Titlu: Istoria Zenului. Doctrina și practica Zen în China și Japonia
Autor: Kaiten Nukariya
Editura: Herald
An apariție: 2005
Număr de pagini: 288
Haideți să întâmpinăm primăvara aceasta cu trei cărți care ies din arealul binecunoscut al cărților occidentale. Propun să vedem cum alte culturi, de pe meleaguri îndepărtate, se raportează la lumea înconjurătoare și cum sunt reflectate obiceiurile acestora în literatură. În prima carte vom descoperi, în toată plenitudinea ei, filosofia Zen, pentru ca mai apoi să parcurgem două romane, din țări asiatice diferite, conectate între ele prin această filosofie, adânc împământenită în structura lor spirituală.
Istoria Zenului. Doctrina și practica Zen în China și Japonia, scrisă de Kaiten Nukariya (1867-1934), este ca o hartă, întrucât se poate urmări traseul Zenului de la origini până în locul ei de frunte, anume Japonia. Treptat ne familiarizăm cu această filosofie – considerată ramură a budismului Mahāyāna (Marele Vehicul) – care a existat într-o oarecare formă încă din perioada pre-budistă și învățăm în ce măsură principiile ei se răsfrâng în practicile Yoga și ale meditației de azi. Cartea de față este o lucrare amplă, bine structurată, scrisă într-un stil atractiv; avem posibilitatea să aflăm cum au ajuns să se dezvolte și prin ce se deosebesc școlile Zen de nord și de sud, ce anume a provocat declinul acestei ramuri budiste în China și cum a înflorit ea în Japonia. Nu în ultimul rând, ni se prezintă similitudinile dintre călugării Zen și samurai. Toate aceste informații ne vor ajuta să înțelegem mai bine cele două lumi și să apreciem din alte perspective scrierile lor.
„Dacă, dintre cele treisprezece secte din Japonia, am ales să ne ocupăm tocmai de școala Zen, avem în vedere nu doar copleșitoarea sa influență asupra întregii națiuni, ci și poziția singulară pe care o deține între religiile lumii. În primul rând, trebuie să știm că Zenul a apărut odată cu buddhismul însuși, ba chiar anterior acestuia, căci practicile sale meditative nu diferă prea mult de cele ale asceților din India prebuddhistă. Din acest punct de vedere, Zenul oferă material din abundență pentru studiul comparat al religiilor.”
Titlu: Broaște
Autor: Mo Yan
Editura: Humanitas Fiction
An apariție: 2014
Număr de pagini: 386
A doua carte este romanul Broaște al scriitorului chinez Mo Yan, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2012. Temele abordate de autor înseamnă mai mult decât literatură, istorie și folclor; romancierul îmbină fantezia cu un realism sfâșietor, dar și cu un umor savuros. În treacăt fie spus, chiar și pseudonimul literar al lui Guan Moye intrigă, deoarece Mo Yan în limba chineză înseamnă „nu vorbi”.
Viața scriitorului a fost tumultuoasă încă din copilărie. Născut într-o familie de țărani din nord-estul Chinei, a fost obligat să renunțe la școală în timpul Revoluției Culturale, când avea numai doisprezece ani, și să lucreze la câmp, iar apoi într-o fabrică de bumbac. În 1976 se înscrie în Armata Populară de Eliberare, unde începe să studieze literatura; debutează în 1981 într-o revistă literară cu povestea Potopul din noaptea de primăvară. Se înscrie la Academia de Artă și Literatură a Armatei pe care o absolvă în 1986, după care obține o diplomă de masterat în literatură la Universitatea Normală din Beijing. Mo Yan renunță la cariera militară și se dedică meseriei de scriitor. În 1985 îi apare nuvela Ridichea de cristal, bine primită în rândul cititorilor. Însă cartea care îl consacră și îl face cunoscut atât în China, cât și la nivel internațional, este romanul Sorgul roșu, publicat pentru prima dată în 1986. Mo Yan este autorul a peste optzeci de povestiri și romane, cele mai cunoscute fiind Baladele usturoiului din Paradis (1988), Țara vinului (1992), Meșteru-i din ce în ce mai amuzat (1999), Pedeapsa santalului (2001), Obosit de viață, obosit de moarte (2006) și Broaște (2009). Operele lui s-au tradus în numeroase limbi străine, iar unele dintre ele au fost ecranizate.
Romanul Broaște a fost distins cu premiul Mao Dun, cel mai prestigios premiu literar chinez. Inițial, volumul se numea Pilule de mormoloc, fiind inspirat dintr-o știre de ziar apărută în 1958. În cele din urmă autorul a renunțat, dar a păstrat o frântură din ideea originală, numindu-și naratorul „Mormoloc”. Scriitorul are o legătură afectivă cu titlul curent, mărturisind în prefața cărții teama lui profundă de broaște. Romanul tratează un subiect delicat privind planificarea familială din China, ramificațiile, consecințele și semnificațiile acesteia. Acțiunea romanului este centrată în jurul unui medic ginecolog, Wan-Inimă, mătușa lui Mormoloc. Naratorul face o incursiune în viața ei prin patru părți epistolare și o piesă de teatru. Este o lectură pe cât de captivantă pe atât de tragică, presărată cu discuții despre reîncarnare și trimiteri la Anul Nou Chinezesc, care mai este cunoscut și sub numele de Festivalul Primăverii.
„Domnule, prin locurile noastre era un vechi obicei după care, atunci când se năștea un copil, i se punea numele unei părți a corpului sau al unui anumit organ. Ca, de exemplu, chen-Nas, Zhao-Ochi, Wu-Maț gros, Sun-Umăr… N-am cercetat de unde provine acest obicei, dar probabil că din credința că «acel care are nume modest trăiește mai mult»; sau poate că reprezintă stadiul psihologiei mamelor care considerau că un copil este carne din carnea lor. Acest obicei nu mai circulă în zilele noastre, părinții tineri nu mai doresc să-și numească copilașii cu astfel de nume ciudate.”
Titlu: Zăpada de primăvară
Autor: Yukio Mishima
Editura: Humanitas Fiction
An apariție: 2009
Număr de pagini: 334
Următorul roman pe care îl recomand aparține marelui prozator Yukio Mishima (pseudonimul literar al lui Kimitake Hiraoka), Zăpada de primăvară, ecranizat în 2005 în regia lui Isao Yukisada.
Născut într-o familie de samurai din Tokyo, în anul 1925, viața scriitorului a fost guvernată de codul de onoare al acestei caste militare. Începe să scrie de la doisprezece ani, iar la șaisprezece ani debutează sub pseudonim în revista literară Bungei-Bunka, astfel ascunzându-și identitatea și pasiunea pentru scris față de tatăl său, care era adeptul unei educații stricte și tradiționale. Autorul se înscrie la Facultatea de Drept a Universității Imperiale în 1943, iar cinci ani mai târziu publică primul roman, Confesiunile unei măști, care îl plasează în rândul celor mai cunoscuți scriitori ai noii generații. Scriitorul a publicat nenumărate opere de succes – fiind nominalizat de trei ori la Premiul Nobel pentru Literatură –, printre care se numără Tumultul valurilor (1954), Templul de aur (1956), După banchet (1960), Soare și oțel (1970), Zăpada de primăvară (1968) – primul volum al tetralogiei Marea fertilității, urmată de Cai în galop (1969), Templul zorilor (1970) și Îngerul decăzut (1970). Preocuparea obsesivă pentru codul de onoare al samurailor se va concretiza în anul 1967, odată cu apariția eseului Calea samuraiului. Acesta se va dovedi a fi factorul declanșator care îl va împinge să-și ia viața în anul 1970, în ziua în care încheie ultimul volum al tetralogiei. Yukio Mishima se sinucide prin seppuku la vârsta de 45 de ani.
Zăpada de primăvară este povestea tragică de dragoste dintre Kiyoaki, un tânăr înstărit, a cărui familie a urcat pe scara socială, făcând parte din categoria „noilor parveniți”, și Satoko, o frumoasă aristocrată, provenind dintr-o familie cultivată. Romanul se dovedește o carte dintre cele pe care le devorezi și nu le poți lăsa din mână; întorci cu nesaț pagină după pagină, bucurându-te împreună cu tinerii îndrăgostiți și suferind la fel de profund alături de ei. Personajele nu comunică mult prin vorbe, însă atenția ne este atrasă de gesturile și gândurile lor, de expresia fețelor și de limbajul corpului. Idila dintre cei doi se consumă în decursul unui an, iar noi, în calitate de cititori, avem prilejul de a vedea cum se înfiripă și se încheie, bucurându-ne în egală măsură de pasajele trecătoare despre natură, sărbătoarea cireșilor și reîncarnare. Dar cartea este mai mult decât o simplă poveste de dragoste. Pe lângă aceasta, prind contur și se dezvoltă relațiile de prietenie sau cele de loialitate dintre un stăpân și un servitor și fiecare anotimp anunță, de fapt, o stare de spirit.
„Kiyoaki a mai amânat întâlnirea cu Satoko nu pentru că ar fi dat dovadă de prea multă stăpânire de sine ori din pornirea celui care cunoaște subtilitățile trăirilor prin prisma experienței în dragoste, ci pur și simplu pentru că nu avea cunoștințe legate de arta rafinamentului și nu se maturizase suficient. Cumplit de orgolios, o invidia pe Satoko pentru firea deschisă și voioșia ei, care-l puneau într-o postură de inferioritate.”
