Mulți dintre cititorii revistei De Spiritu et Anima cunosc reperele istorice fundamentale, mai mult sau mai puțin fericite, ale Bibliotecii Centrale Universitare (BCU) „Carol I”: scrisoarea trimisă de monarh prim-ministrului Ioan Emanoil Florescu pe 3 mai 1891, în care își exprima intenția de a înființa un „…așezământ spre binele tinerimei universitare de la toate facultățile din țară…”[1]; inaugurarea Fundațiunii, pe 14 martie 1895; inaugurarea noii aripi, care include Aula Bibliotecii, pe 9 mai 1914; avarierea sediului Fundațiunii în urma bombardamentelor din aprilie și august 1944; transformarea, în data de 12 iulie 1948, a Bibliotecii Fundațiunii în Biblioteca Centrală a Universității „C.I. Parhon” din București; afectarea structurii de rezistență și a finisajelor interioare în urma cutremurului din 4 martie 1977; incendiul din decembrie 1989, care a distrus componente esențiale ale patrimoniului cultural românesc, urmat de un nou proces de reconstrucție ce a revitalizat Biblioteca; redeschiderea, în noiembrie 2001, a Sediului Central, însoțită de inaugurarea noului Corp Boema etc.
Pe de altă parte, mai puțin cunoscută publicului larg este forma de organizare și funcționare a Fundațiunii în primele decenii de existență. Articolul de față își propune să prezinte, într-o manieră succintă și selectivă, elemente din primele trei Regulamente ale instituției (1895, 1898, 1914). Rolul acestei expuneri nu va fi doar acela de a familiariza cititorul cu aspecte importante din istoria BCU.
Ne propunem să scoatem în evidență atât evoluțiile remarcabile ale acesteia pe anumite paliere, cât și continuitatea identificată pe altele.
1895
Cu mai bine de o lună înaintea deschiderii instituției, pe data de 3 februarie 1895, Carol I semna decretul nr. 493, prin care aproba Regulamentul pentru administrațiunea exterioară a Fundațiunii. Responsabil de punerea în aplicare a decretului era ministrul cultelor și instrucțiunii publice, viitorul premier conservator Take Ionescu. Cel dintâi alineat al primului articol din Regulament prezenta scopul principal al Fundațiunii: „Înființarea și întreținerea unei biblioteci cu sălile ei de lectură, de care să se folosească studenții de la toate facultățile universitare din țară”.[2] Totodată, se stipula necesitatea susținerii logistice a studenților care redactează lucrări de licență sau de doctorat și a sprijinului material pentru studenții săraci, dar merituoși.
Conform Regulamentului, Fundațiunea era administrată de un director numit de monarh, pe o perioadă de trei ani. Acesta urma să fie asistat de un comitet care mai includea rectorul Universității din București, rectorul Universității din Iași și un al patrulea membru, desemnat de rege.
Rolul de secretar al comitetului îi revenea bibliotecarului. Directorul avea atribuția de a alcătui bugetul, care putea să fie acceptat sau nu de comitet. Varianta finală a bugetului trebuia înaintată spre aprobare lui Carol de către ministrul cultelor și instrucțiunii publice (acestuia îi revenea și misiunea de a reprezenta Fundațiunea în instanță). În data de 9 mai a fiecărui an, directorul era obligat să depună un raport de activitate, redactat împreună cu membrii comitetului, care urma să fie publicat în Monitorul Oficial.
Biblioteca era deschisă în toate zilele lucrătoare, minim opt ore pe zi, din care cel puțin trei trebuiau să fie seara. Excepție făcea o parte a vacanței universitare (1 iulie – 1 septembrie), când ușile sălilor de lectură rămâneau încuiate.
Bibliotecarul trebuia să aibă diplomă de licență sau titlu de doctor; el era asistat de doi custozi, „…de preferință dintre studenții vreunei facultăți din țară.”[3] În atribuțiile bibliotecarului intra și întocmirea listei cărților de achiziționat, care trebuia să fie aprobată de comitet. Nu în ultimul rând, el era obligat să locuiască în sediul bibliotecii și trebuia să petreacă cel puțin cinci ore la muncă, dintre care măcar două ore la sala de lectură.
În ceea ce privește ajutorul financiar pentru studenții aflați într-o situație materială delicată, suma anuală era stabilită de comitet, iar costurile se împărțeau în mod egal între Universitatea din București și cea din Iași. Rectorii propuneau beneficiarii burselor, aceștia urmând să fie avizați de către comitet.
Important de menționat este că, la finalul secolului al XIX-lea, mediul universitar din România era dominat de cele două instituții de învățământ superior amintite în paragraful anterior. Astăzi, imaginea de ansamblu este cu totul diferită: în România (care s-a extins teritorial între timp) există peste 60 de universități, fiind incluse aici și cele private.
În 1895, rector al Universității din București era academicianul și politicianul conservator Titu Maiorescu, care, la vârsta de 55 de ani, reprezenta una dintre cele mai importante personalități ale sferei intelectuale autohtone. La Iași, funcția de rector era deținută de către matematicianul Neculai Culianu, membru al mișcării conservatoare și apropiat al lui Maiorescu. Interesant este că viitorul premier ocupase și el, în perioada 1863-1867, poziția de rector al Universității din Iași.
Alături de Maiorescu și Culianu, în comitetul de administrare a Fundațiunii se afla și G. Dem. Teodorescu, fost ministru al cultelor și instrucțiunii publice în cabinetul conservator al lui Ioan Emanoil Florescu (1891). Teodorescu, în trecut un critic înverșunat al regelui Carol I, fusese propus pentru funcția de director al Fundațiunii de către Take Ionescu și acceptat fără rezerve de către monarh.
La recomandarea lui Titu Maiorescu, bibliotecar al Fundațiunii a fost numit filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care avea în acel moment doar 27 de ani (își obținuse doctoratul în filozofie la Universitatea din Leipzig, în 1893).
Maiorescu a avut un rol foarte important și în articularea Regulamentului la care ne-am referit. Varianta finală a fost redactată de către Take Ionescu, pe baza unui proiect schițat de Ioan Kalinderu (delegat al Casei Regale) și modificat substanțial de către rectorul Universității din București.
1898
Pe 5 octombrie 1898, prin decretul nr. 2912, regele Carol I aproba modificarea Regulamentului pentru administrarea Fundațiunii. Noua versiune a documentului elimina poziția de director, care fusese deținută, așa cum am putut vedea mai sus, de către G. Dem. Teodorescu.
Responsabilitatea administrării instituției îi revenea, conform noii organizări, bibliotecarului, numit de suveran la propunerea ministrului cultelor și instrucțiunii publice. Acesta urma să își
desfășoare activitatea sub autoritatea rectorului Universității din București, ale cărui atribuții sporeau în comparație cu regulamentul inițial.[4]
Bibliotecarul avea misiunea de a redacta bugetul Fundațiunii, care trebuia comunicat Băncii Naționale a României (BNR), după ce era aprobat de către rector. Rectorul trebuia să fie de acord și cu lista achizițiilor de publicații, propusă de bibliotecar (în alcătuirea listei trebuia să se țină cont și de dezideratele utilizatorilor). În plus, el numea personalul instituției și întocmea raportul de activitate anual.
Conform regulamentului anterior, comitetul se pronunța cu privire la închirierea averii nemișcătoare a Fundațiunii. Noua variantă oferea, în legătură cu acest aspect, putere de decizie pentru bibliotecar și rector. Observăm că mecanismul de impunere a unor hotărâri era simplificat; numeroase paliere care trebuiau anterior coordonate de o entitate compusă din patru persoane depindeau acum doar de „echipa” bibliotecar-rector.
Regulamentul din octombrie 1898 reducea cu două săptămâni perioada inițială 1 iulie – 1 septembrie în care se închidea biblioteca Fundațiunii, noul interval de timp fiind 1 iulie – 15 august. În schimb, prevederile legate de acordarea burselor sociale pentru studenți rămâneau aceleași. Articolul 16 evidenția faptul că regele rămânea autoritatea supremă în cadrul instituției: „M.S. Regele, Augustul fondator, prin ministrul cultelor și instrucțiunii publice, își rezervă dreptul de a exercita, în orice mod crede de cuviință, controlul său asupra funcționării instituției, și, în caz de trebuință, să ordone măsurile cuvenite.”[5]
În cei peste trei ani și jumătate trecuți de la adoptarea precedentei versiuni, se produseseră rearanjări notabile din punct de vedere politic, și nu numai. În 1897, Titu Maiorescu renunțase la funcția de rector al Universității din București, aceasta fiind preluată în anul următor de către pedagogul Constantin Dimitrescu-Iași. Poziția de ministru al cultelor și instrucțiunii publice era ocupată de către unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Dimitrescu-Iași, matematicianul și pedagogul Spiru Haret. Prezența lui Spiru Haret la portofoliul deținut anterior de Take Ionescu reflecta și schimbarea culorii politice a cabinetului. Liberalul Dimitrie A. Sturdza se afla la conducerea guvernului, el înlocuindu-l pe Lascăr Catargiu în octombrie 1895. Bineînțeles, acest lucru nu a afectat colaborarea suveranului cu miniștrii sau implicarea acestuia la Fundațiune. Reformele promovate de Spiru Haret în sistemul educațional au fost implementate cu acceptul lui Carol.
În postul de bibliotecar, Constantin Rădulescu-Motru a fost înlocuit, la propunerea lui Spiru Haret, de către tânărul (26 de ani) Alexandru Tzigara-Samurcaș. Numirea acestuia s-a produs și datorită „…certificatelor dovedind practica făcută în bibliotecile imperiale din Berlin.”[6] Începea astfel o colaborare care avea să se dovedească a fi de lungă durată și care urma să devină și mai trainică în 1914, prin numirea lui Tzigara-Samurcaș în funcția de director al Fundațiunii.
1914
Un nou Regulament al instituției a fost adoptat pe 13 martie 1914, prin decretul nr. 1080. Semnificativ mai amplu decât cele anterioare, acesta păstra totuși o bună parte din scheletul originar. O adăugire importantă era reprezentată de apariția unui „…amfiteatru pentru conferințe, cursuri și ședințe ocazionale”[7].
O altă modificare notabilă consta în reînființarea postului de director. Ca și în versiunea din 1895, acesta urma să fie propus de ministrul cultelor și instrucțiunii publice. Pe de altă parte însă, comitetul nu era refondat; directorul urma să își desfășoare activitatea, la fel ca bibliotecarul în perioada 1898-1914, sub coordonarea rectorului Universității din București. Construind un arc peste timp, observăm că parteneriatul dintre Fundațiune și Universitate are astăzi un trainic succesor în parteneriatul dintre Universitate și BCU „Carol I”.
Directorul alcătuia, cu acordul rectorului, bugetul, lua deciziile cu privire la componența personalului, se ocupa de închirierea averii nemișcătoare și prezenta rectorului raportul anual de activitate a instituției. După cum putem observa, se păstrau unele prevederi ale versiunilor anterioare (cu mențiunea că rolul deținut de bibliotecar în regulamentul din 1898 era preluat acum din nou de director), dar erau realizate și mici ajustări (de exemplu, conform regulamentului din 1898, numirea personalului intra în atribuțiile rectorului).
În ceea ce privește programul, se specifica faptul că biblioteca trebuie să fie deschisă minim nouă ore pe zi, din care cel puțin trei ore seara, în zilele lucrătoare. Perioada în care sălile de lectură rămâneau închise redevenea cea inițială: 1 iulie – 1 septembrie. Un program al bibliotecii din acea perioadă, pentru zilele lucrătoare, arăta astfel: Dimineața 09.00-12.00; După-amiaza 14.00-17.00; Seara 19.00-22.00.[8]
Articolul 12 făcea referire la utilizatori: „Frecventarea și folosirea bibliotecii Fundațiunei este permisă, în primul rând, studenților universitari și ai școlilor superioare speciale din țară. Profesorii universitari au acces liber în bibliotecă. Persoanelor particulare li se va permite frecventarea bibliotecii, în măsura locurilor disponibile, în sălile de lectură, pe baza aprobării direcțiunii a cererilor adresate în acest scop.”[9] În ceea ce privește bugetul, se observă o clauză nouă și interesantă: „În fiecare buget se va prevedea un fond disponibil de circa 10.000 de lei pentru nevoi neprevăzute sau acoperirea vreunei întârzieri în încasarea veniturilor”.[10]
Regulamentul conținea modificări și în legătură cu acordarea burselor sociale. Astfel, decizia în ceea ce privește beneficiarii nu mai aparținea rectorilor. Aceștia stabileau componența unui juriu, iar bursele se acordau în urma unui concurs. Bineînțeles, se puteau înscrie doar studenții care dovedeau că au o situație materială precară. Nu puteau face parte dintre beneficiari studenții care nu își terminau studiile la timp (cinci ani și jumătate pentru Medicină, patru ani și jumătate pentru Litere, trei ani și jumătate pentru celelalte facultăți). La concurs nu se permitea participarea acelor studenți care aveau deja un loc de muncă.
Ca și în precedenta versiune, se preciza că, în cadrul Fundațiunii, autoritatea supremă îi aparținea regelui Carol I. Această autoritate a mai fost însă exercitată doar pentru o perioadă scurtă de timp. Monarhul s-a stins din viață în octombrie 1914, la doar șapte luni după adoptarea regulamentului. Misiunea pe care a setat-o prin scrisoarea trimisă lui Ioan Emanoil Florescu în 1891 avea să fie însă continuată, printre alții, de Alexandru Tzigara-Samurcaș, care, după deținerea vreme de 17 ani a postului de bibliotecar, tocmai devenise director al Fundațiunii.
La începutul anului 1914, rector al Universității din București era chirurgul Thoma Ionescu, un specialist în domeniul său de activitate, care beneficia de recunoaștere la nivel internațional. Ministru al cultelor și instrucțiunii publice era I. Gh. Duca, viitorul premier liberal care avea să cadă victimă, pe 29 decembrie 1933, unui odios asasinat politic, înfăptuit de adepți ai Mișcării Legionare.
În loc de concluzii
Istoria s-a accelerat după 1914, ceea ce bineînțeles că a afectat și activitatea Fundațiunii. După o devastatoare conflagrație mondială, care a dus la ocuparea temporară a capitalei de către trupele germane, au urmat zbuciumata perioadă interbelică, trauma unui nou război mondial și deceniile regimului comunist.
Astăzi, BCU „Carol I” continuă misiunea asumată de primii coordonatori ai Fundațiunii, într-un context cu totul diferit față de cel în care au activat aceștia. Procesul de digitalizare a instituției, început în 1994 prin inaugurarea sistemului informatic și conectarea completă și permanentă la internet[11], devine din ce în ce mai amplu și aprofundat. Sunt căutate soluțiile optime pentru stocarea materialelor în format digital, iar proiecte modernizatoare sunt duse la bun sfârșit și pe alte paliere (de exemplu, începând din toamna anului 2022, o parte din energia electrică folosită de Bibliotecă este generată de panouri fotovoltaice, montate pe acoperișul corpului Boema).
Acum mai bine de 100 de ani, un bibliotecar și doi custozi țineau deschise câteva săli de lectură, aproximativ 8-9 ore pe zi. Activitatea aceea, chiar dacă relativ restrânsă, avea o reală importanță pentru dezvoltarea învățământului universitar din România, mai ales că era dublată de acordarea unor burse sociale. Astăzi, nivelul de complexitate instituțională este unul complet diferit (de exemplu, BCU „Carol I” are 16 birouri/servicii în Sediul Central, Secția Pedagogică „I.C. Petrescu” și 16 filiale). Cu toate acestea, scopul principal rămâne același: binele tinerimii universitare.
[1] Alexandru Tzigara-Samurcaș, Fundațiunea Universitară Carol I 1891-1931, București, 1933, p. 1.
[2] Monitorul Oficial, nr. 244/ 8/20 oct 1895, p. 8331-832, apud Anca Podgoreanu, Geta Costache (red.), Carol
I, Amintirea unei mari domnii, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București, București, 2006, p. 106.
[3] Ibidem, p. 108.
[4] Monitorul Oficial, nr. 151 din 10 oct 1898, p. 5203-5204, apud Anca Podgoreanu, Geta Costache, op. cit., p. 124.
[5] Ibidem, p. 127.
[6] Anca Podgoreanu, Geta Costache, op. cit., p. 128.
[7] Monitorul Oficial, Nr. 1 din 1/14 apr 1914, pp. 5-8, apud Anca Podgoreanu, Geta Costache, op. cit., p. 191.
[8] Alina Oprea, „Programul Bibliotecii «Fundaţiunei Universitare» Carol I”, Biblioteca Centrală Universitară
„Carol I”, disponibil la https://sites.google.com/a/bcub.ro/biblioteca-centrala-universitara-carol-i-7/home/
documente-din-arhiva-bcu/programul-bibliotecii-fundatiunei-universitare-carol-i.
[9] Monitorul Oficial, Nr. 1 din 1/14 apr 1914, pp. 5-8, apud Anca Podgoreanu, Geta Costache, op. cit., p. 193.
[10] Ibidem, p. 195.
[11] Istoric, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, disponibil la https://www.bcub.ro/istoric/.
