Motto: Τόν Φράνκον φίλον ἒχεις γείτονα οὐκ ἒχεις[1]
Sinuoasa istorie a populațiilor străvechii Gallii a fost hărăzită, încă de la început, prin împletirea ei cu destinul Urbei Eterne, unei străluciri cu accente epopeice, căci faptele fuseseră consemnate de însuși Iulius Caesar în a sa De bello Gallico. Firul evenimentelor este în continuare atent urmărit de cronicarii care au înțeles să salveze de patima lui Lethe frânturi din istorie, înregistrând faptele de eroism în scrierile lor.
Eruditul Simon Schard, latinizat Schardius (n. 1535, Neu-Haldensleben, Saxa-m. 1573, Speyer), cu studii în Drept, dar și cunoscător al limbilor vechi, el însuși autor de lucrări istorice și legislative, editează o operă de sinteză având ca temă istoria francilor de est, evenimentele condensându-se în jurul a două figuri proeminente: Carol cel Mare, trăitor la cumpăna secolelor VIII-IX, și Henric al IV-lea, la cea dintre veacurile XI-XII.
Analiza, din perspectivă bibliofilă, a unui document de secol XVI despre istoria popoarelor de neam germanic – obiectivul principal al acestei expuneri – este în mod direct legată de figura istorică a lui Carol cel Mare, ale cărui fapte se confundă cu o perioadă de glorie din istoria Franței de astăzi.
Cunoscută și fascinantă figură, numit, pe măsura ilustrelor sale fapte, Părinte al Europei Occidentale, căpătând, chiar din timpul vieții, în scrierile cronografilor, o aură legendară, Carol cel Mare a fost unul dintre aceia căruia Moirele i-au prezis o viață tumultuoasă, îmbrăcând haina unei personalități complexe. El a fost, în imaginea contemporanilor, atât un vir armipotent, un rex bellipotens, dar și un sophus induperator sau grammaticae doctor praelucidus artis[2].
Firul istoriei ne întoarce subtil către imaginea unui alt om de o uimitoare intuiție, abilitate politică și militară, Clovis I (cca. 466-511), cel care reușise primul unirea triburilor france, dar și supunerea celor germanice care invadaseră teritoriul istoric al Galliei, convertirea francilor la catolicism și instaurarea dinastiei Merovingiene.[3] Clovis a extins regatul până la limitele fostei provincii romane Gallia Belgica[4], cucerind în estul Galliei triburile germanice ale alemanilor[5], apoi pe aquitani, regatul vizigoților[6], fiind stăpân astfel peste Austrasia[7], Neustria[8] și Burgundia.
Dinastiei Merovingiene îi succede cea Carolingiană, figura lui Carol cel Mare ca adevărat fondator dominând istoria europeană la cumpăna dintre secolele VIII-IX. Originile dinastiei ne poartă înapoi în timp, către două personalități pe care destinul le-a intersectat, Arnulf, episcop de Metz, și Pepin de Landen, maior domus (majordom) în Austrasia. Dintre urmași, se evidențiază Carol Martel (trad. „Ciocanul”, cca. 688-741) maior domus și dux Francorum, cu atribuții de rege, stăpân, de asemenea, în Austrasia, Neustria și Burgundia. În preajma morții sale, Carol Martel împarte întinsul regatul celor doi fii, Pépin le Bref (Pepin cel Scurt) (751-768), căruia îi revine Neustria, și Carloman (706/716? – 754), stăpân peste Austrasia.
După retragerea fratelui său în Samnium, la Mănăstirea „Sf. Benedict” de la Cassino, unde și moare, Pépin cel Scurt, ales rege cu ajutorul Papei Zaharia, în 751, în Adunarea de la Soissons, instaurează Dinastia pepinidă. Timp de 15 ani a purtat lupte victorioase cu sarazinii, la solicitarea papei Ștefan al II-lea, cu longobarzii conduși de Aistulf (răspunzători de gestul îndrăzneț de a invada teritoriile din jurul Romei, căpetenia longobardă aflându-și sfârșitul după încheierea războiului), cu aquitanii conduși de Waifar.
Rămas singur la conducere, după moartea fratelui său, Carol cel Mare a devenit rege al francilor, prin încoronarea sa de către papa Leon al III-lea, pe 25 decembrie 800. Își consolidează regatul luptând pentru anihilarea pericolelor externe, ducând războaiele moștenite de la tatăl său: cu Hunold, urmașul lui Waifar, râvnitor la teritoriul Aquitaniei, lungul război cu saxonii, care, refuzând convertirea la catolicism, continuau să practice religia barbară, cu longobarzii conduși de Desiderius, aflați în conflict cu papa Adrian I, cu bascii în Spania[9], cu bretonii, bavarezii, slavii, avarii și hunii, șirul actelor beligerante fiind încheiat de ofensiva în fața danezilor, contra Nordmannos qui Dani vocantur[10].
Prin aceste confruntări permanente, purtate timp de 47 de ani, Carol cel Mare a asigurat extinderea şi întărirea regatului franc, concomitent cu eternitatea numelui său.
Ipse per bella memorata primo Aquitaniam et Wasconiam totumque Pyrinei montis iugum et usque ad Hibernum amnem […] deinde Italiam totam, […] tum Saxoniam, quae quidem Germaniae pars non modica est,[…] post quam ultramque Panonicam et adpositam in altera Danubii ripa Daciam, Histriam quoque et Liburniam atque Dalmaciam […] ac feras nationes, quae inter Rhenum ac Vistulam fluvios oceanumque ac Danubium positae, lingua quidem pene similes, moribus vero atque habitu valde dissimiles, Germaniam incolunt, ita perdomuit, ut eas tributarias efficeret: inter quas fere praecipue sunt Weletabi, Sorabi, Abodriti, Boemani […][11].
Firea războinică îi este îndulcită de blândele trăsături ale temperamentului. Prin exemplul său, credința, pasiunea pentru studiul religiei creștine (Religionem christianam …cum summa pietate coluit[12], prin apetența pentru frumos, aplecarea către studiul limbilor clasice ([…] in quibus Latinam ita dicit, ut aeque illa ac patria lingua orare sit solitus, Graecam vero melius intellegere quam pronuntiare poterat[13], către arte liberale (Artes liberales studiosissime coluit […])[14], către gramatică, retorică, dialectică, astronomie, cu care s-a familiarizat sub îndrumarea dascălilor săi, Petru Pisanul (lat. Petru Grammaticus, n. 744 – m. 799) și Alcuin din York (n. 740 – m. 804), (In discenda grammatica Petrum Pisanum […] audivit, în caeteris disciplins Albinum, cognomento Alcoinum, item diaconem, de Britannia Saxonici generis hominem, praeceptorem habuit, apud quem et rhetoricae et dialecticae, praecipue astronomiae ediscendae plurimum et temporis et laboris inpertivit)[15], prin gustul pentru istorie (Item barbara et antiquissima carmina, quibus veterum regnum actus et bella canebantur, scripsit memoriaeque mandavit. Inchoavit et grammaticam patrii sermonis)[16], preocuparea pentru legislație, (cum adverterea multa legibus populi sui deese – nam Franci duas habent leges, în plurimis valde diversar –cogitavit quae deerat addere, et discrepantia unire […][17]), pasiunea pentru muzică (Legendi atque psallendi disciplinam diligentissime emendavit. Erat enim utriusque admodum eruditus […])[18], devine un edificator al regatului său, într-un sens trainic și mult mai subtil.
Acest dualism se reflectă în portretul fizic pe care contemporanul și principalul său biograf, Eginhard (770-840), cu acuratețea stilului său în maniera istoriografilor antici, îl conturează strălucit: Corpore fuit amplo atque robusto, statura eminenti, quae tamen iustam non excederet – nam septem suorum pedum prosceritatem eius constat habuisse menssuram – apice capitis rotundo, occulis praegnantibus ac vegetis, naso paulum mediocritatem excedenti, canitie pulchra, facie laeta et hilari, unde formae auctoritas ac dignitas tam sancti quam sedenti plurima adquirebatur; quamquam cervix obesa et brevior venterque proiectior videretur, tamen haec caeterorum membrorum celabat aequalitas. Incessu firmo totaque corporis habitudine virili.[19]Cel de-al doilea protagonist al lucrării în discuție este Henric al IV-lea, Rex Romanorum[20] în intervalul 1054-1084 și împărat al Sfântului Imperiu Roman între 1084 și 1105. A rămas celebru în istorie conflictul său cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085), declanșat în jurul unei mai vechi și spinoase controverse, cea apărută între Sacerdotium și Imperium, în legătură cu învestitura episcopilor, cu origine veche, în timpul lui Carol cel Mare. Rezoluția conflictului dintre cei doi a rămas cunoscută în istoriografie ca Penitența de la Canossa, momentul în care, după trei zile de refuz, papa Grigore al VII-lea acceptă să ridice excomunicarea lui Henric al IV-lea.
Concepută de editor ca o crestomație, lucrarea despre faptele neamurilor germanice, tipărită în Francoforti ad Moenum [Frankfurt], la puțin peste o decadă și jumătate de mijlocul secolului al XVI-lea, MDCLXVI [1566], în atelierul Sigmond Feyerbend (1528-1590), editor și prefațator la rândul său[21], alături de tipografii Weigand Han (jum. sec. al XVI-lea)[22] și Georg Rab (1500-1580)[23], al căror nume apare înscris pe marca atelierului, amplasată pe pagina de titlu, și la finele cărții, cuprinde cronici semnate de Johannes Turpinus (n. ?- m. 800), arhiepiscop de Reims, Rhegino, abate la Prüm, (n. 855/860 – 915), Sigebert de Gembloux, a cărui cronică a fost continuată de Robert de Monte (Robert de Torigni, n. 1110? – 1186), și Lambert von Hersfeld (1025/1028?-1082/1085?).[24]
Conceptul editorial al operei implică o structură binară, anunțată în amplul titlu, vorbind despre faptele mai însemnate ale populației de neam germanic. Simon Schard a selectat două cronici având în centru figura lui Carol cel Mare și alte două avându-l ca protagonist pe Henric al IV-lea. Decupajul temporal este, de asemenea clar, enunțat ex abrupto: de la întemeierea statului până în timpul lui Henric al IV-lea (n. 1050 – m.1106):
Germanicarum rerum quatuor celebriores vetustioresque chronographi, earum descriptionem ab Orbe conditousque ad tempora Henrici IIII, Imperatoris patriae imperiiq[ue] vindicis & Propugnatoris accerimi, singulari fide et diligentia, quasi continua succesione deducentes, ad publicam historiae Studiorum utilitatem in lucem revocati, & longe emendatius quam antea impressi, cum novo Indice. Quorum nomina sunt:
Iohannes Turpinus De vita Caroli Magni et Rolandi.
Rhegino Abbas Prumiensis Diocesis Treviren.
Sigebertus Gemblacensis eiusque continuator Robertus de Monte.
Lambertus Schaffnaburgensis, alia Hirsfeldensis dictus[25].
Exemplarul din colecția Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, achiziționat în 1997 din Olanda, în stare bună de conservare, prezintă sporadic urme de atac biologic (cari). De dimensiuni masive, 33 cm., in-80, a fost relegat, cu aproximație, în secolul XX. Legătura ½, în bună stare de conservare, este din carton acoperit cu hârtie marmorată. Pe forzaț, filigranul cu textul Ingres Fabiano indică proveniența italiană a acestuia. Tipărit pe hârtie manuală, de trei sorturi, pe care se disting pontuzouri, volumul conține 10 file nenumerotate, 224 [-225] file, urmate, la final, de alte 10 file nenumerotate. Marginal sunt tipărite glose și, pe exemplarul în discuție, cercetătorul poate distinge discrete intervenții ale unui fost cititor, comentarii și sublinieri, toate cu cerneală neagră. Pe ultimele zece file de la sfârșit se află Index memorabilium rerum ac personarum de quibus in quatuor praecedentibus autoribus tractatur, ac mentio fit[26].
Pe pagina de titlu e amplasată marca tipografică[27] folosită de atelierul lui Sigmond Feyerabend, moștenitorii lui Weigand Han și Georg Rab, utilizând o simbolistică clasică: vasul deasupra căruia se află o figură feminină sunând din două trompete, cu trimitere la sfera religioasă, la dextra cocoșul[28], cu trimitere la numele tipografului Weigand Han, la senestra doi corbi[29], cu trimitere la numele lui Georg Rab, ambii flancați de alți doi îngeri. Marca este reluată la dimensiuni mai mici la f. [10 r.], sub forma unui scut oval, susținut la bază și în partea superioară de câte doi îngeri, având stânga-dreapta figura câte unui mascheron în volute. Central, se află amfora și figura feminină cu trompete, la bază cocoșul și doi corbi, iar în exergă numele tipografilor: Weigand Han Erb.[en] /, Sigmund Feierabent, Georg Rab. Sunt reluate datele tipografice: Impressum Francoforti ad Moenum apud Georgium Coruinum, Sigismundum Feyerbend, & Haeredea Wigandi Galli, MDLXVI.
Exemplare din ediția amintită, probabil a doua, așa cum reiese din titlu, se bucură, dincolo de bogăția informațională, și de raritate în spațiul românesc, nefiind menționată în bibliografiile familiare cercetătorului. Ediția este însă menționată de cataloagele mai multor biblioteci din spațiul european.
Urmând tiparul clasic al cărților editate în Occident, în zorii apariției tiparului cu litere mobile, debutul volumului este rezervat unei scrisori dedicatorii, Epistola nuncupatoria, în limba latină, publicată la Spirae, Calendae Iulii Anno 1566, [Speyer, 1 iulie 1566], semnate de editor și adresate ducelui de Mecklenburg, Johann Albert I (1525-1576).[30]
Este o digresiune plină de erudiție, cu referiri la operele istoriografilor de vârf ai literaturii latine. Simon Schard îi folosește ca modele pentru a-și trasa, în fapt, liniile directoare ale propriului act editorial, subordonat cunoscutului concept ciceronian despre istorie ca magistra vitae.
[…] Quare cum conservatione eorum, quae veluti ex incendio ruina erepta ad manus nostras perveneru[n]t, amoris aliquam erga patriam significationem ostendi, ac rerum patriae studiosis operam non malam ea narari viderem, quatuor reru[m] Germanicarum praecipuos scritores Turpinum, Reginonem, Sigebertum, Lambertum Schaffenburgensem, e tenebris eruditos in lucem reduci curavi, quod qui de Caroli Magni, eiusq[ue] posterorum & quatuor Henricorum rebus gestis plura iis scripserint, vetustiores vix inveniantur, & quod eoru[m] scripta iam annis aliquot desiderati nostrem, bona ipse, eoru[m] publicationem multis minime inutilem fore […].[31]
Pe filele următoare, [9 v. – 10], sunt prezentate succint, în limba latină, datele biobliografice ale celor patru scriitori, Vitae autorum praecedentium breviter descriptae ab abbate Spanheymense in libro de scriptoribus Ecclesiasticis, recuperate din lucrarea anunțată ca sursă încă din titlu, editată la Basel în 1494[32], aparținând polimatului german, Iohannes Trithemius (1462-1516).[33]
Iohannes Turpino, arhiepiscop la Reims, prieten și secretar al lui Carol cel Mare (Caroli Imperatoris Magni amicus &Secretarius[34]), este înfățișat elogiativ: teolog (Vir in divinis scripturibus eruditus), cunoscător al vechii literaturi, (secularibus literis nobiliter doctus), prozator și poet (carmine & prosa exercitatum habe[n]s ingenium), protector al săracilor (pauperum advocatus), înzestrat și cu abilități militare, căci se află alături de Carol în războiul împotriva sarazinilor în Spania.[35]
Lui Iohannes Turpino îi este atribuit, alături de cronica De vita Caroli Magni et Rolandi și un corpus de scrisori adresate diverșilor cunoscuți. Sunt incerte datele în legătură cu nașterea și moartea, Trithemius prezentându-l ca supraviețuindu-i lui Carol cel Mare, activ încă în anul 830 d. Hr. Indicațiile bibliografice mai noi consideră ca dată a morții anul 800 d. Hr.[36] Cele mai multe manuscrise ale cronicii, în limba latină, datează din secolul al XI-lea, fiind traduse în franceză în 1206 de clericul Johan, apropiat al lui Renaud de Damartin, conte de Bologna, cartea fiind prima dată imprimată de umanistul francez Robert Gaguin, la Paris în 1527, in-40 și apoi la Lyon, în 1583, in-80.[37]
Rhegino, abbas Prumiensis[38], teolog și literat, (vir in divinis scripturis eruditissimus & in secularibus literis nobiliter doctus), a devenit sursă de inspirație pentru Trithemius, după mărturisirea acestuia : […] scripsit magnae authoritatis opuscula de quibus ego tantum reperi subiecta[39]. Opera istoriografică editată în acest corpus figurează ca prima în lista lucrărilor amintite de Trithemius, concepută în cinstea episcopului de Trier, Adalbero de Montreuil: Ad Alberonem primum Episcopum Metensem a nativitte Christi usque ad annum eiusdem &continentem praecipue gesta Francorum & Germanorum scripsit[40]. Sunt amintite și cele 10 cărți Historiae seu Chronica, dar și două cărți De disciplina Ecclesiastica.
Cu aceeași incertitudine care, în privința datei de naștere și a morții, Trithemius îl prezintă ca activ în 910 d. Hr. Cu aproximație sunt indicați în opera bibliografică a lui J. Ch. F. Hoefer anii 855/860 d. Hr.?-915 d. Hr. [41]
Sigebert Gembloux (1030-1112)[42], în forma latinizată Sigebertus Gemblacensis, natione Gallus, belgian mai precis, fiind, așa cum reiese din portretul schițat de Trithemius, din tinerețe foarte pasionat de teologie, cunoscător al vechilor scrieri, extrem de prolific[43], activează în Liège: […] vir divinis scripturis a iuventute sua studiosissimus & multum eruditus atq[ue] in secularibus [sic! i.e. [saecularibus] literis [sic!. i.e. litteris] nulli suo tempore in Leodicensium territorio secundus, carmine exercitatus & prosa, scripsit utroq[ue] stylo multa volumina […][44]. Scrierea lui Siegebertus, editată de Simon Schard, Sigeberti Gemblacensis Coenobitae Chronographia, îmbracă o formă originală, prezentând sub aspectul unor anale, în paralel, evenimente ale romanilor, perșilor, francilor, constantinopolitanilor, britanicilor, vandalilor, vizigoților, ostrogoților și hunilor, longobarzilor, sarazinilor, bulgarilor, în funcție de evenimentele la care se face referire, acoperind perioada de la anul 381 d. Hr. până la 1111 d. Hr. Evenimentele anilor care urmează, până în 1210 d. Hr. sunt relatate, urmând același metodă de expunere, de Robertus de Monte, lucru anunțat în corpus și în pagina de titlu și la f. 134. Prima ediție a acestei lucrări apărea la Paris, în 1513, cu titlul: Sigeb. Gembl. Coenobitae Chronicon ab a. 381 ad a. 1113 […][45], editată în oficina lui Henri Estienne, in-40, un protoincunabul.[46]
Cu cele câteva date bibliografice despre Lambert von Hersfeld, în forma latinizată Lambertus Schafnaburgensis (1025/1028?-1082/1085?)[47], se încheie nota biobibliografică.
Amănunte despre opera acestuia au fost preluate din Bibliotheca universalis a lui Conrad Gessner. Cititorul află, în acest mod, că scrierea atribuită mai târziu lui Lambert von Hersfeld, dedicată faptelor vestite, de odinioară, ale populației germanice, de Germanorum rebus olim praecare gestis[48], fusese trecută inițial sub semnul anonimatului: quae hactenus anonymos legebatur. Relevantă este și informația că prima ediție a acestei cronici, care cuprinde evenimente de la Carol cel Mare până în 1077, a apărut în 1533 la Tubingae, in-80,, având prefața semnată de eruditul Philipp Melanchthon (1497 – 1560).[49]
Grupând cele patru cronici după criterii cronologice și după conținut, Simon Schard reușește să asigure, în mod ingenios, unitate și uniformitate unui material amplu și foarte ofertant ca derulare evenimențială, permițându-i astfel să reediteze, într-un corpus, sub cupola unui titlu comun, operele pe care, altfel, timpul le-ar fi trecut sub tăcere. Dincolo de importanța conferită de valoarea documentară în sine a acestor cronografe, funcționează ca exemplum vizionara conduită culturală care a stat la baza întregului plan editorial.
Bibliografie:
Benezit, E. Dictionnaire des peintres, sculpteurs, dessinateurs et graveurs, vol. 3, [Paris]: Libraire Gründ, 1966, p. 739.
Eginhard. Vita Karoli Magni. Viața lui Carol cel Mare; ediție îngrijită, traducere, studiu introductiv și note de Anca Crivăț, București: Editura Vremea, 2001.
Graesse, J. G. Theodore. Trésor de livres rare et précieux ou Nouveau Dictionnaire Bibliographique, vol. 6, Milano, 1950.
Hoefer, Jean Chrétien Ferdinand. Nouvelle Biographie Générale depuis les temps les plus reculés jusqu‛a nous jours publie par Mm. Firmin Didot, vol. 41. Paris, MDCCCLXII.
Hoefer, Jean Chrétien Ferdinand. Nouvelle Biographie Générale depuis les temps les plus reculés jusqu‛a nous jours publie par Mm. Firmin Didot, vol. 43. Paris, MDCCCLXVII.
Hoefer, Jean Chrétien Ferdinand. Nouvelle Biographie Genérale depuis les temps les plus reculés presque nous jours publie par Mm. Firmin Didot, vol. 45. Paris, MDCCCLXVI.
Ittu, Constantin. Ars artificialiter scribendi: incunabule, prototipografi & heraldică, Sibiu, Editura Muzeului Național Brukenthal, 2024.
Webgrafie:
Catholic Encyclopedia. Valabil la https://www.newadvent.org/cathen/08758a.htm. Accesat pe 31.07.2024.
Feyerabend, Sigmond. Valabil la: https://data.cerl.org/thesaurus/cni00044588. Accesat pe 30.07. 2024.
Han, Weigand und Feyerbend, Sigmund. Valabil la: https://data.cerl.org/thesaurus/cni00022762. Accesat pe 31.07.2024.
Rab, Georg. Valabil la: https://data.cerl.org/thesaurus/cni00047992. Accesat la 30.07. 2024. Accesat pe 31.07.2024.
Lambert von Hersfeld, Catholic Encyclopedia. Valabil la: https://www.newadvent.org/cathen/08758a.htm. Accesat pe 30.07.2024.
Trithemius, Iohannes. Liber de scriptoribus Ecclesiasticis. Valabilă la: https://www.cervantesvirtual.com/obra/liber-de-scriptoribus-ecclesiasticis-0/. Accesat pe 31.07.2024.
[1] Dacă ești prieten cu francii înseamnă că nu le ești vecin. Apud Eginhard, Vita Karoli Magni. Viața lui Carol cel Mare; ediție îngrijită, traducere, studiu introductiv și note de Anca Crivăț, București: Editura Vremea, 2001, p. 99.
[2] Vezi Anca Crivăț, Studiu introductiv la Eginhard, op. cit, pp. 6-7.
[3] E considerată familie domnitoare până la regele Hilderic (460-533).
[4] Teritoriu corespunzând astăzi nord-estului Franței, Belgia, Luxemburg, Olanda și vestul Germaniei.
[5] Triburi germanice de pe cursul superior al Rinului.
[6] Regat germanic pe teritoriul din sud-vestul Franței, Spania și Portugalia de azi, având centrul la Toulouse.
[7] Regatul din partea de de nord- est, cuprinzând estul Franței de azi, vestul Germaniei, Belgiei și Olandei. Orașe principale: Metz și Reims.
[8] Partea de vest a Regatului Franc, acoperind teritoriul Aquitaniei, nordul Franței de azi până la Marea Mânecii, având ca principale orașe Soissons, Orléans, Paris.
[9] Subiectul epopeii Cântecul lui Roland.
[10] Eginhard, op. cit., pp. 63-91.
[11] Ibidem, pp. 92-93: Însuși, prin războaiele pe care le-am aminti, a adăugat Acvitania și Gasconis, întregul lanț al Pirineilor, cu tot ținutul de până la fluviul Ebru […] a adăugat și întreaga Italie [… ] a adăugat și Saxonia, care formează o parte însemnată a Germaniei, […] a mai adăugat și cele două Panonii, Dacia de pe celălalt mal al Dunării, Histria, Liburnia și Dalmația… toate neamurile sălbatice dintre Rin, Vistula, Ocean și Dunăre, neamuri care vorbesc graiuri asemănătoare, dar se deosebesc mult prin obiceiuri și fel de trăi: între aceștia, cei mai de seamă sunt weletabii, sorabii, abodriții și boemii […].(trad. Anca Crivăț, op. cit.)
[12] Edingard, op. cit., p. 124: A cultivat religia creștina … cu venerație și maximă pietate.
[13] Edingard, op. cit., p. 122: A învățat atât de bine latinește încât putea vorbi în această limbă la fel ca limba sa maternă, grecește însă putea mai degrabă să înțeleagă decât să vorbească.
[14] Ibidem: A studiat cu mare pasiune artele liberale [ …].
[15] Ibidem, p. 124: L-a avut ca profesor de gramatică pe Petru Pisanul…pentru celelalte discipline i-a fost profesor Alcuin, zis și Albin, de asemenea diacon, de neam saxon și originar din Britania, bărbat cum nu se poate mai învățat; și-a închinat mult timp și osteneală ca să învețe de la el retorica, dialectica și mai cu seamă astronomia.
[16] Ibidem, p. 132-133: De asemenea, a pus sa fie scrise, spre a li se păstra amintirea, străvechile cântece barbare, ce istoriseau faptele și războaiele regilor de odinioară. A mai început și redactarea unei gramatici a limbii franceze.
[17] Ibidem, p. 131: […] căci văzând că poporului său îi lipsesc multe legi, că diferă în mai multe privințe – a plănuit sa le completeze pe cele care lipseau și să le unifice pe cele diferite […].
[18] Ibidem, pp. 126 și 127: A pus mare grijă în îndreptarea felului de a citi și psalmodia. Căci era foarte priceput la amândouă.
[19] Ibidem, pp. 115-116 și 117.
[20] Rege romano-german, titulatură folosită până în momentul în care erau primite de la Papă însemnele imperiale și titlul de Împărat.
[21] Gravor, tipograf și librar, este cunoscut mai ales pentru xilogravurile Bibliei germane editate la Frankfurt în 1561, semnate cu monograma „S.F.”. Date despre el la E. Benezit, Dictionnaire des peintres, sculpteurs, dessinateurs et graveurs, vol. 3, [Paris]: Libraire Gründ, 1966, p. 739. Vezi și Feyerabend , Sigmond . Valabil la: https://data.cerl.org/thesaurus/cni00044588. Accesat pe 30.07. 2024.
[22] Han, Weigand und Feyerbend, Sigmund. Valabil la: https://data.cerl.org/thesaurus/cni00022762. Accesat pe 30.07. 2024.
[23] Rab, Georg . Valabil la: https://data.cerl.org/thesaurus/cni00047992. Accesat pe 30.07. 2024.
[24] Catholic Encyclopedia. Valabil la: https://www.newadvent.org/cathen/08758a.htm. Accesat pe 30.07. 2024.
[25] Patru cronici ale faptelor poporului de neam germanic mai vestite și mai vechi, ducând descrierea acestora ca o înșiruire continuă de la fondarea statului până în timpurile lui Henric al IV-lea, împărat al patriei și al Imperiului; protector și aprig apărător prin unica credință și prin zel; retipărite pentru uzul comun al pasionaților de istorie și mult mai îmbunătățite decât au fost imprimate înainte, cu un indice nou. Titlurile acestora sunt: Despre viața lui Carol și Roland a lui Iohannes Turpinus, Rhegino, abate de Prüm, în dicoceza Trèves, Segebert de Gembloux și continuatorul său, Robertus de Monte, Lambertus Schaffnaburgensis numit Hirsfeldensis (trad. n.)
[26] Index al faptelor și persoanelor sunt expuse și amintite la cei patru autori anteriori (trad. n.).
[27] Pentru descrierea mărcii tipografice am folosit informațiile furnizate de Prof. dr. Constantin Ittu.
[28] În traducerea din germană Han înseamnă „cocoș”.
[29] În traducerea din germană Rab înseamnă „corb”. Numele este întâlnit și cu varianta Corvinus.
[30] Adept al Protestantismului, introduce Reforma în Ducat. Preocupat de astronomie, cartografie, știință, a practicat mecenatul, încurajând literatura, arta și educația, fiind fondatorul unor importante centre de învățământ.
[31] De aceea, de vreme ce îmi închipui că, prin conservarea acestor [opere n.n.] ale lor, care, precum cele salvate din incendiu au ajuns la noi, este arătată o anume importanță a iubirii față de patrie și o lucrare utilă celor care sunt preocupați de faptele țării, m-am îngrijit să reeditez patru scriitori, Turpinus, Regino, Sigebertus, Lambertus Schaffenburgensis , pentru că cei mai vechi , care au scris multe despre faptele lui Carol cel Mare, ale urmașilor săi și ale lui Henric, sunt descoperiți greu și editarea noastră va fi sigur foarte folositoare, pentru mulți ani, celui doritor de scrieri bune. ( trad. n.).
[32] Descrierea cărții valabilă la: https://www.cervantesvirtual.com/obra/liber-de-scriptoribus-ecclesiasticis-0/,
accesat în iulie 2024.
[33] Cronicar, lexicograf, pasionat de ocultism.
[34] Germanicarum rerum quatuor celebriores vetustioresque chronographi […], Simon Schard (ed.), Francoforti ad Moenum,[Frankfurt], MDLXVI [1566], f. [9 v.].
[35] Ibidem.
[36] J. Ch. F.Hoefer, op. cit., vol. 45, Paris, MDCCCLXVI, [1866 ], col. 739-740.
[37] Ibidem.
[38] Abația Prüm, Dioceza de Trier, Germania.
[39] Germanicarum rerum [ …], loc. cit.
[40] Ibidem.
[41] J. Ch. F. Hoefer, op.cit., vol. 41, Paris, MDCCCLXVI [1866], col. 838-839. Trithemius îl prezintă ca activ în timpul regelui Henric al IV-lea, în Cronica sa relatând faptele până în anul 1111: Cronica perduxit usq[ue] ad annum 1111.
[42] Idem, vol. 43, Paris, MDCCCLXVI, col. 969-971.
[43] Titlurile sunt prezentate de Trithemius.
[44] Germanicarum rerum [ …], loc. cit.
[45] J. G. Th. Graesse, Trésor de livres rare et précieux ou Nouveau Dictionnaire Bibliographique, Milano, 1950, VI, p. 402.
[46] Vezi discuția la Constantin Ittu, Ars artificialiter scribendi: incunabule, prototipografi & heraldică, Sibiu, Editura Muzeului Național Brukenthal, 2024.
[47]Lambert von Hersfeld, Catholic Encyclopedia. Valabil la: https://www.newadvent.org/cathen/08758a.htm. Accesat în 31.07.2024.
[48] Germanicarum rerum [ …], f. [10 r.].
[49] Teolog reformator, apropiat al lui Martin Luther, cu pregătire în filosofie, retorică, medicină, matematică, astronomie, astrologie și drept.
