Este o triadă care se susține prin ea însăși. E greu de crezut că există vreun om care să nu fi intrat măcar o dată într-o bibliotecă. Sau că nu s-ar găsi, în mai toate locuințele, un număr cât de mic de cărți. Biblioteca a fost și va rămâne parte din viața omului modern.
În prezenta „anchetă”, am căutat să aflăm detalii personale din viața unor oameni cărora cititul le-a influențat viețile și i-a determinat să devină la rândul lor autori, contributori, manageri pereni de biblioteci sau de asociații scriitoricești.
Petre Crăciun, Daniel Cristea-Enache, Ion Cristofor, Anița Grigoriu, Ramona Mezei, Ioan Milică, Silvan Stâncel și Florina Zaharia, așezați în ordine alfabetică, ne-au împărtășit experiența lor legată de biblioteca de acasă, dar și de cea publică, lăsându-ne să înțelegem cât au însemnat aceste interacțiuni în formarea lor intelectuală. Le mulțumim nespus.
Flaviu George Predescu
Redactor-șef adjunct De Spiritu et Anima
Bibliotecile și școlile sunt locurile unde mă simt cel mai bine
Petre Crăciun
Președinte al Filialei de Literatură pentru copii și tineret la Uniunea Scriitorilor din România
Când eram copil nu exista, pentru mine, noțiunea de „bibliotecă de acasă”. Părinții mei aveau foarte puține volume, unele tehnice, ale tatălui meu, altele din categoria literatură de consum. Iată de ce, la început, bibliotecile publice au fost cele care mi-au oferit satisfacția de a găsi și mai ales de a împrumuta cărțile de care aveam nevoie la școală. În școala generală – astăzi Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”, din Giurgiu – găseam aproape toate operele literare recomandate la clasă. Dar erau și cărți de aventuri care nu neapărat erau pe listele „de lecturi obligatorii”. Acelea mă atrăgeau și mai mult pentru că citirea lor îmi oferea o dublă bucurie: nu îmi erau impuse și mă făceau să trăiesc aventuri care altfel nu îmi erau la îndemână.
Am trecut destul de repede la cărțile de la biblioteca orășenească. Țin minte că am fost foarte mândru când am primit legitimația de cititor. Mă fascina extrem de tare organizarea pe rafturi a cărților. Mă intriga și faptul că bibliotecarele știau de unde să ia fiecare carte. La început am crezut că aveau o memorie fantastică. La un moment dat am întrebat-o pe una dintre ele cum face să le găsească atât de repede și mi-a explicat regula aranjării după tematică și numele autorului. S-a făcut lumină în mintea mea, dar am rămas și dezamăgit pentru că dispăruse posibilitatea ca bibliotecarii să fie oamenii cu cea mai bună memorie din lume.
Cu timpul a apărut și „biblioteca de acasă”, la început mai sărăcăcioasă, apoi mai bogată și tot mai bogată. Am și acum cărți pe care le-am primit sau le-am cumpărat în vremea aceea. Una dintre cele mai dragi este o ediție frumos ilustrată a volumului Povești, povestiri, amintiri a lui Ion Creangă (ilustrații de Iulia Rusz), pe care am primit-o la premiu în clasa a II-a. Un alt volum pe care îl consider unul dintre cele mai valoroase este Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, operă pe care Nicolae Bălcescu a scris-o în exil, începând cu 1849. Valoarea îi este dată de faptul că este singura carte pe care bunica mea, Rada Crăciun, neștiutoare de carte, mi-a făcut-o cadou după ce a fost la băi. Cu toate acestea, niciodată nu puteam avea în propria bibliotecă toate cărțile de care aveam nevoie pentru pregătirea examenelor sau pentru plăcerea lecturii.
Legătura cu bibliotecile publice a crescut foarte mult în facultate. Am urmat cursurile Facultății de Istorie-Filosofie din București și îmi erau necesare foarte multe lucrări de specialitate pentru seminare, examene sau licență. M-au ajutat foarte mult cărțile de la biblioteca de la căminul studențesc din Grozăvești (da, exista așa ceva pe vremea aceea!), de la Facultate și de la Biblioteca Centrală Universitară (BCU), unde găseam cărți mai rare. Mă ajuta mult și faptul că aici lucra și o mătușă care era bibliotecar. Cărțile de la biblioteca facultății se împrumutau extrem de rar, așa încât noi, studenții, eram nelipsiți de la sala de lectură, fapt de neimaginat pentru studenții de astăzi.
În anii III și IV, când mi-am pregătit lucrarea de licență („Rituri și ritualuri de înmormântare la geto-daci”), mi-a fost de mare folos biblioteca Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. Cu Biblioteca Academiei și Biblioteca Națională a României am o relație mai recentă. Am petrecut foarte multe ore la sala de lectură a Bibliotecii Academiei când am pregătit reeditarea volumului Jocuri și jucării de copii al lui Petre Ispirescu și studiul introductiv pentru carte. Poate și mai multe ore le-am dedicat studiului revistelor pentru copii din perioada interbelică, o cercetare care este în curs de derulare. La ambele biblioteci am organizat numeroase evenimente dedicate copiilor și mai multe expoziții cu manuscrise și instrumente de scris din colecția personală.
Pentru mine există și o „bibliotecă de acasă” – Biblioteca Județeană „I.A. Bassarabescu”, din Giurgiu. Aici se regăsesc toate cărțile scrise mine, am organizat împreună zeci de lansări, duplexuri cu Republica Moldova, târguri de carte și proiecte precum „Povestea de vineri cu Petre Crăciun”. Zeci de mii de copii au putut viziona basmele mele în lectură proprie difuzate în cadrul acestui proiect. Sunt foarte prezent cu cărțile mele pentru copii în bibliotecile din România și Republica Moldova, unde încerc cu toate puterile mele să îi atrag pe copii spre lectură și dragoste de carte.
Puțini știu că există și o bibliotecă de comună care a căpătat numele meu prin hotărâre de consiliu județean: Biblioteca comunală din Adunații Copăceni, județul Giurgiu, localitatea unde locuiesc de 18 ani și unde am scris o mare parte dintre cărțile mele pentru copii. Bibliotecile și școlile sunt locurile unde scriitorul Petre Crăciun se simte cel mai bine.
Trei scriitori din biblioteca de acasă
Daniel Cristea-Enache
Critic și istoric literar
Despre primele mele experiențe fundamentale de cititor-explorator al bibliotecii de acasă am vorbit într-o carte in progress, La persoana I, scrisă în colaborare cu Diana Serena Bunea pe LiterNet. Adaug acum câteva detalii și o a treia experiență uimitoare, ulterioară.
Eram în clasa a II-a când i-am descoperit pe Tom Sawyer al lui Mark Twain și pe D’Artagnan al lui Dumas. A fost șansa mea să-i descopăr în biblioteca noastră din apartamentul de bloc din cartierul Militari, unde făceam mereu incursiuni neîncununate totdeauna de bucuria lecturii. Mama murise, tata era la serviciu, fratele meu mai mare, la școală. Eram singur când i-am descoperit, din întâmplare. Fericită, minunată întâmplare!
În general numele autorilor străini din biblioteca noastră nu-mi spuneau mai nimic, fiindcă la școală ni se vorbea exclusiv despre cei din Abecedar și, mai târziu, din Manual. Luam deci câte o carte la întâmplare, citeam o pagină și, dacă nu-mi plăcea defel sau nu înțelegeam nimic, o închideam și o puneam la loc. Printr-un noroc fantastic i-am descoperit, așa, pe încercate, pe dragul meu viitor prieten Tom Sawyer și pe uluitorul meu super-erou D’Artagnan.
Cei doi erau foarte diferiți între ei și, cumva, satisfăceau laturi distincte ale personalității și conștiinței mele în formare. Tom Sawyer era… eu însumi, cu unele diferențe, of course, dar pe un același pattern al băiatului neastâmpărat, năzdrăvan, care-și trăiește copilăria din plin, la maximum. Doamne, câte prostii făcea dublul meu din carte și câte prostii făcea și dublul lui, adică eu, din realitate! Parcă Mark Twain mă studiase pe mine ca să-și creeze personajul — într-atât mă regăseam în năzdrăvăniile lui Tom Sawyer și în tot felul lui de a fi.
Îmi amintesc și acum cu claritate ziua în care, cu o teroare crescândă, l-am însoțit pe dublul meu într-o peșteră din care nu se știa dacă avea să mai iasă la lumina zilei, cu un bolovan pus la gura peșterii, parcă, de către Joe Indianul. Atât de intens-dramatică a fost experiența peșterii, încât groaza mea de mic cititor era aproape fizică. Dacă prietenul meu literar cel mai bun n-avea să mai scape de acolo? După câteva pagini, cel care tremura, în apartamentul din Militari, de spaimă pentru viața lui Tom Sawyer a fost inundat de o fericire rară: prietenul meu a scăpat!
Astăzi am nostalgia unei asemenea lecturi de identificare totală cu un personaj literar. E ca și cum literatura, la vârsta aceea, „sărea” peste ea însăși, ieșea din propria condiție ficțională, și se înfățișa ca o realitate existențială absolută, obiectivă, palpabilă. Da, la vârsta copilăriei mele, Tom Sawyer era, într-un mod magic și minunat, dublul meu, prietenul meu cel mai bun, un alter ego al meu, era, cum am spus, eu însumi. Azi, vai!, este doar un personaj literar credibil construit de către Mark Twain, fiindcă sunt critic literar și mi-am pierdut ingenuitatea lecturii inocente.
Dacă în Tom Sawyer m-am recunoscut de la prima pagină citită, D’Artagnan m-a lăsat cu gura căscată atunci când ne-am întâlnit. Timpul a încremenit când am început să citesc Cei trei muschetari, care mi-a provocat o plăcere și o bucurie a lecturii indescriptibile. D’Artagnan chiar a fost super-eroul meu, ca și Rahan în prima copilărie, fiindcă era un tânăr bărbat (pe când Tom Sawyer era de vârsta mea) și deci aspiram să-i semăn, să fiu și eu ca el. De unde până atunci mă jucam cu prietenii de-a „albii și indienii”, după ce ne înnebunise pe toți Winnetou al lui Karl May, i-am persuadat să citească și ei Cei trei muschetari — și am început să fim spadasini. Nu mai trăgeam unii-n alții cu săgeți din arcuri improvizate sau cu cornete suflate prin țevi de plastic; de acum, ne duelam cu bețe ca niște spadasini curajoși aflați în luptă cu oamenii lui Richelieu.
Mai târziu, prin clasa a VII-a sau a VIII-a, după ce tata a murit și am fost adoptat de soții Valeriu și Doina Cristea, l-am descoperit în fabuloasa bibliotecă a lui Valeriu pe Geo Bogza. Cartea Oltului, fragmentul din Manual pe care trebuia să-l studiem la școală, mă făcuse să-l antipatizez pe scriitor. Stilul acela hiperbolizant nu era pe gustul meu. Ce surpriză să descopăr, în bibliotecă, un Geo Bogza complet diferit, într-o carte editată în românește în Iugoslavia și care se intitula Poemul invectivă… Poeme sexualizante, cvasi-pornografice, uluitoare pentru un puber care fusese obligat să urmărească Oltul printre hiperbole și metafore obositoare. Bogza din biblioteca lui Valeriu era un alt scriitor decât Bogza din manual — și le-am împărtășit unor colegi, toți băieți, descoperirea mea.
Fiindcă viața este rotundă sau, când nu e, o mai rotunjim noi simbolic, azi predau Poemul invectivă la facultate, și la Litere, și la Limbi Străine, pentru ca niciun student să nu rateze întâlnirea esențială cu avangardistul iconoclast Geo Bogza, în cea mai profundă și intensă experiență a lui de rebel literar.
Viața mea a fost modelată de o bibliotecă
Ion Cristofor
Scriitor
Îl văd și acum, cu ochii minții, pe copilul desculț de la țară, ținut de mână de adorata, blonda lui învățătoare, coborând treptele spre biblioteca de la subsolul castelului în care funcționa școala rurală. În fața rafturilor cu cărți, copilul uluit are un șoc. Niciodată nu văzuse atâtea cărți la un loc. De pe un raft, mâna delicată a învățătoarei, alege o carte cu ilustrații viu colorate și i-o întinde micului cititor cu un zâmbet. Așa a început cariera mea de cititor și, în fond, viața mea, destinul meu de scriitor. Într-o bibliotecă rurală, umedă și nu prea luminoasă, la subsolul unui castel acum ruinat. Îmi aduc bine aminte de titlul cărții de poezii. Se numea Baba iarna intră-n sat de Otilia Cazimir. Nu-mi amintesc dacă am mai coborât vreodată în acel loc fermecat, dacă am mai împrumutat cărți din biblioteca de la subsolul castelului acum ruinat. Filmul amintirii s-a șters în totalitate, rămân doar aceste prime imagini ce pâlpâie încă vii în memoria mea. La 10 ani am părăsit satul natal, mă mutam la Cluj, în „orașul comoară”(cum i se spunea în Evul Mediu), în care aveam să frecventez alte biblioteci, fiecare dintre ele rămase vii în memoria mea. Eram un asiduu cititor al bibliotecii școlare din Școala mixtă nr. 12 de pe strada Meseriilor, unde printre elevii mai mari se număra și poetul Adrian Popescu. Iar fiindcă biblioteca școlii mi se părea prea mică pentru setea mea de lectură, mi-am făcut o legitimație la biblioteca fabricii Carbochim, unde unul dintre verii mei era inginer. Era o bibliotecară tânără, bucuroasă să mă aibă client. Mi-a recomandat, e drept, pe lângă Jules Verne și Karl May, și unele cărți inadecvate pentru vârsta mea, dar stomacul meu de struț tânăr devora tot. Un rol important în cariera mea de cititor avea să-l joace biblioteca din Liceul Industrial Energetic, unde mă plasase un destin ironic. E perioada în care îi descopeream pe Baudelaire, Rimbaud, Whitman, Kafka și pe Dostoievski, citit integral. În paralel cu biblioteca din liceu aveam să migrez spre biblioteca municipală, care în acea perioadă funcționa în actualul Palat al Justiției, la etajul întâi al impozantei clădiri. Acolo am descoperit colecția de ziare și reviste și posibilitatea de a citi cărți în sala de lectură. Acolo am venit în contact cu sonetele lui Vasile Voiculescu, dar m-am lăsat sedus mai ales de magia povestirilor lui. În perioada liceului devenisem un vizitator pasionat al singurului anticariat din oraș, unde era angajat prozatorul Alexandru Vlad, viitor echinoxist. Datorită lui biblioteca mea privată s-a îmbogățit substanțial. Biblioteca mea proprie a luat proporții și consistență valorică mai ales în perioada în care am părăsit catedra de profesor de franceză la Chiuiești, un sat situat la limita cu județul Maramureș, pentru a deveni un simplu librar la Cluj. Multora dintre prietenii mei li s-a părut o umilință să părăsești un post de profesor pentru cel de om care căra pachete cu cărți la o librărie din subsolul unei librării care se numea Cartea la locul de muncă. Aveam ca șef un ungur bonom, Szabo Miki, alcoolic, fost boxer în tinerețe, dar cu o inimă bună, căruia îi făcea plăcere să mă umilească punându-mi mătura în mână și șoptindu-mi „domnule profesor, să curățim!” Iar când veneau pachetele cu cărți eram primul dintre angajați căruia îi șoptea „prindem și duceți!”. Dar mie acest hamalâc îmi plăcea, căci mi se părea că mut lingouri de aur. Ca unui veritabil Don Quijote al lecturii nu mi se părea deloc umilitor să curăț între aceste coridoare cu cărți ce duceau, parcă, direct în paradis. Însă cea mai importantă bibliotecă a vieții mele rămâne Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, unde am citit, printre altele, o grămadă de cărți puse la index. Cotele cărților interzise erau secrete, dar le aveam de la poetul Teofil Răchițeanu, care făcea curte unei bibliotecare. Prin asemenea tertipuri am citit pe microfilme numeroase cărți de Mircea Eliade, un autor rău famat în perioada dictaturii.
De câte ori mă întorc în sala de lectură a Bibliotecii Universitare clujene, unde Lucian Blaga muncise ca bibliotecar într-o încăpere mică, poreclită bârlogul lui Faust (pe lângă care noi, studenții, treceam cu pașii înfiorați), îmi aduc aminte mereu expresia lui Borges, cel care își închipuia că paradisul este o bibliotecă. Pentru tânărul ce venise la Cluj dintr-un sat pierdut în praful și noroaiele Câmpiei transilvane, bibliotecile ei au fost cele care l-au modelat, care i-au „pus universul literaturii la îndemâna băiatului care am fost odată”. Ca și celebrul Mario Vargas Llosa, din care am citat, aș putea spune că trăind în sărăcie, în mediul unei dictaturi nemiloase, am fost salvat de bibliotecile în care am avut posibilitatea „să citesc, să citesc cărți bune, să mă refugiez în acele lumi în care viața era glorioasă, intensă, o aventură după alta, în care puteam să mă simt liber și să fiu din nou fericit”.
Câte 2-3-4 cărți pe săptămână…
Anița Grigoriu
Scriitoare
Prima bibliotecă în care am intrat a fost cea a școlii. Era imediat după Revoluție, aveam șase ani și abia învățasem să citesc. Învățătorul responsabil cu biblioteca ne-a chemat pe mine și pe fratele meu – noi locuiam aproape – să-l ajutăm să scoată cărțile în curtea școlii, ca să le dea foc. Bineînțeles, în urma unei selecții anterioare pe care o făcuse. Inițial am crezut că era o glumă, dar mi-a explicat că acele cărți sunt pline de minciuni și că nu au ce căuta acolo. Nu știu cât am înțeles atunci din explicația dată cu privire la „cărțile ideologice”, dar îmi amintesc că pe lângă acelea erau aruncate și unele cărți pe care eu le-am considerat inofensive și pe care am dorit să le păstrez: despre creșterea și îngrijirea albinelor, a iepurilor de casă, a viermilor de mătase, de care am fost fascinată când le-am citit, și pe care le-am luat acasă. Mi s-a părut o barbarie să le fi ars.
De altfel, tata, fost profesor de țară, ținea o bibliotecă acasă de la care se împrumuta tot satul. Uneori, își nota într-un caiet ce și cui dădea, alteori nu. Când mergeam în vizită, recunoșteam prin casele oamenilor cărți de la noi, nereturnate, aruncate pe unde se nimerea, mă supăram și îi spuneam tatălui meu să nu mai împrumute nimănui. Tata, care cumpăra cărți foarte des, îmi răspundea că poate aceea era singura lor șansă de a citi, să nu mă mai necăjesc. Abia după vârsta de 25 de ani m-am împăcat definitiv cu această idee.
În gimnaziu și liceu am apelat des la bibliotecile publice. Au fost cele mai intense și necesare experiențe de îmbogățire a cunoștințelor mele. Citeam „compulsiv” în vacanțe, câte 2-3-4 cărți pe săptămână, în funcție de cum erau de mari. Lucrurile s-au schimbat însă în timpul facultății, când a trebuit să las pe plan secund lectura cărților beletristice și a celor care răspundeau curiozităților mele despre lume – în detrimentul celei obligatorii, pe specializarea studiilor frecventate. Atunci am mai rărit mersul la bibliotecă.
Vizitele în bibliotecile publice s-au intensificat iarăși pe durata studiilor doctorale, unde aveam de acoperit o bibliografie de specialitate destul de generoasă: biblioteca facultății, care era foarte bine dotată cu titluri noi pe specializarea mea, Biblioteca Universitară și Națională. Au fost câțiva ani de cercetare sistematică, după un program riguros întocmit, întrucât aveam și serviciu. Faptul că în incinta bibliotecilor aveam acces la internet și la un calculator pe toată durata șederii în sala de lectură era un lucru extraordinar care îmi facilita căutările și conexiunile cu studii de peste tot din lume. Țin minte că erau calculatoare moderne și doamne foarte amabile în sălile de lectură.
Apoi vizitele s-au rărit, revenind doar când am avut nevoie să completez vreo bibliografie pentru vreo conferință sau o anumită cercetare de scurtă durată. Am participat mai mult la evenimente culturale organizate de către biblioteci în parteneriat cu diferite instituții culturale. În schimb, folosesc des biblioteca instituției unde lucrez.
Referitor la biblioteca de acasă, aceasta conține câteva sute de volume de beletristică: literatură clasică și modernă, enciclopedii, dar și cărți de specialitate în domeniul comunicării, publicității și mass-mediei. Pe parcursul anilor, am făcut numeroase selecții, dăruind ce nu mai puteam păstra din cauza spațiului. Tot în biblioteca de acasă, în format digital, dețin câteva sute, poate chiar mii, de volume de specialitate, cu bibliografie recentă, volume descărcate din bibliotecile virtuale străine, în limbile engleză, franceză și italiană, dar și volume din literatura universală.
Cu siguranță, bibliotecile publice își păstrează importanța, indiferent de generație, prin misiunea de informare și documentare, în diverse moduri și contexte.
Poveștile care m-au crescut: de la raftul de acasă la biblioteca publică
Ramona Mezei
Manager
Biblioteca Metropolitană București
Pentru mine, cărțile au fost mereu parte din familie. Am crescut cu ele în casă. Nu multe, nu neapărat bine alese, dar citite și recitite. Era micul nostru colț cu carte, al meu și al mamei mele, locul unde am descoperit prima dată cât de departe te poate duce o poveste. Apoi a fost biblioteca școlii, unde am avut mereu permis, și mai târziu, cea județeană din Vâlcea, care mi-a deschis gustul pentru lecturi mai variate. Îmi amintesc și acum bucuria cu care ieșeam pe ușă cu o carte sub braț, abia așteptând să ajung acasă să o citesc.
Încet-încet, mi-am construit propria bibliotecă. Îmi aduc aminte de ziua în care am luat primul salariu. Era una dintre zilele lui martie 1991, când, pe o ploaie mocănească, am stat ore în șir la coadă la librărie pentru că fuseseră aduse titluri îndelung așteptate de mine și pe care mi le doream, și am cheltuit totul, până la ultimul bănuț.
O bună perioadă, am cumpărat frecvent cărți. Era o plăcere să stau printre rafturile librăriilor, să aleg, să plec cu câte un volum nou. Biblioteca mea personală a crescut încet, dar sigur. Îmi plăcea să știu că am la îndemână cărțile care m-au marcat, pe care le iubesc sau pe care „le voi citi cândva”.
Apoi, viața a adus o schimbare: m-am mutat. Anul trecut, dintr-o casă mare, cu loc pentru toate lucrurile dragi, am ajuns într-o casă mai mică, unde fiecare obiect a trebuit să-și câștige locul. Nu a fost ușor să decid ce rămâne și ce pleacă, mai ales când a fost vorba de cărți. Așa că am păstrat doar volumele care chiar îmi sunt aproape de suflet: cărți vechi, unele cu dedicații, prima carte cumpărată dintr-o librărie din Sibiu, un Coșbuc ponosit de cât l-am răsfoit și câteva titluri care, pur și simplu, fac parte din mine. Pe celelalte le-am donat „Bibliotecii de la Metrou”, un proiect realizat de Metrorex împreună cu Biblioteca Metropolitană București și Biblioteca Națională a României.
În ultimii ani, de când sunt manager al Bibliotecii Metropolitane București, relația mea cu biblioteca publică s-a schimbat. Dacă înainte era un loc în care ajungeam din când în când, acum e parte din viața mea de zi cu zi. Îmi place ideea de a împrumuta o carte, de a o citi și apoi de a o lăsa să plece mai departe, spre alt cititor. E o formă de împărtășire care mă bucură. Plus că mă eliberează de grija spațiului și de nevoia de a păstra totul doar pentru mine.
Comparând biblioteca personală cu cea publică, nu pot spune că una e mai bună decât cealaltă. Sunt două lucruri diferite, care răspund unor nevoi diferite. Biblioteca de acasă e caldă, familiară, e plină de poveștile tale, de amintiri și de marcaje făcute cu creionul. E ca o hartă a felului în care ai crescut. Pe când biblioteca publică e despre libertate, despre varietate, despre șansa de a descoperi ceva nou, fără să fii nevoit să îl cumperi sau să îl păstrezi.
Acum, ca manager la Biblioteca Metropolitană București, văd în fiecare zi cât de mult înseamnă biblioteca publică pentru oameni. E locul unde vin să caute, să învețe, să ia o carte acasă, să se liniștească sau pur și simplu să se regăsească printre pagini, la sala de lectură. E un loc deschis, viu, unde cărțile circulă, iar oamenii se schimbă.
Și poate că aici e și frumusețea: biblioteca personală spune povestea ta, dar biblioteca publică îți arată că nu ești singur în poveste.
Nu îmi imaginez viața fără cărți
Ioan Milică
Director General
Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași
Nu îmi imaginez viața fără cărți. Dintre firele de amintire toarse prin ceața copilăriei timpurii mi-a rămas, ca prin fulgerul unui vis, zumzetul blând al mamei citind dintr-o carte de povești. Mai apoi, în primii ani de școală, tot mama m-a înscris la biblioteca publică din orașul în care am văzut lumina zilei. Acasă nu aveam decât cărți de bucate, câteva volume siropoase, vreo două, trei romane ale lui Alexandre Dumas și mai multe almanahuri literare. Descoperirea bibliotecii a fost, pentru mine, începutul celei mai frumoase și mai trainice prietenii. Din faldurile amintirii răsare până astăzi imaginea copleșitoare a rafturilor înalte, atât de înalte încât păreau scări înălțate spre cer, ticsite cu cărți. Ori de câte ori mergeam la bibliotecă mi se părea, încă de la intrare, că trec printr-o poartă a timpului. Din holul mochetat, după câțiva pași de la intrare, te întâmpinau treptele spiralate ca din scheletul unei cochilii de melc ce îți urcau pașii către primul etaj, etajul misterelor, unde se aflau direcțiunea și sălile de lectură pentru cei mari. La parter, în capătul holului, era secția de împrumut pentru adulți, la care am început a râvni încă din gimnaziu, iar în dreapta culoarului se afla secția de împrumut pentru copii. O vreme, mama venea cu mine și dispărea în labirintul adulților, în timp ce eu eram lăsat să scormonesc cu privirea printre cărțile școlărești. Din fiecare carte răsărea o nouă poveste de viață. Mi-au plăcut mult, și am și cumpărat mai târziu, câteva dintre frumoasele cărți ilustrate publicate la editura Ion Creangă: călătoriile lui Gulliver, poveștile lui Creangă, minunatul basm eminescian, Făt-Frumos din lacrimă. Au mai fost, desigur, și altele: Habarnam („Știetot se plimba-n ploaie/Și-a sărit peste o oaie”), toate cărțile lui Jules Verne, cu ilustrații care mă făceau să visez cu ochii deschiși, sau „Recreația mare” a lui Mircea Sîntimbreanu. Pe măsură ce mă înălțam, rafturile se strângeau în jurul meu, făcându-se tot mai mici. M-am hrănit cu toată literatura școlară recomandată și așteptam ca pus pe jar să vină vacanța mare („Vine vacanța cu trenul din Franța!”), cu zile lungi și calde când cartea devenea cel mai bun tovarăș, atât înainte, cât și după aventurile dintre betoanele cartierului.
De îndată ce am împlinit vârsta de buletin, m-am și prezentat la secția de împrumut pentru cei mari. Alte cărți, alte lumi, alte cunoștințe, gânduri și fantasme. În anii de liceu am fost cititor fidel, iar în ultimele două clase liceale m-am dus aproape zilnic la bibliotecă, la sala de lectură, unde puteam citi și învăța în liniște, departe de zgomotele lumii dezlănțuite. Cam tot pe-atunci am început să cumpăr cărți, cărțile mele, lucrând vara la livadă sau la fabrica din oraș, ca zilier. Aruncând o privire printre umbrele înșelătoare ale timpului, îmi dau seama că biblioteca mea de acasă, cea din prezent, a crescut, ca o liană, în umbra bibliotecilor publice pe care le-am frecventat. Bursele din facultate s-au prefăcut, în bună parte, în cărți. Din fiecare salariu primit mai apoi, după ce am devenit profesor, o mică parte a rămas, cu sfințenie, alocată cărților pentru biblioteca personală. În timp, pe măsură ce reliefurile bibliotecilor prin care am trecut se tot schimbau, s-au plămădit și alte gusturi de lectură, cartea de divertisment și cea de literatură lăsând cu discreție și gentilețe locul cărților de explorare științifică: dicționare, enciclopedii, tratate, cărți de popularizare a științei, monografii, ediții critice, antologii, volume colective ș.a.
Nici nu știu când am trecut de la lectura cărților la scrierea lor, dar sunt încântat ori de câte ori descopăr pe rafturile unei biblioteci o carte care îmi poartă numele. Acasă, împart un raft de bibliotecă cu soția mea și cântărim din priviri cine ce a mai publicat. E un soi de concurență discretă care ne motivează și ne bucură. Dacă imediat după terminarea studiilor universitare m-am lăsat ispitit să particip la un concurs de ocupare a unui post de bibliotecar, fiind respins de la bun început pentru lipsă de experiență în domeniu – a fi cititor devotat nu te califică automat și pentru meseria de bibliotecar –, meseria de jurnalist și cea de profesor m-au apropiat și mai mult de bibliotecă. Pentru fiecare provocare profesională importantă am căutat răspunsuri printre cărți, ziare și reviste. Am „locuit” în toate marile biblioteci ale României și nu mă sfiesc să înșir câteva dintre bibliotecile dragi din străinătate: Bergen și Oslo (Norvegia), Freiburg, Konstanz și Saarbrücken (Germania), Leuven (Belgia), Lille (Franța). Lista bibliotecilor virtuale pe care le frecventez e, desigur, mult mai bogată. Șiragul de temple ale cărții prin care viața m-a purtat a întipărit în mintea mea credința că fiecare bibliotecă este un mediu de sine stătător, fie măreț, umbros și liniștitor, ca pădurea de munte, fie colorat, foșnitor și plin de susur, ca lunca, sau, dimpotrivă, torid, aspru și purificator, ca nisipul deșertului. În fiecare dintre aceste medii, toate viețuitoare, oameni și cărți, poartă, cu fiecare generație, însemnele nobile ale înțelepciunii, decenței, demnității, răbdării, toleranței și responsabilității. Nu îmi imaginez viața fără cărți.
Două spații, un singur drum: cel al lecturii
Silvan Stâncel
Manager
Biblioteca județeană „Lucian Blaga” Alba
De-a lungul vieții mele, cărțile au fost o constantă, o sursă de evadare, învățare și reflecție. Relația mea cu ele s-a construit în două spații esențiale și complementare: biblioteca de acasă și biblioteca publică. Fiecare dintre ele mi-a oferit experiențe unice, contribuind, în felul său, la formarea mea personală și intelectuală. În cele ce urmează, voi împărtăși cum aceste două „lumi” s-au întrepătruns în viața mea.
Biblioteca de acasă: un refugiu personal
Pasiunea pentru lectură mi-a fost sădită în suflet de către părinții mei. Casa noastră era plină de volume, cărțile trăiau la vedere, iar serile petrecute alături de mama, care îmi citea din Micul Prinț de Saint-Exupéry, sau de tata, care îmi povestea expedițiile fantastice ale lui Jules Verne, au devenit amintiri de neprețuit. Acele cărți au fost începutul bibliotecii mele personale, un spațiu care s-a extins treptat, odată cu dorința de a citi și de a-mi construi propria colecție.
Biblioteca de acasă este, pentru mine, un refugiu. Aici citesc în ritmul meu, fără grija termenelor-limită și presiunea de a returna cartea. Fiecare raft are o poveste, fiecare volum are un loc bine stabilit în inima mea. Am cărți primite în dar, unele cumpărate din librării, anticariate sau din călătorii, dar și câteva cu autograf de la oameni speciali și întâlniri care au contat. Este un spațiu intim, personalizat după gusturile mele, care îmi oferă siguranță și liniște. Totuși, are limite. Spațiul este finit, iar tentațiile – infinite. Din când în când, sunt nevoit să las unele cărți să plece, pentru a face loc altora. E o alegere grea, dar parte din poveste.
Biblioteca publică: un univers al descoperirilor
Dacă biblioteca de acasă înseamnă confort și familiaritate, biblioteca publică a fost, pentru mine, poarta către descoperire. Locuiam în Alba Iulia, iar biblioteca municipală era un loc aproape magic pentru mine.
Încă îmi amintesc mirosul cărților vechi, liniștea care domnea și senzația că în înălțimea rafturilor se ascundea o comoară. Acolo am descoperit Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain, care m-a captivat prin energia și spiritul de aventură al personajului principal.
Biblioteca publică mi-a oferit acces la o varietate impresionantă de cărți – de la basmele fraților Grimm și enciclopedii, până la romane clasice din literatura clasică și contemporană, totul era la îndemână. O colecție fără sfârșit, pe care nu aș fi putut-o avea niciodată acasă. Mai târziu, în perioada studenției la Cluj-Napoca, am petrecut nenumărate ore în biblioteca universitară, unde printre cărți de teorie și lecturi obligatorii, am călătorit în timp și spațiu, am găsit idei care m-au provocat și personaje care mi-au rămas în suflet. Am primit răspuns la întrebări.
Două spații, un singur drum: cel al lecturii
Cu timpul, am înțeles că cele două „lumi” nu sunt în competiție, ci se completează perfect. Una îmi oferă confort, cealaltă orizonturi. Biblioteca publică mi-a deschis porți, oferindu-mi acces la cărți la care nici n-aș fi putut visa și, tot ea, e cea care m-a conectat la o comunitate de cititori. Cea personală, pe de altă parte, mi-a oferit un spațiu propriu, în care să îmi cultiv pasiunea în tihnă și după propriile reguli.
Împreună, aceste două spații au modelat felul în care citesc, caut, gândesc și simt. M-au ajutat să devin persoana care sunt astăzi – un iubitor de cărți, mereu curios și dornic să descopăr noi universuri. Biblioteca publică mi-a arătat cât de vastă este lumea cunoașterii și cât de valoroasă poate fi o comunitate, iar biblioteca de acasă mi-a oferit un sentiment de apartenență și un refugiu personal, în care să reflectez asupra celor citite.
Astăzi, mă consider norocos că le am pe amândouă în viața mea – una ca deschidere către lume, cealaltă ca ancoră spre sine. Sunt un cititor născut din două lumi. Cred cu tărie că fiecare cititor pasionat ar trebui să își găsească locul în ambele, fiecare dintre acestea oferind ceva unic și prețios, îmbogățind nu doar mintea, ci și sufletul.
Biblioteca – definiția lucidă a Luminii
Florina Zaharia
Președinte
Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România
Scriu acest text din miezul unui târg important de carte, este vorba despre Librex, Primăvara Cărților la Iași. Parcă arată altfel un mall plin cu rafturi de cărți, parcă are alt vuiet și altă Lumină. Îmi place enorm să rătăcesc ore întregi printre standurile editurilor de la un târg și să probez volume de poezie, eseu și alte povești. Îmi place să caut cărțile scriitorilor pe care îi cunosc, îmi place să pipăi cărțile, să-mi trec degetele pe catifeaua copertelor sau a titlurilor. E o stare aparte pe care mi-o creez făcând toate aceste mici gesturi.
Iubesc cărțile enorm. Și mai ales cantitatea enormă de timp pe care o găsim în ele. De la copertă la format, la trupul pe care îl capătă până la țesătura foii și a literelor. Sunt atentă la toate gesturile pe care mi le provoacă o carte. Caut autorul, apoi mă caut și eu în ceea ce transmite autorul.
Nu am căutat niciodată definiții, dar mi se pare că o Bibliotecă este definiția clară a Libertății și definiția lucidă a Luminii. Acest lucru se întâmplă în casa mea, adică în cuibul meu de nebunii literare. Pentru că folosesc foarte intens biblioteca personală în detrimentul bibliotecii publice. Iubesc atât de mult cărțile încât prefer să umblu la bugetul personal pentru orice apariție literară. Alerg la biblioteca publică doar atunci când mă întorc foarte mult în trecut și nu am acces la documente sau la amintiri, restituiri sau referințe pe care, cu siguranță, o bibliotecă publică le oferă.
Îmi place, de asemenea, să vizitez și să simt inima bibliotecilor din orașele pe care le vizitez, îmi place să le citesc poveștile și să mă las inspirată. Am susținut mereu, în toate proiectele culturale, realizarea unor mini-biblioteci în spații publice, deschise, chiar și spontane, estivale sau temporare. Știu cu toată ființa mea că o bibliotecă este documentul supraviețuirii noastre și a copiilor noștri. E de neconceput că ar putea exista lumi fără cărți sau că ar exista vreo realitate de acest gen. Cine ar putea crede așa ceva probabil e deconectat nu numai de la Adevăr, ci și de la timp și sens.
Un mare scriitor ne spunea de câte ori avea ocazia că dacă ai libertate, flori și cărți ești fericit. Ceea ce vă urez și domniilor voastre!
