Să rămâi autentic pe tărâmul dominat de tehnologizare, ale cărei valențe sunt astăzi supraevaluate, părând să înghită cu rapacitate totul, pentru totdeauna, transformându-ne, cum eticheta regretatul Mario Vargas Llosa, într-o „societate de automate”[1], devine o probă pentru actul de voință.
Sunt clamate izbânzi chiar și acolo unde trainice tipare tradiționale tind să fie substituite de fragile simulacrae, producții preponderent imateriale, ducând ușor, dar sigur la uniformizare și, implicit, la depersonalizare. Însuși actul creativ, rezultat al îngemănării anticelor concepte horațiene labor et mora (efort și răbdare), pare subminat de o nestăvilită apetență pentru ceea ce este livrat de imagini cu text artificial, iar concepte precum nous și techne, atribute unice ale ființei umane, au dispărut, înlocuite facil de revoluționarul motor creator. Parafrazându-l din nou pe Mario Vargas Llosa, riscăm o lume în care cărțile însele nu mai au autor sau toți suntem autori.
În acest context, un titlu precum Mici meserii uitate sau dispărute surprinde în mod plăcut, stârnind nostalgii și, pentru cei mai tineri, curiozitate și interes.
Scrisă la persoana întâi, cartea capătă aerul unei povestiri de demult, dintr-o lume apusă, de început de secol XX, pe care autorii o reconstituie atent, din amintiri, transpusă cald, senin, fără emfază sau urmă de aroganță. Sprijinindu-și permanent discursul pe imagini de epocă, atent selectate din arhiva personală sau presa vremii, impresia generală este cea a unui caleidoscop, un univers mixt în care oameni de diferite etnii sau straturi sociale își câștigă existența, mișcându-se strict în cadrul meseriilor devenite, prin transmiterea de generații, din tată în fiu, arhetipale. Îi regăsim aici pe sacagiii, potcovarii/fierarii, bragagiii, coșarii, argintarii, sobarii, „oltenii”, rudarii, chivuțele.
Discursul narativ la persoana întâi nu putea fi unul complet fără o cheie în care se dezvăluie sensul profund și complet al mesajului unei scriituri care ar putea fi mai degrabă înregistrată ca memorialistică. Capitolul „Mărturisiri” este un portal care ne conduce in medias res, către un univers conceput de autori nu rece, nu obiectiv, nu detașat, ci măiestrit detaliu cu detaliu, prinzând, printr-un soi de co-participare la fiecare activitate descrisă, miezul, sensul și ritmul derulării fiecărei meserii care este, până la urmă, confundabilă cu cotidianul existenței umane. Această co-participare nu putea fi realizată decât prin șansa unei istorii trăite. Și aici intervine rolul „Mărturisilor”. Facem cunoștință cu familia autoarei, avocat dr. Cristina-Narcisa Vergatti, născută și crescută în inima Bucureștiului, într-un vechi cartier, aflat la intersecția străzilor C.A. Rosetti și Icoanei, în care clădirile mai păstrează și astăzi vechea arhitectură.
Academicianul Radu-Ștefan Vergatti are, după bunica paternă, profesoară de franceză, Nathalie-Teodorea Vergatti, origini pe jumătate franțuzești, fiind descendent al profesorului universitar Charles Drouhet. Noblețea familiei este dată nu doar de origini, ci și de faptele acestora, pe care nu exagerăm dacă le numim temerare. Primul soț al Nathaliei, Nicolae Ciobanu, erou de război, a fost decorat postmortem cu Coroana României cu panglică de Vitutea Militară și cu ordinul Mihai Viteazul cl. III. Cel de-al doilea soț a fost institutorul Apostol Culea, un militant al unirii și, în calitate de ministru al propagandei în cadrul Ministerului Culturii pentru Basarabia, un susținător al învățământului românesc.
Prin bunica paternă, Olimpia Vergatti, este un obișnuit al mediului erudit craiovean, ascultând poveștile „vechilor boieroaice” care veneau în vizită în casa bunicii și a judecătorului Adină Safirescu, cel de-al doilea soț al acesteia.
În acest mediu de intelectuali, la întretăierea vremurilor vechi cu timpurile noi, de după război, s-a format Radu-Ștefan Vergatti, urmând, după primii ani de școală din Craiova și Brașov, cursurile Liceului de Băieți nr. 1 „Sf. Sava” din București și apoi o carieră didactică în istorie.
După acest prim capitol care așterne, în fapt, întregul tipar narativ pe o formulă, ce-i drept, insolită a amintirilor, se înșiră firesc cele 32 de capitole, pe un filum continuum în spatele căruia decelăm vocea naratorului. Sintetic intitulate, doar după numele meseriei uitate sau dispărute, înșiruirea numelor de meserii în tabla de materii, redate prin lexeme sau sintagme a căror sonoritate sau asociere surprind, („tranperantiștii” sau „stopajul stofelor”), lasă cititorului impresia că se află în fața unei liste de arhaisme. Dispariția realității desemnate a condus firesc la inutilitatea cuvântului, împingându-l către masa vocabularului. Cine erau „oltenii” sau cu ce se ocupau rudarii, sacagiii, transperantiștii sau chivuțele, despre care autorii își amintesc că se adunau undeva între fosta Piață de Flori și Hanul lui Manuc pentru a fi tocmite, în ce consta tehnica și care era clientela lustragiilor, de ce erau căutați tocilarii sunt întrebări al căror sens se dezvăluie în paginile cărții.
Autorii își iau demersul în serios, căci odată așezați la taίn, o fac temeinic, punând în descrieri accente, după caz, istorice, socio-politice, etimologice, tehnice sau arhitecturale, secvența istorică din subliminal neputând fi ignorată. Vorbind despre stucatori, meșteșug ajuns în spațiul românesc prin intermediul fraților Pietro și Giovani Axerio din Rima, autorii explică în amănunt tehnica, funcționalitatea și rememorează principalele clădiri beneficiare ale ingenioasei tehnici ornamentale: Ateneul, palatele regale, Elisabeta, Peleș, Cotroceni, Banca Națională, Catedrala Romano-Catolică „Sf. Iosif”, Biserica „Domnița Bălașa”, Palatul Vernescu, ca să invocăm doar câteva dintre ele. Vorbind despre bragă, licoarea la modă în Bucureștiul interbelic, căutând în paginile din presa vremii, autorii se îngrijesc să reconstituie pentru cititorii lor inclusiv rețeta.
Pendulând între acea lume abia apusă și modernitate, prin suprapunerea imaginii Bucureștiului Vechi cu cel de azi, sunt recuperate cu acuratețe, cel puțin în zona arhitecturală, reminiscențe, amprente încă vizibile ale acelei epoci.
Rememorând obiceiuri, gusturi, bucăți din cotidianul de odinioară, cartea devine ea însăși o importantă piesă de rezistență în fața pierderii memoriei și identiății, deschizând un univers nou celor mai tineri cititori.
[1] Mario Vargas Llosa, Vânturile: o povestire, București, Humanitas, 2023, p. 79.
