La sfârșitul anului trecut, după ce ultimele ecouri ale târgului Gaudeamus – gălăgios, aglomerat, intens și, în acele zile, încărcat de obsesii politice – s-au stins, la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, din București, a avut loc o întâlnire care, parcă, a încununat misiunea acestei instituții, aceea de a conecta trecutul și prezentul, de a aduce împreună generații care au trăit înainte de 1989 și pe acelea născute și crescute după acel an al schimbărilor dramatice. Iar acea întâlnire a fost, firește, prilejuită de o lansare de carte: Martiriu parțial de Gabriel Gafița, unde, alături de autor, s-au aflat scriitoarea Angela Martin și criticul literar Daniel Cristea-Enache.
Înainte de toate, precizez că aceste rânduri nu reprezintă nici o analiză a acelei lansări, nici o cronică sau o recenzie literară, ci opinia unei cititoare care, în ultimii ani, a ajuns să fie atrasă aproape magnetic de scrierile lui Gabriel Gafița, deoarece acesta împletește ingenios stilul robust, talentul de povestitor, umorul, ironia și arta de a ști cum să reconstituie istoria, fie ea pre- sau postdecembristă, într-un mod original.
Revenind la volumul asupra căruia doresc să atrag atenția cititorilor, m-a intrigat încă de la început titlul – gândul mi s-a îndreptat spre Cartea scurtelor iubiri eterne, a lui Andreï Makine, cu un titlu la fel de oximoronic, care își desfășura parcursul tot în ani poleiți, cei ai comunismului „biruitor”. Iubirea eternă este pentru totdeauna, nu-i așa?, deci cum ar putea fi ea „scurtă”? Asemenea și în cazul romanului lui Gafița. Fiecare dintre noi, în circumstanțe diferite, am auzit despre martiriu. Este clar ce înseamnă și, mai ales, că el există (în totalitate) sau nu există: ori ești martir, ori nu ești. Prin urmare, devine dificil să înțelegem viețuirea unui om care e martir pe jumătate sau pe sfert.
Acest titlu a fost, într-un fel, premonitoriu pentru carte, deoarece și ea a suferit un martiriu – total, până în anul 1989, parțial, după aceea. Scrisă în perioada 1980-1986 și supusă aprecierii mai multor edituri din acei an, a „beneficiat” de o respingere pe toate liniile. Sinceră să fiu, nu acest lucru m-a surprins, fiind de așteptat ca asemenea rânduri să nu poată răzbate la sfârșitul deceniului IX al secolului trecut. Auzind povestea romanului, m-a mirat curajul autorului de a-l scrie și, apoi, de a-l trimite spre publicare. Și chiar dacă, la acea vreme, scriitorul s-a arătat dispus, în discuția cu cenzorul, să ajusteze povestea, să taie tot ce voiau autoritățile, până la urmă, unealta puterii s-a dovedit inteligentă și compătimitoare: ar trebui tăiat prea mult și ar fi păcat, după cum s-a exprimat, și a trimis-o să zacă într-un sertar. E-adevărat, în anii ’70-’80, apăruseră volume curajoase, semnate de Marin Preda sau Augustin Buzura, însă cel de față avea un defect enorm – nu se limita la anii ’50, pe care aveai voie să-i critici „cu mânie proletară”, ci personajele își continuua periplul până spre sfârșitul anilor ’60, iar situația nu părea prea roz nici atunci, ceea ce era inadmisibil pentru o „epocă de aur”.
Imediat după 1989, s-a strigat că nu a existat, de fapt, literatură de sertar, deoarece nu răsărea niciun volum care să incite imaginația și să satisfacă dorințele belicoase ale protagoniștilor (mai mult sau mai puțin) literați din acea vreme. În același timp, cea mai mare parte a României lăsase deoparte literatura adevărată, îndreptându-și privirea, comentariile și tot interesul spre politică, mitinguri, lipsuri, mineriade și altele asemenea. Când să mai fie timp să citești un roman anticomunist, chiar dacă respectivul regim bântuia încă mințile tuturor, în condițiile în care viața se scurgea cu altă viteză, într-o societate necunoscută, în care pericole neștiute se ițeau de peste tot? Și totuși, în 1991, intelectualii dintr-o editură (Cartea românească) s-au arătat interesați de volumul adus de Gabriel Gafița, iar Martiriu parțial a apărut pe piață. Cel puțin teoretic, luând în considerare că, după cum spuneam, lumea avea preocupări aflate la ani-lumină de literatură, iar cartea a trecut aproape neobservată – de public sau de critică. Deci, aveam de-a face cu un volum-martir, dar nu chiar condamnat complet. Și iată că după mai mult de 30 de ani de la prima publicare, norocul a surâs, iar romanul a fost inclus în planul editorial al editurii Junimea, devenind din nou disponibil pentru public, confruntându-se de această dată cu un public aflat într-un alt raport față de regimul comunist și, mai ales, față de anii ’50-’60.
Dacă ar fi vorba doar despre o scriere politică, o cronică a unor întâmplări îndepărtate, probabil că nu ar atrage prea mult atenția în mileniul III, însă în paginile acesteia ni se oferă, din fericire, adevărate delicii estetice, acompaniate de finețe, profunzime, expresivitate, cu o incontestabilă putere de convingere. Portretul „martirului”, personajul principal, este construit din fragmente îmbinate perfect ca într-un caleidoscop care, în funcție de unghiul (și timpul) din care e privit, dezvăluie permanent alte straturi, fie ele și contradictorii. Pentru că, deși avem de-a face cu un așa-zis om al puterii, treapta pe care se situează se găsește atât de jos, încât de multe ori simțim că ar trebui compătimit. Nu pare un om rău, și nici un parvenit fără scrupule, însă frica permanentă, viscerală aproape, deoarece nu are niciun sistem de apărare, alături de comoditate construiesc o figură deplorabilă, în cele din urmă. Romanul este construit interesant, polifonic, pornind din două direcții ce se întâlnesc într-un final surprinzător și amețitor, la sfârșitul anilor ’60, odată cu Primăvara de la Praga.
Pornind de la zicerea din străbuni „ce ție nu-ți place altuia nu face”, nu voi povesti romanul și nici nu voi divulga (alte) detalii din interiorul celor 460 de pagini. Consider că fiecare cititor merită să descopere singur destinul acestui activist animat deseori de sentimente și intenții pozitive, care însă merge tot timpul „cu frâna trasă”. Fără îndoială, nu este un drum banal și nici unul previzibil, în ciuda sistemului politic în care i se scurge viața, care nu lăsa prea mult loc de manevră imaginației sau inițiativei.
Există nenumărate volume – cărți de nonficțiune sau romane inspirate din realități personale – despre cel de Al Doilea Război Mondial și acestea scot permanent la iveală aspecte necunoscute sau ignorate de contemporani și de posteritate, fiind acum tratate cu seriozitate și, de nenumărate ori, cu un talent ieșit din comun. Cred că aceeași abordare o merită și anii epocii comuniste, despre care nu s-a spus nici pe departe totul, fiind posibil să se adauge câte un nou element de fiecare dată când un autor știe să se transforme într-un arheolog serios, care să fie în stare să redescopere și să analizeze profund și obiectiv detaliile acelei lungi perioade. Martiriu parțial reprezintă o astfel de dovadă, cu avantajul de a fi fost scrisă chiar „sub gloanțe”, în bătaia focului. Mai mult decât atât, Gabriel Gafița creează o frescă sofisticată a acelei ere – politică, etică, socială –, dovedindu-se, așa cum sublinia criticul Daniel Cristea-Enache, „un scriitor total, asemenea lui Marin Preda, Augustin Buzura și alții”.
Sper ca scopul asumat la începutul acestor rânduri, acela de a atrage cât mai mulți cititori pentru acest roman strălucit, să fie atins. Nu numai că aceștia nu vor fi dezamăgiți, dar satisfacția de a călători în tihnă, pagină cu pagină, prin viața unui personaj neobișnuit pentru zilele noastre va fi depășită doar de bucuria de a citi cuvinte potrivite perfect.
