O feminitate rafinată, pură, netrucată și un real simț al umorului sunt atributele sopranei de talie internațională, brăileancă la origini, Elena Dumitrescu-Nentwig. Sunt cele care te cuceresc de la prima vedere. Pătrunzi mai adânc în istoria vieții ei odată cu volumele autobiografice. Pătrunzi mai adânc în forul interior odată cu volumele de beletristică. Descoperi latura ludică și cea mai mare sensibilitate odată ce răsfoiești cărțile pe care le-a scris pentru copii. Dintre cele 11 titluri am ales câteva, fără vreo ierarhizare, doar ca portal către universul existenței Elenei Dumitrescu-Nentwig.
După ce ai parcurs, într-un suflet, cartea autobiografică Vinovată fără vină, realizezi că singurul rol imposibil de jucat pe scena vieții este autenticitatea. Înțelegi că atunci când ai norocul ca ea să se definească în tine, nu mai este loc pentru nuanțe, nici pentru măști. Seducătoare, această autenticitate este însă greu de încapsulat și apoi de păstrat în cotidianul în care ne este involuntar confiscată. Ea rămâne atributul celor îndrăzneți și curajoși, al celor asumați și dârji în fața încercărilor vieții.
Pe măsură ce parcurgi cu atenție paginile cărții, ai și confirmarea că Elena din Vinovată fără vină a reușit să depășească, în cel mai firesc mod, toată încărcătura pe care o aduce scrisul despre sine: „Cel mai greu este să scrii despre tine. De oriunde ai începe, comiți o indiscreție pe care ar fi mai bine să n-o dezvălui, te întrebi cât ești de sincer cu tine însuți și cât poți să-i încarci pe cei care citesc cu suferințele și bucuriile trecutului tău.”[1]
Paginile ne-o relevă pe tânăra soprană, cea din anul 1976, revenită în țară din Germania, unde reușise să obțină, în decurs de șase ani, contracte valoroase cu Operele din Hanovra, Hamburg, Salzburg, Stuttgart, Sevilla, în vreme ce România era încă subjugată regimului comunist. Din dragoste și respect pentru locul natal, ea se întorcea pentru a susține două spectacole la Opera din Iași, locul drag unde își începuse cariera. Momentul reținerii pașaportului, la sosirea în aeroport, de către autoritățile române, fără nicio explicație, reprezintă intriga cărții. Asistăm la evenimente și empatizăm, preluând din trăirile tinerei aflate la începutul unei cariere internaționale care, prin interzicerea, pentru 17 luni, a oricărei apariții pe scenă, își vedea compromisă nu doar profesia în țară și străinătate, nu doar pasiunea pentru muzică, ci și iubirea pentru cel care urma să-i devină soț, Franz Ferdinand Nentwig, un artist de talie internațională, cu o bogată experiență în operă, ca bas bariton.
Evocând un moment de cotitură din viață, scriitura aleargă tensionată, în consonanță cu întreaga presiune resimțită de soprana sechestrată în propria țară, fără un real motiv. Tensiunea este spartă pe alocuri de momente de destindere, ca atunci când se află alături de familie, de sărbători sau în vizită la vechi prieteni, alături de Nentwig venit în România, oricând are ocazia, pentru a fi lângă viitoarea soție, în încercarea disperată de înlătura barierele Securității.
Sunt luni de puternice frământări interioare. Iar suferința românilor, pe care soprana o înțelege atât de bine, contrastează puternic cu frumusețea aproape idilică a naturii în vreme de primăvară: „Natura era indiferentă la suferințele românilor”.
Anotimpurile se succed, cu evenimentele specifice, vara cu un concediu la mare alături de Franz Nentwig, venit special pentru Elena în România, apoi sărbătorile de iarnă petrecute de cei doi în familie. Datinile sunt respectate, cu tot ce presupun ele, cu veselia, iubirea și bucatele românești tradiționale, cu dragostea pură, cu tot ceea ce aduce sufletul și ceea ce nici măcar regimul totalitar, cel în care suflarea omului de rând era controlată de microfoane sau de ochii vigilenți ai vreunui vecin detractor, nu a reușit să confiște. Povestea este întreruptă pe alocuri de mici digresiuni. O întoarcere în copilărie, amintindu-și de genialitatea tatălui, singurul care a reușit să pună în funcțiune o mașinărie germană din timpul războiului, confiscată de ruși și dăruită românilor. O rememorare plină de duioșie a primelor întâlniri cu Franz Ferdinand. Firul poveștii se reia apoi. Și de parcă tumultul interior, presiunea nu ar fi fost suficiente, natura se revoltă și zguduie România cu dezastruosul cutremur din martie 1977. Sunt rememorate clipele de groază: „Au fost cincizeci de secunde înfiorătoare, dar nu lipsite de fascinație. Niciodată nu trăisem ceva asemănător, așa gigantic, distructiv”.[2]
Cu Franz Ferdinand alături, înfruntând condiționările meschine ale eliberării pașaportului, în schimbul unei rente anuale exagerate plătite pentru eliberare, punând gaj bunurile surorii și cumnatului, Elena Dumitrescu Nentwig obține dreptul de a pleca în Germania, în august.
„Plaja de la Carcavelos se întinde în fața mea uriașă, părăsită de oameni, îmi aerisește plămânii și gândurile, îmi răscolește amintiri dragi din timpul când veneam deseori aici cu cel care mi-a fost și un soț de neuitat. Valurile înspumate bolborosesc parcă mirate de plaja pustie, ca în timpul pașilor mei, care dispar repede, luate de valuri, ca în zilele petrecute altădată”.[3]
Sensul romanului Noi, romii și restul lumii, o poveste din mileniul III este decriptat în emoționanta dedicație către Franz Ferdinand Nentwig: „Această carte este cartea soțului meu. El și-a dorit-o și s-ar fi bucurat să asiste la lansarea ei. Soarta romilor îl interesa și îl intriga în aceeași măsură. De aceea, am scris sub imboldul lui cartea, pe care el a citit-o, dar nu a mai apucat să o vadă tipărită. I-o dedic cu recunoștință. Eu sper că noi, românii să rămânem toleranți și umani și să nu ne amestecăm cu rasiștii, fasciștii și ignoranții în stigmatizarea altor oameni, care trăiesc altfel decât noi. Analiza și ajutorul sunt mai eficace decât denigrarea și demonizarea”.[4]
Cartea deschide o acoladă. Vedem o scenă din copilăria personajului principal, celebrul violonist de etnie romă, Cornel Budală, ajuns la vârsta maturității, stabilit în Hamburg, un virtuoz cu renume internațional, interpret de muzică clasică. În comuna gălățeană natală, Liești, de altfel și locul nașterii lui Anghel Saligny, Cornel, alături de frați ai săi, își însușea, sub îndrumarea impunătorului lor bunic, bulibașa Budală, primele lecții, nu în tainele învățăturii, ci în arta furatului. După acest moment, acțiunea e adusă în prezent, la câțiva ani după revoluția din 1989, când, granițele deschise au permis emigrarea romilor în țările Occidentului, în căutarea norocului. Avem în fața ochilor, de fapt, două destine, determinate, fiecare, de liberul arbitru. Pe de o parte, este cel al eroului nostru, pe de alta, cel al personajului colectiv, romii din clanul Budală. Cele două lumi, cea a romului occidentalizat, cultivat, rasat, căsătorit cu olandeza Magaly și tată al unei adolescente de 13 ani, Liza, și cea a personajului colectiv, romii rămași în tradiție, se întrepătrund. Prima întrevedere cu clanul Budală, surprinzătoare și gata să afecteze viața profesională și de familie a lui Cornel, e la Lyon. De acum înainte, tânăra țigancă Aurica, mamă a cinci copii, bătuți și puși să fure de tatăl lor, Romică, vărul lui Cornel, delicvent, aflat în pușcărie pentru o bucată de timp, devine parte din destinul violonistului, urmându-l la Hamburg, fiind asimilată familiei acestuia. Pentru Cornel este începutul unui proces de recunoaștere, asumare și recuperare a identității: „Îmi băgasem în cap că sunt neamț și european și uite că sângele țigănesc iese din nou la suprafață”.[5] De acum, viața lui este, într-un fel, completă, acțiunile se derulează rapid, într-o suită de episoade care se succed alert, tensionate, cu scene de film polițist, cu decizii sănătoase care apropie și sudează familia restânsă, dar și pe cea extinsă, prin Aurica și copiii ei, care vor urma școala și-și vor construi o nouă viață, una fără teamă, curată și curățată.
Cartea e presărată de monologul interior al personajului principal, de dubii și frământări, de episoade de un lirism de o mare sensibilitate. Când aude doina Auricăi, violonistul rămâne încremenit în emoția declanșată de o reîntoarcere nostalgică la rădăcini: „Vocea ei era feminină și clară, iar melodia, o doină plină de melisme duioase și de o simplitate cuceritoare.” [6] Sensibilizat, se năpustește să transpună în note melodia românească care-i cuprinsese sufletul, reluând-o către finalul romanului, la înmormânarea lui bulibașa: „Mă simțeam cucerit de frumusețea aceasta vie și melancolică. Era ca o regăsire, ca o reîntoarcere într-o lume pe care o uitasem demult. Parcă inspiram adânc pământul pe care se născuse cântecul Auricăi, revedeam fețe de oameni din copilărie, care nu îmbătrâniseră nicio zi. Melodia avea forța vechilor icoane, puterea de fascinație a tablourilor sfinte, care ne dau putere și credință, care nu pun întrebări, ci doar vindecă.”[7]
Sunt și pasaje care stârnesc râsul sănătos, în hohote, prin comicul de situație. Memorabilă este scena în care virtuozul Cornel e la un pas să fie numit noul bulibașă. Comicul de limbaj care domină cartea este îngroșat prin discrepanța cu dialogul plin de urbanitate, a familiei lui Cornel Budală. Acolada se încheie cu un ultim popas al violonistului în mijlocul neamului stabilit acum la Lisabona. Din conversația cu Micșunica, prinde firul destinelor rudelor sale, din care, mai răsare câte unul atipic, trist, ca cel al Tudorei, care a vrut să se rupă de șatră, plătind cu tragedii, sacrificiu, recluziune, dar în curaj, prețul scump al neacceptării ei din pricina rasismului. Cartea este o reflectare a unei realități spuse fără menajamente: „Numai că legile Europei și legile nescrise ale etniei țigănești nu se potrivesc deloc.”[8]
Romanul, dincolo de intrigă, de vioiciunea limbajului, de scriitura alertă, dar sigură, este o meditație asupra condiției umane, o pledoarie pentru curajul de a fi și pentru acela de a deveni, prin cele două personaje magistral construite, Cornel și Aurica și, prin celălalt cuplu, Cornel și Magaly, o mărturie vie a iubirii adevărate, care depășește obstacole și triumfă.
De ce tocmai mie?: roman, cea mai recentă scriere a Elenei Dumitrescu-Nentiwig, este o carte despre iubirea târzie, dar una în care eroina este curajoasă: își asumă sentimentul cu demnitate pentru că este întruparea acelei femei cu adevărat femeie, cea care trăiește în autenticitate și care înțelege și acceptă că iubirea este dincolo de granițe sociale, dincolo de limite sau nepotrivire de vârstă, dincolo de interpretări posibile și încadrări mărginite ale celor care nu au cunoscut plinătatea sentimentului.
Eroina, Manon, o proaspătă pensionară, a avut curajul să o trăiască, cu tot ceea ce aceasta i-a adus, alături de un personaj care surprinde, mult mai tânărul zugrav, Leo. Iar sentimentul ei plenar l-a infuzat și pe Leo, cel născut parcă, să ofere iubire. În eleganta, rafinata, distinsa Manon, Elena Dumitrescu-Nentwig a surprins, cu accente extrem de fine, unghiuri tainice ale sufletului vibrant al femeii. Manon, prin modul în care își acceptă iubirea, devine simbolul perfect al feminității, al dăruirii totale.
O intensitate de emoții, înțelese și trăite de cei doi, norocoși până la urmă, ar putea fi luate ca atare, nejudecate, netăiate de convenții.
Sunt multe definiții în această carte: iubirea, așteptarea, pasiunea, durerea, sentimentul crud al îmbătrânirii fizice contrapuse tinereții sufletului și groaznica singurătate. Este, în fapt, o poveste altfel spusă despre o dragoste care poate fi lesne transpusă în film…
[1] Elena Dumitrescu-Nentwig, Vinovată fără vină, Editura Ordessos a Muzeului Județean Argeș, Pitești, 2022, p. 9.
[2] Ibidem, p. 185.
[3] Ibidem, p. 225.
[4] Elena Dumitrescu-Nentwig, Noi, romii și restul lumii: o poveste din mileniul III, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2019, p. 5.
[5] Ibidem, p. 136.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, p. 164.
[8] Ibidem, p. 130.
