citeşte cu adevărat cărțile, le priveşte mai degrabă dintr-o perspectivă utilitară sau administrativă. În acest context, teoreticianul francez foloseşte personajul lui Musil pentru a sublinia ideea că nu este necesar să citim în mod literal fiecare pagină a unei cărți pentru a o înțelege şi discuta despre ea. Mai mult, acest personaj poate fi văzut ca un simbol al celor care sunt familiarizați cu literatura la un nivel teoretic sau cultural, dar nu se implică activ în lectura propriu-zisă a cărților. Acest concept poate părea provocator sau contraintuitiv, dar în realitate reflectă modul în care funcționează multe dintre discuțiile noastre literare sau culturale. Suntem adesea influențați de impresii, rezumate şi interpretările altora, chiar dacă nu am avut timp sau nu am vrut să citim o anumită lucrare în întregime. Bayard sugerează că această abordare nu este neapărat o slăbiciune, ci o modalitate diferită şi validă de a interacționa cu literatura.
Pierre Bayard intuieşte faptul că trăim într-o eră a informației, iar volumul mare şi timpul scurt în care informația circulă fac din procesul de informare o corvoadă. Suntem copleşiți zilnic cu tot felul de informații, aşa că în mod natural ajungem să fim foarte puțin inițiați în multele zone ale cunoaşterii descoperite în zilele noastre.
Cititul nu este doar un act de dobândire a cunoștințelor sau de evadare din cotidian, ci și o formă de „joc” intelectual, un exercițiu de interpretare și descifrare a unor mesaje transmise prin operele artistice și literare. Asemenea jocului, lectura presupune respectarea unor reguli și convenții, iar experiența citirii poate fi variată, de la o căutare de sensuri ascunse la o pură experiență estetică. Pe măsură ce accesibilitatea cărților a crescut, iar cititul a devenit o practică la nivel de masă, lectura a căpătat multiple valențe, devenind nu doar o activitate personală, ci și un act social. Cu toate acestea, există și o latură paradoxală a fenomenului lecturii, aceea că, în fața unui volum imens de informație și al unei diversități mari de lucrări, uneori ajungem să nu citim, ci să „vorbim despre cărți pe care nu le-am citit”, bazându-ne pe interpretările altora. Aceasta nu este o slăbiciune, ci o adaptare a modului în care interacționăm cu literatura într-o eră a informației rapide și a accesului nelimitat la cunoaștere. Astfel, lectura, ca activitate culturală, continuă să fie un pilon al dezvoltării individuale și colective, reflectând în mod constant evoluțiile societății și ale comunicării umane.
În concluzie, întrebarea „Cum şi de ce citim?” poate fi văzută prin prisma diferenței dintre a interpreta şi a experimenta, prin corelarea viziunii lui Johan Huizinga despre joc şi a viziunii lui Susan Sontag, care sugerează că lectura nu trebuie să fie doar o activitate intelectuală, ci o experiență senzorială şi afectivă. Citim pentru a simți, nu doar pentru a înțelege, pentru a accesa o formă mai pură de relaționare cu arta şi cu textele, lăsându-le să fie, fără a le forța să se potrivească într-un cadru de înțelesuri predefinite.
Bibliografie
Aristotel, Poetica, trad. şi comentariu de D.M. Pippidi, Tiparul Universitar, Bucureşti, 1940;
Busan, Iulian în Românii, pe ultimul loc la citit în UE, Sursa: Românii, pe ultimul loc la citit în UE | Actualitate | Radio România, accesat la data de 18.11.2024, ora 18:05;
Eco, Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, traducere de Ştefania Mincu, Pontica, Constanţa, 1997;
Huizinga, Johan, Homo ludens, traducere de H.R. Radian, Humanitas, Bucureşti, 2012;
Platon, Opera integrală, vol. III, trad., introduceri şi note de Andrei Cornea, Humanitas, Bucureşti, 2022;
Sontag, Susan, Împotriva interpretării, trad. de Mircea Ivănescu, Vellant, Bucureşti, 2016.
[1] Johan Huizinga își deschide lucrarea Homo ludens cu această precizare a apariției jocului înaintea culturii: „Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noțiunea de cultură oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au așteptat pe om să le învețe să se joace. Ba chiar se poate afirma fără risc, că civilizația omenească nu a adăugat nici o caracteristică esențială noțiunii generale.”: I Natura și importanța jocului ca fenomen de cultură în Johan Huizinga, Homo ludens, traducere de H.R. Radian, Humanitas, București, 2012, p. 39.
[2] Ibidem, p. 36.
[3] Aristotel, Poetica, XIV, 1453 b Aristotel, Poetica: „în sufletul privitorului, frica și mila pot fi stârnite prin artificii scenice; mai pot fi însă stârnite și de simpla înlănțuire a faptelor, ceea ce-i preferabil și demn de la un poet mai talentat.” Aristotel, Poetica, trad. și comentariu de D.M. Pippidi, Tiparul Universitar, București, 1940, p. 57.
[4] Ibidem, pp. 39-42.
[5] Platon, Republica, Cartea X, 598 b: „«Atunci examinează acest aspect: spre care din două se îndreaptă acțiunea picturii, relativ la fiecare obiect /pictat/ în parte? Oare imită realitatea așa cum este, sau aparența așa cum pare? Este ea o imitație a adevărului, sau a unei năluciri?» «A unei năluciri, răspunse el. »” în Platon, Opera integrală, vol. III, trad., introduceri și note de Andrei Cornea, Humanitas, București, 2022, pp. 374-375.
[6] Susan Sontag, Împotriva interpretării, trad. de Mircea Ivănescu, Vellant, București, 2016, p. 9.
[7] Ibidem, p. 11.
[8] Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, traducere de Ştefania Mincu, Pontica, Constanţa, 1997, pp. 99 -100.
[9] Unde cuvântul „cult” este folosit cu sensul de „sentiment de admirație” ca în sintagma „cult al personalității”.
[10] În acest sens se poate vedea Bakalar Nicholas, „Read Books, Live Longer?”, The New York Times, https://archive.nytimes.com/well.blogs.nytimes.com/2016/08/03/read-books-live-longer/, articol publicat pe 3 august 2016, link accesat pe data 18.11.2024.
[11]Iulian Busan, „Românii, pe ultimul loc la citit în UE”, Radio România, https://www.radioromania.ro/Actualitate/romanii-pe-ultimul-loc-la-citit-in-ue-id31964.html, link accesat pe data de 18.11.2024.
[12] Pierre Bayard, Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit, trad. Valentina Chiriță, Polirom, Iași, 2008, p. 11.
[13] Cuvântul „bibliotecar” provine din grecescul bibliothekē (βιβλιοθήκη), care înseamnă „bibliotecă”, format din biblion (βιβλίον), care înseamnă „carte”, și thēkē (θήκη), care înseamnă „loc” sau „cutie de depozitare”.
