A doua jumătate a secolului al XIX-lea înregistrează pentru istoria României, inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române, evenimente esenţiale: Unirea Principatelor (1859), Războiul de Independenţă (1877-1878), proclamarea Regatului (1881) şi obţinerea, în 1885, a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Acestor fapte istorice le urmează Marea Unire din 1918, moment fundamental în istoria poporului român. Toate aceste schimbări politice, în plan intern şi extern, de la începutul secolului XX au dus la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.
Ideea de înfiinţare a Patriarhiei Române a fost formulată pentru prima dată de preotul Gheorghe Ciuhandu, în cadrul Congresului preoţimii ardelene de la Sibiu, în 1919.
După aceea, alte personalităţi de marcă ale culturii române, istorici precum Nicolae Iorga sau preotul Ioan Lupaş, împreună cu mitropolitul primat Miron Cristea, ales la sfârşitul anului 1919, dar şi regele Ferdinand au continuat să prezinte această necesitate ca pe un fapt firesc.
Dând urmare numeroaselor glasuri (aparţinând deopotrivă clericilor şi credincioşilor), care cereau ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, hotărârea de înființare a Patriarhiei Române a fost adoptată, pe 4 februarie 1925, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în sala din palatul de la Mănăstirea Antim, la propunerea Mitropolitului Moldovei, Pimen Georgescu. Aceasta s-a înfăptuit în contextul consolidării unificării bisericești (1919-1925), dar și în scopul sporirii prestigiului Bisericii noastre.
Înființarea Patriarhiei Române a suscitat o atenție deosebită din partea presei vremii, deopotrivă laice și bisericești, din anii 1924-1925, care constituia unica sursă de informare și orientare în perioada interbelică.
Articolele cu privire la înființarea Patriarhiei Române apărute în publicațiile epocii sunt grupate în jurul principalelor etape ale acestui important eveniment din istoria Bisericii Ortodoxe Române: premisele înființării Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române; Memoriul Facultății de Teologie din Cernăuți privitor la ridicarea Bisericii Române la rangul de Patriarhie; Scrisoarea (datată 11 decembrie 1924) a lui Dionisie, episcopul vicar al Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, adresată mitropolitului primat Miron Cristea, cu propunerea înfiinţării Patriarhiei Române; actul de înființare a Patriarhiei Române; Proiectul de lege aprobat de Consiliul de Miniştri pentru ridicarea Scaunului Mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de Scaun Patriarhal; Legea pentru înființarea Patriarhiei Române; discursul Patriarhului Miron Cristea, rostit în ședința din 4 februarie a Sfântului Sinod după ridicarea Sa la rangul de patriarh, precum și cel ținut în Camera Deputaților, după alegere, la 17 februarie 1925; discursul lui Iuliu Maniu (președintele Partidului Național Român) cu prilejul votării Proiectului de lege pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de Scaun Patriarhal; discursul lui Anghel N. Demetrescu; urările de felicitare cu ocazia înființării Patriarhiei Române primite din partea Guvernului Poloniei, din partea Mitropolitului Antonie al Kievului și Galiției, refugiat în Serbia; scrisorile trimise Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, celorlalte Patriarhate Ortodoxe orientale, precum şi tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, vestindu-le înfiinţarea noii Patriarhii; aducerea şi prezentarea în catedrala din Bucureşti, duminică 27 septembrie 1925, a tomos-ului de recunoaştere a Patriarhiei Române de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol; învestirea și întronizarea primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pe 1 noiembrie 1925.
Înființarea Patriarhiei Române, lucru cerut de mult și, poate, chiar grăbit de evenimentele ce avuseseră loc de curând în Constantinopol (expulzarea Patriarhului Constantin al VI-lea) a dat naștere la exprimarea unor opinii diferite: de la necesitatea și susținerea înființării Patriarhiei Române până la contestarea acesteia. Trebuie menționat faptul că, pe lângă știrile despre programul de lucru al anilor de patriarhat, au fost identificate în publicațiile vremii, câteva referiri și despre dreptul Bisericii Ortodoxe Române de a și-l înființa. Mai mult decât atât, știrile despre întemeierea Patriarhiei Române apărute în jurnalele românești de-atunci facilitează reconstituirea contextului în care s-au desfășurat aprinsele dezbateri din societate, din Senat și Cameră, impresionantele evenimente și ceremonii legate de proclamarea Patriarhiei Române (4 februarie 1925), legiferarea noii Instituții (25 februarie 1925) și întronizarea primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1 noiembrie 1925), reflectând modul în care toate aceste evenimente ce au avut loc în București pe parcursul anului 1925 au marcat societatea românească interbelică și, mai ales, maniera în care acestea au fost trăite.
Diversitatea publicațiilor seriale, care abordează problematica legată de proclamarea Patriarhiei Române, precum și multitudinea de articole publicate evidențiază faptul că acest eveniment din istoria Bisericii Ortodoxe Române a devenit unul foarte popular, bucurându-se de un mare interes în întreaga societate românească, în perioada dintre cele două războaie mondiale.
Articole erau semnate de către membri ai clerului, politicieni, oameni de cultură, academicieni, jurnaliști, oameni obișnuiți, care au vorbit sau au scris despre necesitatea ridicării Bisericii noastre la vrednicia patriarhală. Printre aceștia trebuie menționați: prim-ministrul I.I.C. Brătianu, miniștri Al. Marghiloman, Al. Lapedatu, cărturarii Nicolae Iorga, Dr. Ion Lupaș, Dr. Dragomir Demetrescu, Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Dimitrie G. Boroianu, Nichifor Crainic, Vasile Grecu, R. Cândea, Ioachim Crăciun, Arhim. Iuliu Scriban, Alexandrina Gr. Cantacuzino etc.
În timp ce unele articole, apărute în presa românească din 1925, vedeau în crearea Patriarhiei Române satisfacerea așteptărilor celor mai oportune, altele vorbesc despre rolul important pe care trebuie să îl aibă Patriarhia Română în viitor, având în vedere situația politică și socială a Statului român după realizarea Marii Uniri din 1918, situația deplorabilă în care se află Biserica Ortodoxă a Rusiei, situația dificilă a Patriarhatelor din Orient și multe altele.
Nicolae Iorga, înainte de înființarea Patriarhiei Române, a lămurit în mod istoric chestiunea, declarându-se pentru înființarea acesteia. Marele istoric şi-a expus opinia în acest sens într-un articol din ziarului Patria, invocând în special argumente de ordin istoric-bisericesc, în sprijinul înfiinţării patriarhiei: „Suntem singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome”.[1] Iar în paginile ziarului Cuvântul, Alexandru Lapedatu, Ministrul Cultelor și Artelor, scria: „Crearea Patriarhatului român este reclamată de situaţiunea actuală, de superioritate numerică şi morală a Bisericii Ortodoxe Române faţă de celelalte Biserici Ortodoxe străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhiilor împreună pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole”.[2]
Trebuie să menționez că și membrii Bisericii Greco-Catolice au susținut și apreciat această nouă demnitate a Bisericii noastre, cum a fost protopopul unit din Cluj, Ilie Dăianu, care în cadrul ședinței Senatului din 12 februarie 1925, prezentând adeziunea partidului său la actul de înființare a Patriarhiei Române, declara: „De aceea, mă simt foarte emoționat și fericit în acelaș timp că mi-a revenit mie rolul de a declara, în numele Partidului Poporului, adeziunea lui la acest act mare de înălțare a bisericii românești…”.[3] De asemenea, marele om politic, Iuliu Maniu, în organul Partidului Național Român, Patria, din data de 20 februarie, scria: „Salut cu sinceră bucurie hotărârea Sinodului Bisericei ortodoxe naționale române de a ridica pe șeful ei la rangul de Patriarh, și primesc, în numele partidului național român, cu sinceră recunoștință Mesajul regal, prin care se prezintă acest proiect de lege, menit să ridice în demnitate această Biserică națională, și să dovedească încă odată legătura strânsă care a fost totdeauna între Statul român și Biserică”.[4]
Teologul și publicistul Ilie Tocan, într-un articol apărut pe 15 martie 1925, în ziarul Luminătorul, a susținut ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române, întrucât este „principiul de bază al organizației superioare și al conducerii fiecăreia din bisericile locale, organizate”.[5]
În presa internațională, au fost difuzate în publicațiile vremii și unele informații conform cărora Biserica Ortodoxă Română și Statul român nu ar avea dreptul să instituie Patriarhatul. Un prim exemplu îl reprezintă știrea din ziarul Dimineața despre un articol apărut în publicația Pravda, organul Partidului Democrat din Serbia, care nota că înființarea Patriarhiei Române „a produs o vie nemulțumire în cercurile bisericești sârbe, care consideră că înființarea patriarhatului român este contrarie uzanțelor și legilor canonice.”[6]
De asemenea, publicația Argus menționează un al doilea articol despre instituirea Patriarhiei Române, publicat în Elefteron Vima, ziarul binecunoscut din Atena. În cuvinte surprinzătoare, dictate mai mult de patimă, decât de dreapta judecată, publicistul atenian vede în înființarea Patriarhiei Române, „dorința noastră de lua în sînul Bisericei Ortodoxe, moștenirea tronului ecumenic din Constantinopol.”[7]
Observațiile, pe care ziarul Cuvântul le face, adesea, referitoare la viața bisericească actuală din România, primesc o dureroasă confirmare din partea Episcopului Hotinului, Visarion Puiu. Înaltul demnitar bisericesc considera că înființarea Patriarhiei Române nu este cu nimic justificată, invocând situația instituțională și administrativă precară a Bisericii Ortodoxe Române: „Și atunci, înființarea unui patriarhat, pentru o Biserică aflată în asemenea situație, este o pripire greu de justificat și departe de a aduce în viitor rezultatele dorite și care se cer unei asemenea înalte instituții – deși dreaptă pentru oricine –, rămâne numai dorința de a-1 avea”.[8]
Cu toate acestea însă, majoritatea opiniei publice românești a primit cu multă bucurie vestea instituirii Patriarhiei Române, în glasul căreia se pierd neobservate contestările nejustificate ale acelora care sunt veșnic nemulțumiți. Ridicarea la cea mai înaltă treaptă ierarhică a Bisericii Ortodoxe Române a trezit în sufletelor credincioșilor sentimente de profundă bucurie și recunoștință, de încredere și speranță în păstrarea și promovarea valorilor Ortodoxiei. În acest sens, publicația România întregită nota: „Acest eveniment de o covârșitoare importanță națională și bisericească în bezna frământărilor sterpe și meschine ale vieții noastre publice și oficiale este o consolatoare rază de lumină, o străfulgerare promițătoare de adâncă refacere morală și națională, așteptată cu sete și înfrigurare, cu credință neclintită de poporul românesc”.[9]
În paginile unui ziar de largă circulație, Universul, din 7 Februarie 1925, sunt identificate informații despre rolul pe care îl va avea Patriarhia Română în viitor, arătând importanța Bisericii noastre la nivel panortodox, dar şi în relaţiile internaţionale cu alte confesiuni creştine: „Patriarhia românească este o nouă putere, chemată să colaboreze cu celelalte la înaintarea spirituală a popoarelor de sub oblăduirea Bisericii din răsărit”.[10]
Întâiul Patriarh al României, Miron Cristea, își dorea ca noua instituție a Patriarhiei să devină „un far de cultură și de lumină, care să lumineze și să încălzească, până în cele mai adânci cute, inimile tuturor fiilor țării de sublimele învățături ale Mântuitorului”.[11]
Într-un articol, semnat de Principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino, președinta Societății Femeilor Ortodoxe din România, intitulat „Patriarhatul român”, publicat tot în ziarul Universul, aflăm că printre datoriile unei Biserici la conducerea căreia se află un patriarh, ar trebuie să se numere și aceea de intensificare a activității religioase a poporului român.[12]
Nicolae Batzaria, mai întâi senator în Parlamentul otoman și ministru în Guvernul turcesc, iar apoi senator în România, cerea să se facă ceva mai mult decât ceea ce fusese menționat în programul de lucru al noului patriarh, și anume: promovarea credinței ortodoxe, dezvoltarea intelectuală, materială și morală a clerului, susținerea religioasă a românilor din celelalte țări, în special a celor din Iugoslavia, adoptarea unei atitudini demne și drepte din partea Bisericii Ortodoxe române, față de celelalte Biserici surori.[13]
Într-o serie de texte apărute în publicațiile epocii, înființarea Patriarhiei Române este văzută ca o consecință a consolidării politice a Statului român în sud-estul Europei: „Înființarea unui Patriarhat ortodox român la București poate fi socotită, și ea, ca o consecință fericită, cu îmbucurătoare ecouri sufletești, a forței politice pe care o reprezentăm astăzi în Răsărit”.[14]
Așadar, instituirea Patriarhiei Române din anul 1925 a fost „un act de o covârșitoare importanță națională, un eveniment epocal”[15], realizându-se nu numai un vis scump al românilor de pretutindeni, ci împlinindu-se și o măsură care era de mult timp necesară pentru prestigiul autorității române ca Stat și Biserică. Astfel, poporul român a făcut, și în domeniul religios, dovada deplină a maturității sale, afirmându-și supremația în concertul lumii creștine.
[1] „Patriarhatul României”, Patria: organ al Partidului Național Român, miercuri 10 dec. 1924, an 6, nr. 265, p. 1.
[2] „Patriarhatul ortodox român: Declarațiile d-lui Alex. Lapedatu, Ministrul Cultelor”, Cuvântul, vineri 12 dec. 1924, an 1, nr. 32, p. 4.
[3]„Proiect de lege pentru Ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal”, Monitorul oficial: Desbaterile Adunării Naționale Constituante a Senatului, 21 feb. 1925, nr. 33, p. 423.
[4] „Înființarea Patriarhatului: Cuvântarea d-lui Iuliu Maniu”, Patria: organ al Partidului Național român, vineri 20 feb. 1925, an 7, nr. 39, p. 1.
[5]I. Tocan, „Despre patriarhate ortodoxe. Necesitatea patriahatului pentru o biserica locală organizată”, Luminătorul: revista Eparhiei Chișinăului și Hotinului, 15 mar. 1925, an 58, nr. 6, p. 1.
[6] „Presa iugoslavă contra unui patriarh român”, Dimineața, luni 5 ian. 1925, an 21, nr. 6517, p. 1.
[7] „Patriarh român”, Argus, sâmbătă 7 feb. 1925, an 16, nr. 3538, p. 1.
[8] Episcopul Visarion Puiu, „Patriarhia României: Situația internă a ortodoxismului nostru. Crearea patriarhatului român nu este cu nimic justificată. Singura Patriarhie justificată este aceea a Romei papale”, Unirea: foaie bisericească-politică, sâmbătă 20 iun. 1925, an 35, nr. 25, p. 1.
[9] „Patriarhatul românesc”, România întregită, 1 mar. 1925, an 1, nr. 3, p. 1.
[10] „Patriarhia”, Universul, sâmbătă 7 feb. 1925, an 43, nr. 30, p. 1.
[11] „Camera a votat proiectul patriarhatului”, Lupta, vineri 20 feb. 1925, an 4, nr. 959, p. 2.
[12] Alexandrina Gr. Cantacuzino, „Patriarhatul român”, Universul, miercuri 24 dec. 1924, an 42, nr. 295, p. 1.
[13] N. Batzaria, „Patriarhatul român”, Dimineața, miercuri 11 feb. 1925, an 21, nr. 6551, p. 1.
[14] „Patriahatul român”, Țara noastră, 15 feb. 1925, an 6, nr. 7, p. 220.
[15] „Un eveniment în viața noastră națională: Patriarhia română”, Universul, luni 9 feb. 1925, an 43, nr. 32, p. 3.
