„Vai, cum sunt tinerii din ziua de azi! Pe vremea mea…” Cred că tuturor ne sună extrem de familiar aceste două afirmații, indiferent de generația de care aparținem. Fiecare a făcut parte, la un moment dat, din categoria „tinerii din ziua de azi” și, la rândul lui, fiecare riscă să afirme într-un moment de proastă inspirație „pe vremea mea, ce bine era!”.
Poate că este o atitudine definitoriu omenească, privind din perspectiva diferențelor dintre generații, a schimbărilor obiective la nivel societal și, nu în ultimul rând, a „înțelepciunii” ce tinde să apară pe măsura înaintării în vârstă. Și nu degeaba am pus între ghilimele așa-zisa înțelepciune, deoarece dacă aceasta ar exista cu adevărat, replicile de mai sus nu ar fi devenit deja obișnuite în vocabularul uzual al „maturilor”.
Cei care sunt cu-adevărat înțelepți nu vor rosti însă niciodată aceste cuvinte – iar unul dintre aceștia a fost, deloc surprinzător, regele Carol I.
Se povestește, în general, doar partea luminoasă a demersului regelui de a înființa Fundațiunea Universitară „Carol I” și, implicit, biblioteca dedicată studenților de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar nu poate exista niciodată un fapt care să nu presupună și insinuarea unei părți mai întunecate, a unei umbre care se poate amplifica dacă nu știi cum s-o tratezi, cum s-o privești, cum s-o minimalizezi într-un mod profesionist.
Inaugurarea oficială a Fundației fusese programată să aibă loc pe 14 martie 1895, clădirea dedicată fiind, în sfârșit, terminată la începutul acelui an. Dar premergător evenimentului s-au derulat evenimente mai puțin plăcute și în niciun caz în acord cu festivitatea. În presa timpului, apăruse un „curent de opinii menit să-i determine pe studenți să respingă darul regal și să nu participe la inaugurarea Fundației”,1 motivele dovedindu-se atât de puerile (și false), încât nici nu mai merită amintite astăzi. Cu o săptămână înainte de eveniment, studenții contestatari se întâlniseră și hotărâseră să urmeze îndemnul de a nu fi prezenți la inaugurare.
Și aici a intervenit acea înțelepciune regală despre care am amintit. Carol I avea 56 de ani, vârstă suficient de matură (ca să mă exprim elegant) pentru a induce replica: „Vai, cum sunt tinerii din ziua de azi!”. Rămas racordat la modul rebel de a gândi al tinerilor și cunoscând psihologia acestora, regele nu s-a arătat însă deloc afectat, răspunsul dat lui Constantin Rădulescu-Motru, custodele Fundației, răsunând calm și echilibrat: „Sunt zburdălnicii de ale tinereții, care pot lua un curs neplăcut dacă sunt privite fără tact”. Nimic strident, nimic enervat, nimic superior – un comportament regal, cu siguranță. Și a mers mai departe, fără nicio tresărire.
La inaugurare, nu s-a înregistrat niciun incident din partea studenților. „Ei s-au mulțumit în cea mai mare parte să privească din stradă. Câțiva însă au fost prezenți. […] După inaugurare, biblioteca a fost deschisă studenților. Localul, pe care generozitatea regelui îl punea la dispoziția studenților, era pentru acea vreme socotit atât de luxos, încât puțini din studenți puteau rezista dorinței de a-l vizita. De aceea, de a doua zi, vizitarea bibliotecii a început. Dar ca simplă vizitare, nu cu scopul de a face lectură. Studenții nu voiau să se arate învinși. Voia le-a fost pe deplin respectată. Personalul bibliotecii se ținea la dispoziția lor pentru a le arăta sălile, cataloagele, cărțile dăruite de M.S. Regina Elisabeta, instalația de calorifer și de lumină, mesele și scaunele confortabile destinate cititorilor… fără nicio aluzie răutăcioasă la atitudinea luată de studențime, cu tact, așa cum ceruse regele. După o săptămână, gheața a fost ruptă. Studenții se așezau acum pe locuri și cereau cărți, în mare parte dintre acelea pe care biblioteca nu le avea […] Aceasta m-a obligat ca, în raportul bimensual pe care trebuia să-l fac personal Regelui în primele luni de la funcționare, să aduc la cunoștința Majestății Sale faptul, pentru a avea o soluție.”2
Răspunsul regelui la problema ivită confirmă, din nou, răbdarea și diplomația de care acesta dădea dovadă: „Vei face și d-ta cu studenții aceea ce fac eu cu miniștrii mei. Când vine la mine un ministru și îmi aduce o propunere de ce trebuie să facem, eu nu refuz, ci zic: «Lăsați aici, vom vorbi la prima ocazie». Miniștrii care aduc ceva serios revin asupra propunerii… așa să faceți și d-voastră cu studenții. Scrieți în registru toate cărțile care se cer, dar comandați numai pe acelea asupra cărora s-a stăruit și a doua oară”.3
Exemplele pot continua.4 Și fiecare dintre istorisiri va sublinia ideea că, mai ales în treburile de stat, dar nu numai, răbdarea și cunoștințele psihologice trebuie să se constituie în caracteristici fundamentale ale oricărui conducător care dorește să urmeze un drum cu adevărat corect, principial, armonizat cu doleanțele esențiale ale celor pe care îi guvernează. Disprețul, aroganța, minimalizarea oamenilor din jur și, mai ales, impunerea unor idei nu se vor bucura niciodată de rezultate pozitive. Din acest punct de vedere, Carol I, fără îndoială, avea calitățile necesare, de care s-a folosit în fiecare clipă, cu precădere în momentele de tensiune, ce nu au fost chiar rare pe parcursul celor 48 de ani de domnie a lui.
- Mircea Regneală, Fundația Universitară Carol I, 2006, pp. 10-14.
- C. Rădulescu-Motru, Un început de carieră sub regele Carol, 1939, pp.274-280.
- Ibidem
- Un portret detaliat al regelui și o imagine completă a epocii sale de domnie se pot descoperi în volumul Carol I. Amintirea unei marii domnii (Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București, 2006).
