În fiecare dimineață, pleca de acasă la aceeași oră.
În fiecare zi, purta aceeași haină lungă, de un albastru închis.
Nu se ducea în vizite, nu primea musafiri. Totuși, mergea săptămânal la familia Brătianu, în aceeași zi și la aceeași oră.
Nu trecea niciodată pe Calea Victoriei, deoarece era antimonarhist și nu voia să ajungă prin fața Palatului Regal.
A refuzat orice funcție care ar fi presupus o colaborare cu regele.
Nu s-a căsătorit niciodată.
Cine a fost acest personaj?
Eugeniu Carada, căci despre el este vorba, s-a născut în anul 1836, la Craiova, oraș în care și-a început și studiile pe care apoi le-a continuat în Franța, ca mulți alți intelectuali români ai vremii. Acolo va fi influențat de ideile revoluționare și de spiritul democrației. Și va deveni, înainte de toate, un perfecționist.
Deși a făcut parte, în 1866, dintre cei care au participat la aducerea lui Carol I ca principe al României, el s-a transformat după numai câțiva ani într-un mare inamic al monarhiei, refuzând (așa cum am scris mai sus) orice post care ar fi condus la vreun tip de colaborare cu suveranul.
Una dintre contribuțiile sale esențiale a fost aceea de a înființa, alături de Ion C. Brătianu, Banca Națională a României, în anul 1880. Neobosit, el a făcut nenumărate drumuri la Paris, unde a solicitat sprijin tehnic de la Banca Franței și, de asemenea, a tipărit primele noastre bancnote. În continuare, s-a ocupat de redactarea întâilor statute și regulamente, precum și de înființarea filialelor Băncii Naționale. A organizat imprimeria Băncii și a coordonat construirea primului sediu al instituției.
Toți ceilalți îl considerau geniul fondator al Băncii și, de aceea, i-au oferit postul de guvernator al acesteia. A refuzat însă respectiva funcție, deoarece actul de numire ar fi trebuit semnat de rege, iar el nu-și dorea acest lucru. A acceptat însă poziția de director, cu toate că atribuțiile, influența și puterea sa în cadrul instituției depășeau cu mult acest nivel.
Relația dintre regele Carol I și Eugeniu Carada a continuat între aceleași limite impuse de ultimul dintre ei, cel care refuza (și împiedica) extrem de consecvent orice întâlnire. De exemplu, atunci când regele Carol I a venit să viziteze noul sediu al Băncii Naționale, sperând că îl va cunoaște, în cele din urmă, pe Carada, acesta nu se afla printre membrii Consiliului de Administrație, după cum s-ar fi cuvenit și ar fi fost de așteptat – el tocmai ieșea pe o poartă din spate a clădirii, îndreptându-se liniștit spre casă.
Cunoaștem deja calmul, răbdarea și aprecierea corectă a oamenilor, calități determinante ale lui Carol I, și nu ne uimește faptul că regele a trecut peste încăpățânarea lui Carada și a continuat să-l prețuiască, recunoscându-i realele calități. Astfel, înaintea promulgării oricărei legi economice solicita să fie consultat Carada, să se afle părerea acestuia despre ea și de-abia apoi, dacă era cazul, aviza respectiva lege.
Eugeniu Carada a lucrat în cadrul Băncii Naționale mai mult de 30 de ani, asigurându-i o asemenea organizare încât multe personalități ale vremii spuneau că, inclusiv în cazul în care niște neghiobi ar veni în fruntea ei, Banca s-ar conduce singură.
Spiritul antimonarhist al lui Carada a fost „învins” doar de ironia soartei. În februarie 1910, când el a murit, în drumul către trenul care urma să-i ducă rămășițele la Craiova, cortegiul funerar care îi purta sicriul a cotit exact pe Calea Victoriei, trecând prin fața Palatului Regal pe care acesta îl ocolise cu atâta grijă în timpul vieții. Acolo, steagurile erau puse în bernă și unele surse spun că însuși regele s-ar fi aflat în spatele unei draperii, luându-și rămas-bun de la vechiul său adversar.
„Egoismul acesta național și constructiv în același timp, ce se atribuia lui Eugeniu Carada, apărea în ochii Regelui ca o serioasă calitate pentru un adevărat român. Respectul ce i-a fost purtat de Rege cât a trăit învederează tot mai mult că Eugeniu Carada a fost omul care a știut să se impună atențiunii regale, ca și opiniei publice, numai printr-o muncă asiduă și o modestie de multe ori exagerată. De altfel, cei doi bărbați se prețuiau reciproc, fiindcă ambii își canalizau activitatea spre același țel, propășirea țării”, scria Constant Răutu, în volumul „Eugeniu Carada. Omul și opera” (editura Ramuri, 1940).
Pentru toate contribuțiile și realizările lui, în anul 1924, liberalii au decis să-i ridice un monument chiar lângă Banca Națională a României, unde avusese un rol hotărâtor. Ansamblul statuar a fost demolat, desigur, în perioada comunistă, însă din fericire acesta a fost refăcut pe parcursul anului 2012 (de sculptorul Ioan Bolborea) și inaugurarea a avut loc în 2013, în același loc inițial, pe strada Lipscani, în inima Centrului Vechi. Oare câți dintre numeroșii trecători români (probabil, turiștilor străini li se povestește câte ceva de către ghizii specializați) se opresc să vadă despre ce este vorba și, apoi, încearcă să afle mai multe despre cel al cărui nume îl descoperă scris acolo? Din sondajul neprofesionist făcut de mine, reiese că aproape nimeni. Persoane citite, iubitoare de istorie și cultură, nu au habar despre ce a însemnat Eugeniu Carada pentru România. Și e păcat…
De aceea, prezenta pastilă îi este dedicată, sperând că va crește interesul pentru oamenii cu adevărat valoroși ai României.
„În generația mare a Brătienilor, a lui Kogălniceanu, Rosetti, Negri și a Goleștilor, Eugeniu Carada a avut rost de căpetenie la prefacerea țării noastre. Viața lui va rămâne o pildă veșnică tinerimei de azi și de mâine, prin munca neînfrânată în folosul patriei, prin stăruința în urmărirea înaltelor idealuri”, scria V. G. Morțun.
