Dimitrie Gusti este unul dintre cei mai mari erudiți ai secolului trecut, care au contribuit la propășirea culturii și societății românești, atât în calitate de „profesor, cercetător, gânditor de sistem, activist al domeniului sociologic”[1], cât și prin ocuparea unor funcții publice, precum „membru al Academiei Române sau Ministru al Instrucţiunii Publice”[2]. Cele peste 5 000 de referințe realizate de experți din peste 25 de domenii distincte[3] – unii dintre semnatari neavând nicio tangență cu sociologia sau cu sfera științelor socio-umane – ilustrează impactul pe care Gusti l-a avut asupra dezvoltării culturii române.
S-a născut pe 13 februarie 1880, la Iași. După ce a devenit licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității din Iași, și-a continuat studiile în Germania. În 1904 a obținut titlul de doctor în Filozofie la Universitatea din Leipzig cu teza „Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens” (Egoism și altruism. Despre motivația sociologică a voinței practice)[4]. A continuat să studieze dreptul și sociologia în cadrul universității Humboldt din Berlin. unde a fost îndrumat de personalități marcante din domeniul sociologiei precum Max Webber, Ferdinand Tönnies, Georg Simmel.[5] La Paris colaborează pentru o scurtă perioadă cu Émile Durkheim, considerat în prezent „părintele sociologiei moderne”.[6] Gusti refuză să rămână în Germania, deși primise mai multe oferte de ocupare a unor catedre la Universitatea din Leipzig și Universitatea Humboldt. În 1910, se întoarce la Iași, cu scopul de „a instala și în România unele structuri de documentare, cercetare, dezbatere”[7], deoarece considera că „marile Academii au izvorât din imperioase necesități culturale și științifice”.[8] Prima dată a ocupat timp de doi ani, începând cu 1908, „Catedra de Istoria filosofiei și Etică”[9] din cadrul Facultății de Filosofie și Etică. Apoi a condus, timp de un deceniu, „Catedra de Etică, Sociologie și Istoria filosofiei antice”. [10] Peste zece ani devine „titular al cursului de Etică şi Estetică al Facultăţii de Litere” din Universitatea București[11], ocazie cu care ia naștere Seminarul de Sociologie de la București.
Atelierul Gustian
Atelierul Gustian nu trebuie privit ca o simplă organizație, ci mai degrabă ca fiind un „atelier viu”[12], datorită dinamicii interne, caracterului organizatoric atipic al fondatorului căruia îi poartă numele, cât și a faptului că acesta se regăsește „în și prin alte organizații”[13]. Atelierul Gustian a fost constituit, de-a lungul timpului, de o multitudine de instituții și organizații care erau, pe de-o parte, „asociații cu caracter voluntar”, și, pe de altă parte, erau „obligatorii, ultraformale și paramilitare” datorită prevederilor Legii Serviciului Social promulgate de Carol al II-lea pe 13 octombrie 1938.[14]
Caracterul dihotomic al unei organizații, indiferent de caracteristicile acesteia (scop, obiectiv, dimensiune etc.) este dat de perspectiva din care o evaluăm. Pot fi studiate dintr-o perspectivă individualistă, când „acestea sunt rezultatele acțiunii actorilor care le compun”[15], sau dintr-o perspectivă holistă care presupune că „organizațiile sunt determinate de alte fapte sociale – instituții, norme cu grad mare de generalitate, concepte sociale neîmpărtășite”[16] (ibidem). Datorită caracterului dinamic al multiplelor organizații din care s-a constituit, în timp, Atelierul Gustian, acesta trebuie perceput ca un tot unitar, având caracteristici „ce transcend suma părților și care trebuie analizate ca atare”[17]. Acesta este rezultatul unui cumul de instituții, precum Asociația pentru Studiul și Reforma Socială, Institutul Social Român, Seminarul de Sociologie din Universitatea București, a căror evoluție a fost determinată „chiar de personalitatea lui Dimitrie Gusti”[18].
Institutul Social Român reprezintă temelia Școlii și Atelierului lui Dimitrie Gusti. Apariția precursorului acestuia, Asociația pentru Studiul și Reforma Socială, a fost justificată de contextul socio-politic din 1918, „în zilele de cele mai mari griji prin care a trecut statul și neamul românesc”[19]. Exilul Regelui și Guvernului de la București la Iași, în urma înfrângerile suferite de armata română, a reprezentat o oportunitate pentru Gusti, permițându-i să ia legătura cu „o mare parte din fruntașii intelectualității și ai vieții politice românești refugiați la Iași”.[20] În urma numeroaselor discuții purtate cu intelectualii vremii, a luat naștere la Iași, pe 18 martie 1918, Asociația pentru Studiul și Reforma Socială.[21] Un an mai târziu este publicat primul număr al revistei Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, care cuprindea cercetările realizate de membrii respectivei asociații. Acesta a reprezentat primul pas în crearea unei organizații menite să contribuie la dezvoltarea țării, într-o perioadă caracterizată de un context geo-politic instabil atât pe plan intern, cât și internațional. Perspectiva lui Gusti era una de ansamblu. Dorea ca nou-înființata asociație să aibă un caracter polivalent, care trebuia „să acopere toate segmentele societății, studiul acestora și reforma lor”[22]. Gusti nu se mulțumea doar cu identificarea problemelor, ci considera că oamenii de știință, indiferent de domeniul de activitate, aveau datoria de „a cerceta și a interveni în plan social”.[23] Gusti dorea să întreprindă ceea ce specialiștii din domeniul științelor sociale, cu precădere al sociologiei, denumesc cercetarea acțiune. Prin intermediul acesteia pot fi identificate atât problemele principale ale comunității studiate, cât și soluții viabile pentru rezolvarea lor. Cercetările întreprinse de Asociația condusă de Gusti, acopereau un vast areal de tematici, printre care: socio-economice, agrare, industriale, juridice, politice. Faptul că studiile sale nu se limitau la un singur domeniu și nici măcar la domenii din aceeași sferă științifică subliniază contribuția lui Gusti la dezvoltarea culturii române. Prin munca depusă, Gusti a promovat, pe plan internațional, mediul științific, plasând „Institutul într-o rețea internațională de organizații științifice”. Institutul Social Român, condus de Dimitrie Gusti nu s-a evidențiat doar prin intermediul cercetărilor realizate, ci și prin conferințele organizate „Conferințele publice duminicale de la Fundația Universitară”[24]. Acestea aveau loc săptămânal, uneori chiar în „sala de conferințe a Fundației Carol I”.[25] Popularitatea conferințelor se datora atât naturii discuțiilor purtate, cât și faptului că acestea se desfășurau într-un spațiu deschis dialogului, care reunea „toate ideile și toate temperamentele”[26] vremii.
Implicațiile politice
Irina Livezeanu[27] considera că prezența pe teritoriul țării a numeroaselor persoane de etnii și naționalități diferite, ca urmare a anexării teritoriilor după Primul Război Mondial, i-a făcut pe politicienii cu viziuni extremiste să promoveze ideea statului național „pur din punct de vedere etnic”. Cu toate acestea, instituțiile și aliații regelui Carol al II-lea au încercat să respingă extremismul ideologic, prin promovarea imaginii unei țări unite. De exemplu, motto-ul pavilionului României din cadrul Expoziției Universale de la New York, din 1939 era „România are peste 20 milioane de oameni întru totul uniți în limbă, tradiție și cultură”. Dimitrie Gusti, în calitate de „comisar general al pavilionului”[28], a fost organizatorul întregii expoziții, care a inclus și prezentarea a două clădiri reprezentative pentru cultura română: „Pavilionul României şi Casa Românească”[29]. Acesta a organizat pavilioanele României din cadrul Expoziției Universale de la Barcelona (1927) și Paris (1937).
Colaborarea dintre Dimitrie Gusti și Regele Carol al II-lea a început cu două decenii înainte de Expoziția Universală de la New York. În 1922, ca urmare a reformelor care au avut loc după Primul Război Mondial, cu precădere a reformei agrare, Carol al II-lea a înființat Fundația Culturală Regală „Principele Carol”. Această fundație avea scopul de a promova cultura în mediul rural prin înființarea de cămine culturale” și prin desfășurarea unor misiuni culturale menite „să îi lumineze pe săteni în toate domeniile, de la igiena personală până la istoria națională”. În plus, fundația se implica și în dezvoltarea și promovarea comunităților rurale, prin „înzestrarea de biblioteci rurale, înființarea muzeelor regionale și sătești, respectiv participarea la expoziții cu subiecte rurale”[30]. Carol al II-lea, prin intermediul fundațiilor pe care le-a patronat, a conservat și promovat cultura și știința în România. În 1933, a luat naștere Uniunea Fundațiilor Culturale Regale din România[31], care pe lângă Fundaţia Universitară „Carol I”, inaugurată de Regele Carol I în data de 14 martie 1895, și anterior menționata Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, reunea alte două fundații (Fundaţia „Regele Ferdinand I” și Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”), un institut de cercetare (Institutul de Cercetări Ştiinţifice „Carol II”), două instituții culturale (Muzeul „Alexandru Saint-Georges”; Orchestra „Filarmonica”) și o revistă (Revista Fundaţiilor Regale).[32] Un an mai târziu, în 1934, Gusti a preluat funcția de director al nou-înființatei Uniuni a Fundațiilor Culturale Regale din România, fără să neglijeze celelalte organizații în care era implicat: „nu a renunțat la Institutul Social Român sau la Seminarul de Sociologie”[33]. Din această poziție, Gusti a promovat atât cultura națională, prin organizarea pavilioanelor României în cadrul Expozițiilor Universale de la Barcelona, Paris și New York, cât și sociologia românească, prin organizarea la București a celui de-al „XIV-lea Congres Internațional de Sociologie”[34].
Metoda Monografică
În cadrul Expozițiilor Universale la care România a participat, erau prezentate rezultatele studiilor monografice realizate de echipele lui Gusti, care reuneau membri ai Institutului Social Român și studenți din varii domenii, „medicinist, medicinistă, medic veterinar, inginer agronom, profesor de educație fizică, teolog, sociolog, maestră de gospodării”[35]. Gusti a îmbunătățit metoda monografică, ca răspuns la limitările metodologice ale sociologiei, despre care credea că „nu reușește să surprindă esența societății”.[36] Astfel, a inclus în cercetările sale de teren, „studenți și tehnicieni”[37] cu specializări variate, pentru a prezenta o imagine cât mai completă a realității sociale, cu precădere din mediul rural. Cercetările sale nu aveau doar scop ilustrativ, de a prezenta satul românesc. Acestea erau menite să găsească soluții la principalele probleme cu care se confruntau oamenii din mediul rural. Era acordată o atenție deosebită promovării „principiilor sănătății și igienei”[38], pentru a îmbunătății calitatea vieții.
Cercetarea monografică gustiană s-a concentrat și asupra instituției Căminului Cultural, care „reunea într-un consiliu toată elita satului”[39]. Revoluționarea metodei monografice a presupus schimbări și în cadrul sistemului de învățământ universitar, deoarece, odată cu implementarea în 1938 a Legii Serviciului Social, studenții nu primeau diploma de absolvire a facultății dacă nu prestau „o muncă culturală, o muncă de educație la țară de 3-6 luni”[40]. Prin implicarea studenților în cercetări de teren desfășurate într-un cadru în care nu erau promovate idei extremiste, a reușit, cel puțin pentru o perioadă, să îi îndepărteze de influența Mișcării Legionare.
În urma cercetărilor monografice, raportul scris era însoțit „de o multitudine de alte materiale, precum muzică, fotografii, filme, și obiecte”[41], toate fiind prezentate în cadrul diverselor expoziții.
Materialele rezultate din cercetările întreprinse de echipele lui Gusti erau folosite pentru a construi un model de sat care reproducea elementele specifice zonei geografice, dar care avea ca scop „reorganizarea și modernizare societăților rurale”[42], în vederea îmbunătățirii vieții localnicilor. Gusti a văzut potențialul cultural al acestei practici și a reușit să creeze un spațiu în care se regăseau modele de locuințe rurale din toate regiunile țării, cunoscut astăzi sub denumirea Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”.
Concluzii și considerații viitoare
Consider că Dimitrie Gusti a fost un adevărat vizionar, deoarece a folosit imaginația sociologică, care ne permite să „devenim realiști în raport cu cele ce apar și dispar”[43], pentru a anticipa și valorifica chiar și momentele negative ale perioadei interbelice, având unicul scop de a contribui la dezvoltarea societății și culturii românești. Nu pot cuprinde toate realizările lui Dimitrie Gusti în paginile unui singur articol. De aceea, până la împlinirea a 70 de ani de la trecerea lui în neființă, voi încerca să evidențiez contribuția acestuia la dezvoltarea societății românești în diferite perioade de timp.
[1] Zoltán Rostás, Mireille Rădoi, Dimitie Gusti: Corespondență. Acte și documente, Editura Universității din București, București, 2017, p. IX.
[2]„Dimitrie Gusti, creatorul sociologiei româneşti”, Historia, https://historia.ro/sectiune/portret/dimitrie-gusti-creatorul-sociologiei-romanesti-2241929.html, link accesat la data de 03.08.2024.
[3] Zoltán Rostás (coord.), Dimitrie Gusti: o bibliografie a receptării, Editura Universității din București, București, 2020, pp.V-IX.
[4] Ciprian Iftimoaei, Contribuţia sociologului Dimitrie Gusti în domeniul statisticii oficiale, în conferința: Dimitrie Gusti – restitutio la 140 de ani de la naştere. 2020, https://www.researchgate.net/publication/357538581_Contributia_sociologului_Dimitrie_Gusti_in_domeniul_statisticii_oficiale, link accesat la data de 03.08.2024.
[5]„Dimitrie Gusti”, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, http://150.uaic.ro/personalitati/filosofie-si-stiinte-social-politice/dimitrie-gusti/, link accesat la data de 05.08.2024.
[6] Ciprian Iftimoaei, op. cit.
[7] Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Tritonic, București, 2005, p. 13.
[8] Dimitrie Gusti, Sociologia Militans vol I, Editura Institutului Social Român, București, 1934, p.39.
[9]Titus Lateș (2023). „Biblioteci fondatoare. (2) Biblioteca Seminarului de Sociologie, etică și politică”, în De Spiritu et Anima, Revista Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, nr 7, p. 27. https://revista.bcub.ro/biblioteci-fondatoare-2-biblioteca-seminarului-de-sociologie-etica-si-politica/, link accesat la data de 02.08.2024.
[10] Ibidem.
[11] Irina Andreea Cristea, O PERSONALITATE PE ZI: Sociologul, filosoful şi esteticianul Dimitrie Gusti, Agerpres, 13.02.2020, https://www.agerpres.ro/documentare/2020/02/13/o-personalitate-pe-zi-sociologul-filosoful-si-esteticianul-dimitrie-gusti–448410, link accesat la data de 02.08.2024.
[12] Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Tritonic, București, 2005, p. 8.
[13] Ibidem, p. 11.
[14] Ibidem, p. 43.
[15] Mihai Păunescu, „Organizații”, p. 171-206, în Lazăr Vlăsceanu (coord.), Sociologie, Polirom, Iași, 2011, p.171
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Tritonic, București, 2005, p. 13.
[19] Emanoil Bucuța, „Institutul Social Român”, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, nr. 14, p. 578, 1936.
[20] Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Tritonic, București, 2005, p. 15.
[21] Zoltán Rostás, „Demararea și metamorfozele unei reviste centenare”, în Polis, vol. 8, nr. 1, 2019.
[22] Zoltán Rostás, Atelierul Gustian., Tritonic, București, 2005, p. 16.
[23] Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice, Editura Cartea Veche, București, 2012, p. 133.
[24] Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Tritonic, București, 2005, pp. 20-22.
[25] Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8, Editura Curtea Veche, București, 2009, p. 12.
[26] Ibidem, p. 20.
[27] Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare, 1918-1930, Humanitas, București, 1998, pp. 11-12.
[28] „Istoricul participării României la expoziţii universale în perioada 1867-1939”, Ministerul Afacerilor Externe https://www.mae.ro/node/40836, link accesat la data de 04.08.2024.
[29] Ibidem.
[30] Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8, Editura Curtea Veche, București, 2009, p. 13.
[31] Laura-Rodica Hîmpă, Dimitrie Gusti şi Fundaţiile Culturale Regale (1922-1948). Documente de Arhivă în Studii de biblioteconomie și științele comunicării, nr. 20, p. 121. https://lisr.unibuc.ro/20-himpa.pdf, link accesat la data de 03.08.2024.
[32] Ibidem, p.122.
[33] Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Tritonic, București, 2005, p. 25.
[34] Zoltán Rostás, „Demararea și metamorfozele unei reviste centenare”, în Polis, vol. 8, nr. 1, 2019.
[35] Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8, Editura Curtea Veche, București, 2009, p. 20.
[36] Zoltán Rostás, „The Monographic Sociology of Dimitrie Gusti” în Eastern European Countryside, nr. 26, https://sciendo.com/article/10.12775/eec.2020.002, link accesat la data de 05.08.2024.
[37] Dimitrie Gusti, Sociologia Militans, cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, Fundația Regele Mihai I, București, 1946, p. 250.
[38] Raluca Mușat, „Prototypes for modern living: planning, sociology and the model village in inter-war Romania”, în Social History, vol. 40, nr. 2, p. 165, https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/03071022.2015.1014177, link accesat la data de 03.08.2024.
[39] Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Tritonic, București, 2005, p. 43.
[40] Ibidem.
[41] Raluca Mușat, op. cit.
[42] Ibidem, p. 165.
[43] Lazăr Vlăsceanu, „Modernități multiple și recente. Premise pentru o nouă abordare”, p.23 în Sociologie Românească, volumul VIII, nr. 1, 2010, p. 17-26.
