„Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!”[1]
„La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deșteaptă. Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când jurații de la Târgoviște achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluției la Ploiști. Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluționarii ieșeau din temniță ca biruitori, Domnul voia să iasă din țară ca biruit. Pe băncile școalei lui 8 August a învățat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe”.[2]
Așa nota în jurnal Alexandru Candiano-Popescu, unul dintre liderii importanți ai mișcării revoluționare de la Ploiești, din anul 1870. Și chiar dacă totul e bine când se termină cu bine și nu au existat atunci urmări pe termen lung, e păcat să ignorăm momentul „revoluționar” al secolului al XIX-lea, imortalizat de Caragiale în culori amuzante și, firește, ironice. Prin urmare, voi aduce în atenția cititorilor câteva dintre aspectele importante ale mișcării, dincolo de cele povestite Efimiței de Conu Leonida.
Nu trecuseră decât patru ani de când Principele Carol sosise la București pentru a conduce o țară tânără și greu de stăpânit. Conflictul franco-prusac și simpatiile populare pentru cauza Franței alimentau deja opoziția față de prințul german, iar luptele interioare dintre liberali și conservatori nu făceau decât să zdruncine acea vagă stabilitate existentă.
„De 4 ani Domnul străin pusese piciorul pe treptele tronului și părea că, împreună cu dânsul, intrase în nefericita Românie mizeria, nestatornicia în guvernare, ura neîmpăcată între partide”, scria Al. Candiano-Popescu.[3]
În acest context, nume importante ale vremii au început să comploteze, pregătindu-se rapid să treacă la fapte. Principalul scop al acestora consta în detronarea Principelui Carol, urmată de constituirea unei regențe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în țară a unui văr al lui Napoleon al III-lea.
Care erau „actorii” implicați în mișcare? Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada (vezi articolul Pastila „antimonarhistă”, https://revista.bcub.ro/pastila-antimonarhista/) și Alexandru Candiano-Popescu erau doar trei dintre „conspiratorii” de la nivel central, cărora li se adăugau și personalități locale, printre care ploieștenii Stan Popescu („vechi garibaldian, temperament revoluționar. Om cu mare curaj și avânt. Luptător aprig, cu moravuri ușoare și fără scrupul în privința mijloacelor, dar patriot în stare a se jertfi”) sau Radu Stanian („vesel, iubind lăutarii și petrecerile, avocat, nu învățat, dar cu mare talent, popular, prietenos, om de curaj și de jertfă, liberal convins, patriot, simpatic”)[4], în casa căruia s-a definitivat planul de acțiune.
Zarurile fiind aruncate, să urmărim firul evenimentelor din ziua de 8 august 1870.
Încă de dimineață, Candiano-Popescu, purtând steagul roșu al Revoluției, se afla în fruntea alaiului reacționar, însoțit de Fanfara Gărzii Civice și de mai multe fețe bisericești, pornind „cu cântec înainte”, în acordurile imnului „Libertatea”, spre piața centrală a Ploieștiului. Ca în orice tip de revoluție bine-gândită, înainte de toate trebuiau preluate căile de comunicare, în cazul nostru, se avea în vedere ocuparea telegrafului. De acest lucru a avut grijă Guță Antonescu, zis „Grădinarul”, care însă comite o imprudență cu efect fatal – din greșeală, ajunge la București o telegramă care anunța evenimentele în desfășurare. Autoritățile, informate, își dau seama că trebuie să-l aresteze pe Brătianu, pe care îl ridică de la Pitești și îl duc la închisoarea de la Câmpulung Muscel.
Neavând habar de boacăna „Grădinarului”, revolta continuă, iar Candiano-Popescu, autoproclamat prefect de Prahova al guvernului revoluționar, dă glas în piață, în fața celor câteva sute de ploieșteni prezenți, unei așa-zise telegrame de la Brătianu, prin intermediul căreia se vestește victoria complotiștilor.
„Vă anunț definitivul succes al libertății pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului (gral. N. Golescu – n.n.), primiți, ca prefect al județului, jurământul funcționarilor civili, precum și al trupelor de acolo. Nesupunerea considerați-o ca înaltă trădare către nație. Ministru I.C. Brătianu”.
Extazul îi cuprinde pe participanți, pompierii și călăreții fraternizează cu revoluționarii, iar noul „prefect”, aflat în sala mare a Primăriei, distribuie funcții publice tuturor, după ce s-a dat jos, desigur, portretul Principelui Carol.
E prea devreme însă pentru a striga „Armata e cu noi!”, deoarece atunci când mulțimea ajunge la cazarma infanteriei, prudentul și circumspectul maior Polizu nu se lasă deloc convins de acel „definitiv succes al libertății pe tot teritoriul României”, comunicat cu atâta pompă.
Între timp, după arestarea lui Brătianu, rebelii prezenți la București înțeleseseră că mișcarea eșuase și s-au grăbit să-l trimită la Ploiești pe Eugeniu Carada, care la ora 16.00 a aceleiași zile fatidice i-a comunicat lui Candiano-Popescu decizia de a se opri toate acțiunile. Acestuia din urmă nu i-a fost greu să-și dea seama că orice rezistență s-ar dovedi inutilă și, prin urmare, s-a îndreptat spre Buzău, unde imediat s-a pus la dispoziția prefectului. În cuvintele de astăzi, totul s-ar rezuma printr-o expresie simplă: stop joc!
Viitorul aghiotant al lui Carol, același maior Polizu care nu fraternizase cu „boborul”[5], îi arestează pe cei mai mulți dintre revoluționari, pe banca inculpaților (în procesul ce se va desfășura la Târgoviște) regăsindu-se în final 41 de persoane. Amuzant este că, inițial, Eugeniu Carada nu se afla printre cei arestați: el pornise pe jos spre București unde va ajunge rupt de oboseală. Nedorind să țină seama de sfaturile prietenilor, de a pleca imediat în străinătate, el trimite o scrisoare deschisă (publicată în Românul), către prefectul Poliției capitalei, Vasile Hiotu, rândurile sale fiind delicios de ironice, scoțând în evidență un simț al umorului extrem de caustic. Iată un fragment:
„… Domnule prefect, aveți la dispozițiunea dumneavoastră o poliție numeroasă, și, judecând după capul său, eram dator a crede și inteligente; cheltuiți pentru dânsa însemnate sume de bani… aveți pe lângă acestea câteva mii de lei pentru cheltuieli secrete; afișați pretutindeni că prin ea ați descoperit un complot formidabil, ale cărui țesături s-ar fi întinzând asupra întregei țări… și cu toate aceste mijloace și pretențiuni, nu știți măcar că unul din teribilii conspiratori, dl. Carada, este de zece zile în București, că așteaptă la domiciliul său chiar ca autoritatea să vie a-l căuta dacă are nevoie de dânsul… Sunt dar mai dispus a crede c-am avut fericirea sau nefericirea – las ca publicul și dumneata să alegeți termenul – de a mă bucura de o specială și secretă a dumneavoastră bunăvoință și că ei datorez câteva zile mai mult de libertate”.[6]
Sfârșitul poveștii a fost unul fericit: datorită apărării conduse strălucit de avocatul Nicolae Fleva și, în ovațiile publicului, toți cei 41 de inculpați au fost achitați. Decizia luată de Curtea de Jurați l-a surprins și, în egală măsură, l-a întristat pe Principele Carol care a fost tentat să abdice, lucru menționat în memoriile sale. În ciuda acestei porniri, este de la sine înțeles că nu a comentat nicio clipă decizia judecătorească și, mai mult decât atât, a avut un comportament regal față de aceia care își doreau din toată inima să-l dea jos de pe tron. Să vedem ce s-a întâmplat cu doi dintre actorii principali pomeniți mai sus.
Al. Candiano-Popescu, mobilizat în Războiul pentru Independență din 1877, a fost citat pe ordinea de zi a armatei pentru comportarea eroică avută la comanda Batalionului 2 Vânători și apoi avansat la gradul de locotenent-colonel și decorat cu înalte ordine și medalii. În 1879, devine prefect al Poliției Bucureștiului, iar între anii 1880-1892 ocupă, nici mai mult, nici mai puțin decât funcția de „adjutant domnesc” al regelui Carol I.
Eugeniu Carada, un alt antimonarhist complotist, înființează alături de Ion C. Brătianu, Banca Națională a României și, deși refuză funcția de guvernator pentru care este propus chiar de rege, o acceptă pe aceea de director, unde a lucrat peste 30 de ani. Pentru aceste exemple (și nu sunt singurele), nu s-a aplicat zicala
„Țineți prietenii aproape, iar dușmanii, și mai aproape”. Nicidecum! A fost vorba despre recunoașterea valorii, despre respect și, așa cum am scris mai sus, despre un adevărat comportament regal, fără ranchiună sau polițe de plătit.
Revenind la ceea ce s-a întâmplat pe 8 august 1870, acel moment va putea cu greu să iasă de sub ștampila pusă de Caragiale și statornicită deja în limbajul cotidian, aceea de „Republica de la Ploiești”, în ciuda faptului că inclusiv Alexandru Candiano-Popescu a precizat că „nu este adevărat că la 8 august s-a proclamat republica. (…) În acea zi, nu s-a proclamat decât căderea Domnitorului și un guvern provizoriu, prezidat de o regență. Forma de guvernământ definitivă era rezervată unei Constituante”. Mai ales că republicanii din rândurile complotiștilor nu reprezentau un procent prea ridicat. Să ne amintim că, la acea dată, în Europa nu exista nicio republică… În plus, trebuie să avem în vedere că ideile liberale expuse scoteau la iveală existența unei profunde crize constituționale, existentă la acea vreme.
Nu pot să închei înainte de a atrage atenția cititorilor că pe însuși Caragiale, atât de zeflemitor ulterior, l-a cuprins, în ziua cu pricina, când avea numai 18 ani, entuziasmul general. Astfel, el a ocupat secția de poliție, pur și simplu „luându-i sabia din cui” subcomisarului de serviciu. Cum tocmai se împărțeau funcții în stânga și în dreapta, la inspecția făcută de șeful insurecției, tânărul Caragiale, datorită curajoasei sale fapte, a fost numit în locul „zbirului” pe care îl dezarmase cu succes. Problema s-a ivit însă chiar în acea seară, când s-a întors acasă purtându-și victorios sabia peste jiletcă, și l-a văzut mama sa. Aceasta, „femeie de modă veche”, îl acuză că s-a amestecat cu „derbedeii”, îi confiscă sabia și îi ascunde ghetele pentru a împiedica alte manifestări revoluționare ale rebelului său fiu. Ca de obicei, instinctele materne s-au arătat corecte, având în vedere cum a evoluat „rivuluția” în acea după-amiază.
Și am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa… În cele din urmă, țara a ajuns o republică; din fericire, până la această schimbare, s-a mai bucurat de 77 de ani de monarhie, cu toate bunele și relele din diferitele etape ale acesteia.
[1] I. L. Caragiale, Conu Leonida față cu reacțiunea, Garamond, 1973, scena I, pagina 1.
[2] Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viața-mi, Editura Eminescu, București, 1998, vol. 1.
[3] Idem.
[4] Idem.
[5] Aluzie la nuvela Boborul de Ion Luca Caragiale, publicată în anul 1896, în Epoca literară, supliment al zia- rului Epoca.
[6] Dan Falcan, „Eugeniu Carada, adversarul îndârjit al monarhiei românești”, Historia, https://historia.ro/ sectiune/portret/eugeniu-carada-adversarul-indarjit-al-monarhiei-567041.html [accesat în iulie 2023].
