În anul acesta, se împlinesc 130 de ani de la inaugurarea Fundației Universitare „Carol I”, care a luat ființă prin scrisoarea din 3 mai 1891 adresată de regele Carol I sfetnicului său, Emanoil Florescu.[1] La festivitatea de deschidere din 14 martie 1895[2] au participat regele Carol I, regina Elisabeta, principele moștenitor Ferdinand și principesa Maria. În discursul său, regele a subliniat faptul că „așezământul” a fost întemeiat „întru folosul junimii universitare”. La cuvântarea regelui a răspuns prof. univ. Nicolae Culianu, rectorul Universității din Iași, licențiatul în litere și elev al Școlii superioare din București, Ilie Bărbulescu[3] și teologul Gh. Popescu care a dat citire și a semnat actul de inaugurare.[4]
Deși la eveniment au participat reprezentanți ai universităților din București și Iași, nu toți studenții și profesorii au fost încântați de această inițiativă a regelui. Mulți vedeau în această realizare o uzurpare a rolului Universității pentru gloria personală a regelui și a Casei Regale. O parte dintre studenți a hotărât printr-o moțiune din seara zilei de 7 martie „a nu participa la inaugurare și a refuza primirea darului regesc”.[5] Peste ani însă s-a dovedit rolul benefic al acestei instituții pentru Universitate.
Relațiile dintre Fundație și Universitate erau stipulate clar în primul ei regulament (promulgat prin Înalt Decret Regal la 3 februarie 1895), care a fost conceput întâi de delegatul Casei Regale, Ion Kalinderu, și „modificat aproape cu totul” de Titu Maiorescu, rectorul Universității din București. Referitor la scopul instituției, era precizat în primul articol: înființarea și întreținerea unei biblioteci cu sălile ei de lectură, de care să se folosească studenții de la toate facultățile universitare din țară, ajutorarea studenților care, sub conducerea unui profesor universitar, întreprind lucrări speciale, precum și tipărirea tezelor de licență sau doctorat, recomandate de facultățile respective și acordarea de subvenții la studenții merituoși lipsiți de mijloace. În ce privește administrarea Fundației, regulamentul prevedea, în articolul 3, că este încredințată unui director asistat de un comitet din care făceau parte, pe lângă persoana desemnată de „Augustul Fondator” rectorii celor două universități, din București și Iași.
Rectorul Universității din București, Titu Maiorescu, a avut un rol decisiv în alegerea primului bibliotecar al Fundației. Pe baza recomandării lui, comitetul l-a numit în ședința din 15 februarie 1895 pe Constantin Rădulescu-Motru bibliotecar al Fundațiunii, renunțându-se la candidatura susținută de Ministrul Instrucțiunii, în persoana lui G. Ionnescu-Gion.[6] Semnătura lui C. Rădulescu-Motru se găsește pe actul inaugurării Fundației, iar cât timp a fost bibliotecar (1895–1899) și-a împletit activitatea cu cea de la Universitatea din București: repetitor la Seminarul Pedagogic și predând apoi primele cursuri de istoria filosofiei, psihologie, etică și estetică. După ce a ajuns profesor la Universitate și-a deschis primul curs de logică în sala mare a Fundației.[7] Ca bibliotecar a avut numeroase întrevederi cu regele care își exprimase dorința de a fi cât mai des informat asupra celor ce se petrec la Fundație[8], iar relația cu directorul G. Dem. Teodorescu a fost una deosebită, văzând în acesta „un caracter neșovăitor în împlinirea datoriei”, „un apostol devotat și un exemplu de corectitudine”. Încă înainte de a se cunoaște, G. Dem. Teodorescu publicase un volum cu „minuțioase cercetări asupra vieții și activității lui Eufrosin Poteca, primul profesor de la colegiul Sf. Sava” [9], cel care l-a crescut pe tatăl lui Constantin Rădulescu și a cărui tradiție l-a condus spre filosofie.
După primul directorat al lui G. Dem. Teodorescu, printr-un nou regulament, funcția de director al Fundației a fost desființată, iar administrația a fost încredințată rectorului Universității din București. Prin aceasta, legăturile dintre Fundație și Universitate s-au accentuat. Multă vreme, între 1898–1911, Constantin Dimitrescu-Iași a fost rector al Universității și protector al Fundației. A fost cel care an de an a dat raportul în fața regelui privind situația Fundației și a ținut cuvântări cu prilejul aniversării Fundației. E celebră cuvântarea din 1908, la cea de-a XIII-a aniversare a Fundației Universitare, în care a spus că: „Un mijloc de educație universitară constă în solidarizarea muncii studențești, solidarizarea diferitelor facultăți”. Și văzând în spațiul Fundației locul cel mai potrivit al acestei solidarizări, lansa îndemnul: „Când aveți ocazia să lucrați împreună, atunci puteți să vă influențați reciproc unii pe alții, grupe pe grupe. De la cei de la istorie învățați studierea conștiincioasă a documentelor și nevoile acestei studieri. De la cei de la litere dragostea pentru frumosul ideal și formele cele mai nimerite de exprimare prin grai și scris. De la cei de la filosofie învățați însemnătatea puterii de sinteză, avântarea în regiunea formulărilor generale ale gândirii, călăuziți de metodele viguroase ale științei. De la cei de la științe sociale, drept, economie politică, învățați a considera faptele sociale ca o serie de momente a unei întregi evoluțiuni, produse pe linie cauzală. […] De la cei de la matematică, rigurozitatea metodei științifice. De la cei de la medicină, interesul pentru studiul vieții, pentru pregătirea de reale energii naționale. De la cei de la teologie învățați tăria de credință și rolul pe care îl poate avea în viață tăria credinței[10]. Toți laolaltă înrâurindu-vă învățați adevărata metodă obiectivă cu care se face știința”.[11]
Bibliotecar al Fundației, după C. Rădulescu-Motru, a fost numit Al. Tzigara-Samurcaș, la 1 ianuarie 1899. Și activitatea lui s-a completat curând cu cea de la Universitate. În septembrie 1901 a fost numit suplinitor al catedrei de istoria artei și estetică la Școala de Arte Frumoase din București (care își avea sediul tot în Palatul Academiei/același cu Palatul Universității), iar în 26 mai 1911 a inaugurat un curs liber de istoria artei în sala mare de la Fundație, cu prelegerea „Istoria artei și însemnătatea ei în învățământul universitar” (publicată în Convorbiri literare, anul XLVI, nr. 1, 1912, pp. 17-41). Sala era renumită prin dotările de care dispunea. Racordată la rețeaua de curent electric, de la Palatul Regal de peste drum, avea și dotările necesare pentru proiecții de filme și diapozitive. Plin de semnificații e faptul că în aceeași zi în care și-a ținut lecția inaugurală, Tzigara-Samurcaș a semnat și actul prin care obținea terenul pentru extinderea construcției Fundației.[12]
Dar fără îndoială că, în rândurile tineretului studios, cea mai strânsă legătură dintre Fundație și Universitate a fost reprezentată și simțită prin funcționarea bibliotecii. Biblioteca Fundației Carol I, la deschiderea din 1895, avea 3.400 de cărți, dar numărul a crescut continuu – în anul 1906 avea deja peste 20.000 volume – și a devenit cea mai frecventată bibliotecă de către studenții de la toate facultățile. Numărul cititorilor a crescut de la 18.418 în 1895/96 la 52.930 în 1899/900.[13] Era dotată cu mobilier modern și dispunea de cele mai bune condiții de studiu: lumină și căldură. A fost, de altfel, cam singura care putea satisface nevoia de studiu și cercetare, deoarece Biblioteca Academiei, care a început să se constituie din anul 1866 și a funcționat la Universitate până în 1890, când a obținut un nou local, se confrunta cu lipsa de spațiu. La un moment dat, cărțile erau așezate în dulapuri pe câte trei rânduri pe fiecare poliță, iar manuscrisele și documentele erau închise în lăzi și depozitate în locuințe particulare.[14] Iar Biblioteca Centrală, înființată în 1832 pe lângă Colegiul Sf. Sava[15], a fost mutată din loc în loc și, după ce a fost atașată de Universitate, a stat mai mult închisă, până când, în 1901, cărțile au ajuns în fondurile Bibliotecii Academiei.[16] Ultimul ei bibliotecar a fost chiar rectorul de mai târziu, C. Dimitrescu-Iași (între 1895–1901).
Nu în ultimul rând, relația dintre Fundație și universitățile din București și Iași s-a concretizat prin sprijinul financiar pentru desfășurarea unor lucrări speciale de medicină, istorie, geografie, ajutoare de teze, premii, burse de studiu și ajutoare acordate studenților nevoiași. Ajutoarele de teze s-au îndreptat spre toate domeniile, incluzând dreptul, teologia, literele și filosofia.[17] Printre cele tipărite cu ajutorul Fundației Universitare „Carol I” se numără și primele teze de doctorat în filosofie susținute la Universitățile din București și Iași: Ioan Petrovici, Paralelismul psiho-fisic (1905), Eugeniu Sperantia, Apriorismul pragmatic în elaborarea conceptelor (1912), Ilie Ghibănescu, Fenomenele fizice și psihice (1907), Mihail Rădulescu, Cauzalitatea din punctul de vedere al valorii cunoașterii (1911). Acest sprijin a fost continuat și după moartea regelui, care a lăsat prin testament 500.000 lei pentru Universitățile din București și Iași. În urma înțelegerii dintre cei doi rectori, s-a destinat Universității din București 300.000 lei din care s-a instituit, în 1915, Fondul „Regele Carol I”. Din venitul lui s-au dat ajutoare studenților de la toate facultățile până la instaurarea regimului comunist.[18]
Relațiile dintre Fundația Universitară „Carol I” și universitățile din București și Iași s-au bazat pe o colaborare strânsă, consolidată de sprijinul constant al Casei Regale, care a jucat un rol esențial în dezvoltarea și modernizarea învățământului superior din România.
[1] Scrisoarea a fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 27 din 5 mai 1891, și se află săpată cu litere aurite în lespedea de marmură din sala de lectură a Bibliotecii (azi, Sala profesorilor). Vezi: Al. Tzigara-Samurcaș, Fundațiunea Universitară Carol I 1891 – 1931, București, 1933, pp. 1–2.
[2] Data de 14 martie aleasă pentru inaugurare nu a fost întâmplătoare: cu 14 ani în urmă, la 14 martie 1881, a fost proclamată România Regat, completându-se și încoronându-se opera regenerării sale, după cum se spunea în raportul Consiliului de Miniștri de la acea vreme.
[3] Ilie Bărbulescu (1873–1945), după ce a fost licențiat al Facultății de Litere și Filosofie la Universitatea din București cu calificativul Magna cum laude, i s-au acordat burse de statul român pentru specializare la Berlin, Viena și Praga, luându-și doctoratul la Universității din Zagreb, în 1899. Elev al lui Ioan Bogdan, a ajuns profesor la nou înființata catedra de slavistică de la Universitatea din Iași în 1905.
[4] La inaugurare a participat și Titu Maiorescu care a consemnat în Jurnalul său: „Marți, 14/26 mart 95. Tot cald, primăvară; în curte se topește ultima zăpadă. – La 11½ deschiderea solemnă a «Fundațiunii Universitare Carol I» în prezența Regelui și a întregei familii regale, miniștrii, mitropolitul etc. Splendid discurs al Regelui. Deplorabil al rectorului de la Universitatea Iași, în numele comitetului (el, G. Dem. Teodorescu, Kalinderu și eu). Apoi, I. Bărbulescu bine în numele studenților de la Școala Normală, și un teolog în numele Internatului de Teologie.”: Titu Maiorescu, Opere, III: Jurnal vol. 3: 1890–1897, text stabilit, traducere, note și comentarii de Ana-Maria Dascălu și Bogdan Mihai Dascălu, București, Academia Română/Fundația Națională pentru Știință și Artă/Muzeul Național al Literaturii Române, 2017, pp. 674–675.
[5] Al. Tzigara-Samurcaș, op. cit., p. 6. Vezi și comentariile din presa de opoziție, mărturiile lui C. Rădulescu-Motru.
[6] Gheorghe Ionnescu-Gion (1857–1904) a studiat la Universitatea din București și și-a desăvârșit studiile la Paris și Bruxelles, de unde s-a întors cu titlul de doctor în litere. Va fi cunoscut îndeosebi prin publicarea volumului Istoria Bucurescilor (1899). Cărțile lui a fost donate Bibliotecii publice din Pitești unde a funcționat și un Ateneu popular care i-a purtat numele, desființat de autoritățile comuniste în 1948. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Ionescu-Gion_(istoric), link accesat în 14.01.2025.
[7] Constantin Schifirneț, C. Rădulescu-Motru. Viața și faptele sale, vol. I, București, Editura Albatros, 2003, p. 261.
[8] Vezi scrisoarea lui C. Rădulescu-Motru din: Al. Tzigara-Samurcaș, op. cit., p. 8 (inclusă și în volumul: Din viața Regelui Carol I, mărturii contimporane și documente inedite culese de Al. Tzigara-Samurcaș, 1939, pp. 266–269) și amintirile publicate în Revista Fundațiilor Regale, anul VI, 1 mai 1939, nr. 5, pp. 275–280: „Un început de carieră sub Regele Carol I”.
[9] Vezi „Discursul rostit de d-nul Rădulescu-Motru la înmormântarea lui Teodorescu G. Dem”, în volumul: În amintirea lui Teodorescu G. Dem. (1849–1900), București, Tipografia „Clemența”, 1902, pp. 43–47.
[10] La acea dată în componența Universității din București erau Facultățile de: Teologie, Drept, Filosofie și Litere, Științe, Medicină.
[11] C. Dimitrescu-Iași. Omul și opera: volum omagial, București, Atelierele Grafice Socec & Co. S. A., 1934, pp. 375–376.
[12] Biblioteca Centrală Universitară din București. Alexandru Tzigara-Samurcaș 1872–1952: bibliografie adnotată, București, 2004, p. LI.
[13] Al. Tzigara-Samurcaș, Fundațiunea Universitară Carol I 1891 – 1931, ed. cit., p. 15.
[14] George Baiculescu, „Biblioteca Academiei R.P.R., la nouă decenii de activitate 1867–1857”, Călăuza bibliotecarului, anul X, nr. 12, p. 16.
[15] Numele de Bibliotecă Națională a fost schimbat în cel de Bibliotecă Centrală a Statului, printr-un decret al lui Alexandru Ioan Cuza din 23 octombrie 1864. În același timp funcționa o Bibliotecă Centrală și pe lângă Universitatea din Iași.
[16] La data respectivă, Biblioteca Centrală din București avea 47.736 volume, atlase, stampe hărți albume bucăți muzicale. Prin această donație Biblioteca Academiei a devenit continuatoarea Bibliotecii întemeietoare de la Sf. Sava. Prin redistribuirile ulterioare, unele cărți (dublete) au ajuns și în fondul Bibliotecii Fundației Universitare Carol I.
[17] O listă completă cu aceste ajutoare și subvenții, din perioada 1993–1931, se găsesc în volumul Al. Tzigara-Samurcaș, Fundațiunea Universitară Carol I 1891 – 1931, ed. cit., pp. 109–117.
[18] Vezi Universitatea din București. Anuar1915/16–1923/24 și următoarele.
