Momentul fondator al BCU „Carol I” și evoluții ulterioare

Pe data de 3 mai 2023, înainte de apariția celui de-al patrulea număr al revistei De Spiritu et Anima, se vor împlini 132 de ani de la trimiterea de către regele Carol I a unei scrisori care este considerată actul fondator al instituției noastre. Proximitatea acestei aniversări a inspirat articolul de față, ce se dorește a fi o succintă reflecție asupra contextului politic și socio-economic al acelei perioade, despre personajele principale ale întemeierii și acțiunile lor și despre cum au evoluat ulterior, în tandem, Fundațiunea/Biblioteca și societatea românească.

Scrisoarea regelui Carol I către preşedintele Consiliului de Miniştri, publicată în Monitorul Oficial nr. 27 din 5 mai 1891, poză din arhiva BCU „Carol I”

Scrisoarea suveranului de pe 3 mai 1891 era adresată președintelui Consiliului de Miniștri (echivalentul funcției de prim-ministru de astăzi). În document, motivat de împlinirea a 25 de ani de la venirea sa în România, Carol își exprimă hotărârea de a fonda o instituție care să contribuie la dezvoltarea învățământului superior autohton: „…vroim a înființa un așezământ spre binele tinerimei universitare de la toate facultățile din țară, al căruia scop va fi de a procura studenților un loc de întrunire, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface iubirea lor de studiu;”.1 Această structură, care se va numi Fundațiunea Universitară Carol I, va avea drept scop și publicarea unor lucrări importante, pe care tinerii le redactează sub coordonarea profesorilor. Mai mult decât atât, monarhul avea în minte și un alt țel: instituția urma să finanțeze studenții a căror situație materială era un obstacol în calea continuării parcursului academic. El notează, în mod corect, că eșuarea unor tineri de perspectivă, din motive financiare, ar fi „…în dauna culturii generale a țării.”2

La începutul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, exista un decalaj între România și statele occidentale inclusiv în ceea ce privește dezvoltarea bibliotecilor. În acel moment, în toată țara erau doar șase biblioteci publice; mai mult decât atât, nu exista în capitală o Bibliotecă Națională propriu-zisă. Rolul acesteia era îndeplinit de Biblioteca Centrală a Statului, care își avea originea în Biblioteca Colegiului „Sfântul Sava” și urma să fie desființată în 1901. Redeschisă de comuniști în 1955, aceasta a primit numele de Biblioteca Națională a României abia în ianuarie 1990.

Construirea și funcționarea Fundațiunii Universitare Carol I avea să fie finanțată din fondurile Casei Regale. Carol subliniază în scrisoare faptul că el nu este unicul întemeietor al instituției. Același statut îl au și regina Elisabeta, și principele moștenitor Ferdinand. Suveranul afirmă că Fundațiunea trebuie să consolideze patriotismul tinerei generații, pentru ca aceasta să poată reprezenta „…unul din sprijinile cele mai temeinice ale tronului și dinastiei noastre.” 3

Terenul pe care avea să fie construită clădirea (1 200 m2) se afla vizavi de Palatul Regal, fiind cumpărat în 1879 de către suveran de la familia boierească, de origine fanariotă, Manu. Eforturile de construcție au fost susținute și din surse private. De exemplu, pe 8 mai 1891, Societatea de asigurare „Dacia România” se angaja să ofere instituției o rentă anuală de 1 000 de lei. Unii dintre cei familiarizați cu activitatea BCU „Carol I” știu că, după 1990, fostul sediu al Societății a devenit parte a Bibliotecii.

După transmiterea scrisorii și punerea la dispoziție a terenului și a fondurilor, guvernul s-a îngrijit de implementarea proiectului. În legătură cu acest aspect, persistă o confuzie care, deși e departe de a fi nocivă, trebuie totuși înlăturată. Multiple surse4 susțin că scrisoarea lui Carol de pe 3 mai 1891 era adresată liderului conservator Lascăr Catargiu. Adevăratul destinatar al acesteia a fost însă Ioan Emanoil Florescu. Catargiu era într-adevăr un colaborator apropiat al monarhului, care a deținut poziția de șef al guvernului în patru rânduri (mai-iulie 1866, martie 1871 – martie 1876, martie-noiembrie 1889, decembrie 1891-octombrie 1895). Însă în perioada martie-decembrie 1891, președinte al Consiliului de Miniștri era o altă figură importantă a grupării conservatoare, generalul Ioan Emanoil Florescu. Sub coordonarea acestuia a început procesul de construcție, proces care va fi, bineînțeles, continuat și finalizat de către Catargiu.

Un rol notabil în înființarea instituției l-a avut și ministrul cultelor și instrucțiunii publice (februarie-iulie 1891), G. Dem Teodorescu, care a redactat legea prin intermediul căreia Fundațiunea a căpătat personalitate juridică și morală.5 Interesant este că, inițial, Teodorescu a fost un critic acerb al suveranului. De exemplu, el l-a vizat pe acesta în pamfletul „Animale politice – Maimuța”, publicat în revista Ghimpele în mai 1870.6 România era departe de a fi o democrație funcțională în acea perioadă, însă Carol a avut meritul incontestabil de a nu fi manifestat o atitudine răzbunătoare față de criticii și adversarii săi. Printre altele, acest lucru a fost scos în evidență și de maniera în care s-a raportat, în timp, la unii dintre artizanii așa-numitei Republici de la Ploiești.

Clădirea Fundațiunii a fost terminată în ianuarie 1893, iar inaugurarea a avut loc pe 14 martie 1895, în prezența regelui, a reginei Elisabeta, a principelui moștenitor Ferdinand, a principesei Maria și a liderului guvernului, Lascăr Catargiu. În discursul ținut cu această ocazie, Carol afirma următoarele: „Facă cerul ca veacurile ce vor urma să ne dea dreptate cu prisos și ca, din acest locaș al științei, să se răspândească, ca dintr-un focar nestins, caldele raze ale unui patriotism luminat asupra neamului românesc.”7

Important de menționat este faptul că primul director al instituției a devenit, în februarie 1895, tocmai fostul redactor de la Ghimpele și ministru al cultelor și instrucțiunii publice, G. Dem Teodorescu. Poziția de bibliotecar i-a revenit filosofului Constantin Rădulescu-Motru, care fusese recomandat de către Titu Maiorescu. Interesant este că, inițial, aceasta ar fi trebuit să îi revină istoricului și publicistului Gheorghe Ionescu-Gion. Candidatura acestuia a fost retrasă însă, după ce s-a descoperit că a gestionat în mod defectuos fonduri pentru achiziționarea de cărți.8

EVOLUȚII ULTERIOARE

La finalul secolului al XIX-lea, chestiunea educației reprezenta una dintre cauzele înapoierii socio-culturale a României în comparație cu statele occidentale. Înființarea Fundațiunii Universitare Carol I a impulsionat dezvoltarea învățământului superior. Instituția a devenit, treptat, populară în rândul studenților din capitală. Bineînțeles, tineretul, care avea acces într-o măsură din ce în ce mai mare la lucrări vest-europene, îngloba și grupuri cu simpatii republicane/anti-monarhice. Gestionarea excelentă a activităților Fundațiunii i-a făcut însă să își depășească reticențele față de aceasta.

În schimb, a fost mai lent progresul în ceea ce privește dezvoltarea și modernizarea învățământului preuniversitar. În anul 1912, România avea doar 1,15 cadre didactice/1 000 de locuitori în învățământul primar. Din acest punct de vedere, eram în urma Ungariei (2 cadre didactice/1 000 de locuitori), Spaniei (1,87 cadre didactice/1 000 de locuitori) sau Greciei (1,66 cadre didactice/1 000 de locuitori).9 Problema era reprezentată în special de situația școlilor din mediul rural. Cea mai mare parte a copiilor de la sate nu aveau posibilitatea de a beneficia de educație de calitate pe o perioadă mai lungă (în întreaga țară, doar aproximativ 25% dintre copii mergeau la școală). Ca și astăzi, calitatea procesului educațional din învățământul superior depindea parțial și de dezvoltarea învățământului preuniversitar.

După moartea regelui Carol I, survenită în 1914, cele două paliere au continuat să evolueze într-un ritm inegal. În 1938, România se afla într-o situație asemănătoare cu Ungaria în ceea ce privește dimensiunile sistemului universitar. În ambele țări erau 1,3 studenți/1 000 de locuitori. Grecia, de exemplu, avea doar 1,1 studenți/1 000 de locuitori. România progresase și în ceea ce privește învățământul primar și secundar, chiar dacă se mențineau decalajele de dezvoltare atât față de statele occidentale, cât și comparativ cu unele state din sud-estul Europei. Rata analfabetismului, care spre finalul secolului al XIX-lea era de aproape 90%, scăzuse în 1938 până la 54,3%.10

Perioada comunistă a presupus lărgirea considerabilă a accesului la educație, dar și limitarea libertății de exprimare și a celei de conștiință. După 1989, învățământul românesc a fost în situația de a-și reconsidera strategia de dezvoltare. Un rol important aici i-a revenit și îi revine și Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” care, la rândul ei, a trecut printr-un amplu proces de reconstrucție și modernizare, mai ales în urma distrugerilor provocate de incendiul din decembrie 1989.

Atât România, cât și lumea s-au schimbat foarte mult în cei aproape 132 de ani care au trecut de la trimiterea scrisorii lui Carol I către Ioan Emanoil Florescu. Deși poate părea un truism, afirmația aceasta e importantă pentru a reliefa reziliența proiectului gândit de monarh. Fundațiunea Universitară Carol I s-a transformat în Biblioteca Centrală a Universității „C. I. Parhon”, apoi în Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, fără a-și pierde misiunea de a reprezenta un punct de sprijin pentru studenți, în efortul lor de acumulare a cunoașterii.

Rolul instituției noastre în dezvoltarea învățământului românesc este departe de a se fi încheiat. Emergența societății informaționale și evoluțiile tehnologice care o însoțesc aduc noi provocări. Eficiența manierei în care vom răspunde la acestea va depinde și de existența unei strategii modernizatoare comprehensive, care să vizeze fiecare palier al sistemului educațional.

  1. Alexandru Tzigara-Samurcaș, Fundațiunea Universitară Carol I 1891-1931, București, 1933, p. 1.
  2. Ibidem.
  3. Ibidem, p. 2.
  4. George Costescu, Bucureștii Vechiului Regat, editura Universul, București, 1944, p. 226, apud Anca Podgoreanu, Geta Costache (red.), Biblioteca Centrală Universitară din București. O bibliografie a existenței: 1891-2001, București, 2001, p. 20; Alexandru Tzigara-Samurcaș, op. cit., p. 1.
  5. Alexandru Tzigara-Samurcaș, op. cit., p. 2.
  6. Horațiu Șerb, „Strămoșii lui Nastratin – I”, Nastratin, nr. 2, martie 2011, disponibil la https://vladhogea.wordpress.com/2011/05/12/stramosiilui%E2%80%9Enastratin%E2%80%9D-i-de-horatiu-serb/, [accesat în februarie 2023].
  7. Alexandru Tzigara-Samurcaș, op. cit., p. 5.
  8. Ibidem, p. 4.
  9. Brian R. Mitchell, International Historical Statistics. Europe 1750-2000, ed. a V-a, Palgrave Macmillan, Houndmills, 2003, pp. 2-8, pp. 873-879, apud Bogdan Murgescu, România și Europa: acumularea decalajelor economice (1500-2010), editura Polirom, Iași, 2010, pp. 192-193.
  10. Gheorghe Dobre, Economia României în context european – 1938, Editura Fundației Științifice „Memoria Oeconomica”, București, 1996., p. 120, p. 131, p. 277, apud Bogdan Murgescu, op. cit., p. 219.

Mai multe de la același autor

Articole similare

spot_img

Ultimele articole

Biblioteca, un spațiu oficial al ideilor?

O misiune suplimentară în procesul de modernizare a bibliotecilor este de a le redefini legislativ, cu posibilitatea ca acest lucru să fie validat societal,...

Interviu cu Ioan Milică, directorul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iași

„Am credința că bibliotecile s-au aflat, din chiar momentul constituirii lor, în avangarda înnoirilor tehnologice pe care umanitatea le-a experimentat.” Ioan Milică, născut la Tecuci,...

Illustres professores, utilia praecepta. Documente inedite din colecția bibliofilă a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”

Deloc surprinzătoare pentru pasionatul de istorie, prin oferta informațională și recuperarea, prin forma în care sunt redactate, a unui oarecare iz de epocă, cu...

Abonează-te la newsletter!

Dacă vrei să fii printre primii care află de noile noastre articole publicate