Istoria evoluției conceptului de conservare a colecțiilor în biblioteci

Un scurt istoric al evoluției conceptului de conservare în literatura de specialitate scoate în evidență faptul că evoluția civilizației umane a fost paralelă cu aceea a documentelor și în special a cărților, ca mijloc principal de comunicare a informației de orice fel, administrativă, juridică, religioasă, comercială etc. Iar aceasta a fost posibilă prin interesul pe care omenirea l-a acordat dintotdeauna păstrării patrimoniului scris (și nu numai), deși abordările au fost diferite de la o epocă la alta, de la o civilizație la alta, la aceasta se adaugă sărăcia patrimoniului scris la unele popoare, care s-au bazat mai mult pe istoria orală.

Funcția socială de păstrare a patrimoniului scris a fost perfecționată prin ridicare la rang de instituție publică abia din secolul al XIX-lea, intrând sub protecția legală a autorității statului, moment în care au apărut instituțiile arhivistice și bibliotecile naționale autorizate cu drept de depozit legal. Odată cu înființarea acestora, dar mai ales în secolul XX, conceptul și practica de păstrare a patrimoniului scris au fost fundamentate prin înlocuirea treptată cu termenul de conservare.[1]

Astfel din momentul existenței instituțiilor publice care aveau rolul de a păstra patrimoniul scris, de a studia și a descoperi soluții de conservare, au căpătat o importanță deosebită, acordându-se o atenție specială amplasamentelor depozitelor. În acest sens, Cardinalul Franz Ehrle, prefect al Bibliotecii Vaticanului a cerut, în cadrul Conferinței Internationale a Bibliotecarilor de la Saint-Gall din 1898, reexaminarea metodelor de restaurare existente, solicitând concursul oamenilor de știință, aceasta fiind prima tentativă de a așeza conservarea patrimoniului scris pe baze științifice.

În cadrul Conferinței Arhiviștilor de la Dresda, precum și la Congresul Internațional al Bibliotecarilor, de la Paris, din 1900, s-au examinat problemele ridicate de conservarea patrimoniului scris. În 1929, se înființează Institutul de Patologie a Cărții de la Roma, condus de chimistul Alfonso Gallo, iar din acest moment calea conservării este presărată cu numeroase laboratoare și servicii de restaurare și conservare a patrimoniului cultural, înființate în numeroase țări, care au dus la crearea unor organisme internaționale, precum UNESCO, IFLA, ICA, ICOM, toate abordând problemele conservării pe baze științifice a patrimoniului cultural, în general.[2]

Ocrotirea patrimoniului sau moștenirii culturale reprezintă datoria morală a fiecărui locuitor al planetei față de strămoși, pe de o parte, și față de urmașii urmașilor, pe de altă parte. De aceea, conservarea lui a devenit în ultimul timp prioritatea numărul unu, la care s-au aliniat toți specialiștii din domeniile culturale (și nu numai), aceasta fiind considerată o opțiune într-un program de îngrijire a colecțiilor.

Conservarea poate fi definită ca totalitatea măsurilor manageriale, tehnice și financiare aplicate, în urma cercetărilor efectuate, pentru a întârzia deteriorarea și a prelungi viața colecțiilor bibliotecilor sau arhivelor. Aceste măsuri preventive, dacă sunt aplicate eficient, sunt mult mai rentabile decât măsurile care s-ar lua pentru remedierea daunelor după degradare sau, și mai mult, deteriorare[3], cu alte cuvinte pentru restaurarea lor.

Programele de conservare sunt de două tipuri: programe de conservare materială, când se intervine asupra documentului fizic – purtătorului de informații –, și programe de conservare intelectuală – sunt programe de procesare a informației conținute de purtătorii de informații, cuprinzând acțiuni și lucrări de organizare, evidență și control ale gestiunii documentelor.[4]

Înainte de a pune în practică o politică de conservare preventivă a documentelor, este necesară cunoașterea lor intrinsecă – o condiție esențială în conservarea preventivă, obligatorie din momentul intrării documentului în colecție, a tipului de suport care conține informația, a caracteristicilor lor, precum și cunoașterea mediului ambiant ce găzduiește documentele, a factorilor multipli prezenți, care pot fi surse de degradare a colecțiilor.

Factorii care impun conservarea preventivă sunt de natură obiectivă, ei provoacă procese de natură chimică și, implicit, transformări întotdeauna ireversibile în structura și compoziția bunurilor culturale. Adăugând faptul că acestea sunt procesele sunt cele mai nocive, ne dăm seama că restaurarea nu va reprezenta niciodată o alternativă la conservarea preventivă, cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o în ultimul timp, mai ales că ea nu acționează asupra factorilor, ci asupra efectelor acestora.[5]

Conservarea preventivă este „cheia de boltă”[6] a sănătății patrimoniului, măsurile din câmpul său ocupațional având menirea de a duce la neutralizarea efectelor factorilor fizico-chimici ai microclimatului. Ea este soluția pe termen lung, și nu conservarea activă sau pasivă, așa cum susțin unii specialiști în alte domenii, întrucât este singura cale pentru protejarea patrimoniului cultural împotriva degradării; prin metodele sale se poate bloca acțiunea factorilor de microclimat cu efecte distructive, fie că este vorba de factori fizici, chimici sau biologici; este impusă de factori obiectivi, de natură chimică, care determină întotdeauna transformări în structura și compoziția documentelor de patrimoniu, iar aceste efecte pot fi uneori ireversibile.[7]

 

Și nu în ultimul rând, se impune cunoașterea mediului uman care manipulează aceste colecții, de aceea este necesară o atentă evaluare, informare și instruire a personalului în vederea sensibilizării acestuia asupra scopurilor ce fac obiectul de studiu al conservării preventive.

 

[1] Florea Oprea, Manual de restaurare a cărții vechi și a documentelor grafice, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2009, pp. 18-19.

[2] Florea Oprea, op.cit., p. 20.

[3] Alison Walker, Basic Preservation for Library and Archive Collections, Preservation Advisory Centre, London, 2013, p. 1.

[4] Florea Oprea, op.cit., p. 24.

[5] Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010, p. 24.

[6] Aurel Moldoveanu, Conservarea și restaurarea bunurilor culturale, activități specifice și inconfundabil, 25-27 ianuarie 2005, p. 6.

https://pdfcoffee.com/2005-conservarea-si-a-bunurilor-culturale-a-moldoveanu-pdf-free.html

[7] Mihai Iordache, Oana Emilia Burticioaia, Tehnici de conservare și restaurare a patrimoniului istoric, p. 235.

http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B6_34.iordache,%20burticioaia.pdf

 

Mai multe de la același autor

Articole similare

spot_img

Ultimele articole

Biblioteca în era digitală – păstrător și generator de cunoaștere

Trăim într-o societate informațională globală. Extragerea și utilizarea cunoașterii are consecințe profunde la nivel economic, social, politic și cultural. Avansul tehnologic constant ne copleșește...

O revistă suflet și spirit

În zilele noastre, comunicarea publică a devenit pentru orice instituție o îndeletnicire esențială, de care depinde însuși bunul mers al lucrurilor. Dintre toate căile...

Dezvoltarea colecțiilor electronice. particularități

Biblioteca actuală trebuie să asigure accesul neîngrădit la colecţii şi să furnizeze servicii specializate de calitate, răspunzând nevoilor informaţionale din toate domeniile cunoașterii, prin...

Abonează-te la newsletter!

Dacă vrei să fii printre primii care află de noile noastre articole publicate