Acest număr este dedicat literaturii cehe moderne, unde situațiile absurde și ireale pot atinge cote maxime, iar emoțiile pe care le trezesc sunt pe măsură. Tragicul poate deveni comic, iar comicul, o adevărată tragedie într-o fracțiune de secundă. Când ne gândim la marii scriitori de origine cehă, primul nume care ne vine în minte este Kafka. Dar numele lui este atât de cunoscut, încât orice recomandare ar fi de prisos. Tocmai de aceea propun să ne îndreptăm atenția către alți trei scriitori de talie mondială, care au reușit să impresioneze prin profunzime și concizie: Bohumil Hrabal, Milan Kundera și Karel Čapek.
Titlu: O singurătate prea zgomotoasă
Autor: Bohumil Hrabal
Editura: Polirom
An apariție: 2003
Număr de pagini: 144
Bohumil Hrabal (1914 – 1997) a fost considerat unul dintre cei mai mari scriitori cehi ai secolului XX. Viața sa a parcurs o traiectorie interesantă, de-a lungul anilor fiind, pe rând, muncitor, telegrafist, impiegat de mișcare, agent de asigurări, comis voiajor, ambalator de hârtie. Toate aceste profesii nu au avut nicio legătură cu pregătirea sa academică. Hrabal a urmat Facultatea de Drept de la Universitatea Carolină din Praga, pe care a absolvit-o abia în anul 1946, întrucât toate universitățile s-au închis în 1939, din cauza războiului. Încă de pe vremea studenției, Hrabal își petrecea timpul liber scriind.
În eseul intitulat De ce scriu? autorul mărturisește că a devenit interesat de literatură și artă abia pe la douăzeci de ani. Până atunci el nu excelase la învățătură, chiar dimpotrivă. Perioada liceului a fost anevoioasă, deoarece a trebuit să repete primul și ultimul an; despre aceasta, spunea cu ironie că a reușit „să-mi prelungesc adolescența cu doi ani”.[1]
Printre cele mai importante scrieri ale sale se numără Ore de dans pentru vârstnici și avansați (2000), Trenuri cu prioritate (2000), Barbarul tandru (2000), Acest oraș este în grija comună a locuitorilor săi (2001), L-am servit pe regele Angliei (2002), O singurătate prea zgomotoasă (2003), Anunț pentru casa în care nu mai vreau sǎ locuiesc (2006), Cuvioasa întristare (2007), Milioanele arlechinului (2007), Serbările ghioceilor (2007). Anii dintre paranteze indică traducerile apărute în limba română.
Mare iubitor de bere, Hrabal obișnuia să petreacă mult timp la Tigrul de Aur, crâșma lui preferată din Praga, unde perora din Nietzsche, Schopenhauer și Kant. Scriitorul s-a stins din viață la vârsta de 83 de ani și au existat multe speculații în jurul morții sale. Unii susțin că ar fi avut loc un accident, că a căzut de la etaj în timp ce hrănea porumbeii, în timp ce alții declară că totul a fost premeditat, sinuciderea fiind o temă recurentă în scrierile sale.
O singurătate prea zgomotoasă este printre cele mai cunoscute romane ale lui Hrabal, în special printre cititorii străini. A fost tradus în peste 37 de limbi, iar în limba engleză s-au vândut peste 70 000 de exemplare. Romanul a cunoscut cinci ediții în samizdat până în 1989, când s-a înlăturat cenzura. Aceasta reprezintă poate opera lui Hrabal cu cele mai multe elemente autobiografice, el însuși lucrând ca ambalator de hârtie, într-un centru de colectare a deșeurilor refolosibile.
Suntem în plină perioadă comunistă. Hanta, personajul principal, e un bătrân care de treizeci și cinci de ani presează hârtie veche. Meseria îi permite să descopere operele marilor scriitori, interzise de regimul comunist; multe dintre acestea ajung la el amestecate cu gunoaie, dar Hanta nu le distruge; el exersează diverse strategii pentru a le salva și a le duce acasă. Astfel, își transformă locuința într-un adevărat sanctuar al cărților interzise, care devine într-un fel o închisoare pentru el.
Cu toate că romanul numără puțin peste o sută de pagini, nu este o carte ușor de citit. Are o încărcătură puternică și o paletă largă de trăiri. Cele mai banale acțiuni din viața cotidiană sunt aduse într-o nouă lumină, capătă o altă semnificație. Totul este foarte intim, foarte personal. Autorul ne pune în fața unor realități dure, pe care noi de multe ori preferăm să nu le vedem, închizând ochii sau uitându-ne în altă direcție. Și dintr-o dată registrul grav se metamorfozează. Autorul glumește, face haz de absurdul situațiilor, al lumii, al oamenilor. Pare un prieten apropiat, care își dă seama că a spus prea multe și trebuie să destindă atmosfera.
De treizeci și cinci de ani lucrez între hîrtii vechi și acesta este lovestory- ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hîrtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încît mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat treizeci de chintale. Sînt ca un ulcior plin de apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase. Sînt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sînt ideile mele și care cele citite. Acești treizeci și cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Atunci cînd citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, pînă cînd simt că ideea se răspîndește în mine, ca alcoolul. Și astfel ideea se resoarbe în mine, se resoarbe în creierul meu și în inima mea, făcînd să-mi pulseze venele pînă la rădăcină.
extras din O singurătate prea zgomotoasă, Bohumil Hrabal
Titlu: Sărbătoarea neînsemnătății
Autor: Milan Kundera
Editura: Humanitas
An apariție: 2014
Număr de pagini: 132
Milan Kundera (1929 – 2023) a fost un important romancier, dramaturg și eseist ceh, fiind considerat unul dintre cei mai influenți scriitori moderni.
A fost nevoit să părăsească fosta Cehoslovacie în anul 1975, fiind exclus din lumea academică și literară, deoarece susținea reformarea comunismului. Mai mult, în 1979 i-a fost retrasă cetățenia cehă, în urma publicării volumului Cartea râsului și a uitării, în care critica regimul de la Praga. În 1981 primește cetățenia statului francez, unde profesează ca scriitor și profesor. Kundera nu s-a mai întors niciodată în Cehia, chiar dacă în 2019 i-a fost redată cetățenia cehă.
Cartea care i-a adus recunoașterea internațională este Insuportabila ușurătate a ființei, o meditație filozofică complexă asupra regimului comunist din Cehoslovacia. Romanul a fost scris în limba cehă, dar publicat pentru prima dată în limba franceză, în anul 1984. Cu toate că a ajuns cea mai cunoscută carte a lui, Kundera susținea, în buna tradiție a ironiei central-europene, că era și cea mai nereușită. Romanul, ecranizat în 1988 în regia lui Philip Kaufman, cu Juliette Binoche și Daniel Day-Lewis în rolurile principale, a avut un succes răsunător în rândul criticii, precum și al publicului.
Amintim câteva dintre cele mai importante lucrări ale sale, care au fost traduse în limba română: Cartea râsului și a uitării (2018), Identitatea (2008), Nemurirea (2019), Sărbătoarea neînsemnătății (2014), Iubiri caraghioase (2015) și Gluma (2002).
Sărbătoarea neînsemnătății a apărut prima dată în 2013, în limba franceză. Pe scurt, este o poveste despre tot și nimic. Și despre fantastica putere a umorului. Kundera face o radiografie a societății, demontând cu mare măiestrie și cu o aparentă lejeritate eșafodajul relațiilor interumane care, în opinia sa, sunt de cele mai multe ori absurde și defectuoase. Aici nu se poate vorbi despre un singur personaj principal, toți fiind esențiali pentru ca povestea să curgă așa cum trebuie, pentru ca evenimentele să se deruleze într-un anumit fel. Cartea constituie un cumul de situații, de idei și de trăiri, în care trecutul lui Stalin și Kalinin (care au făcut istorie) își face loc în prezentul cotidian al unor personaje (care trăiesc istoria). În fond, Kundera își reafirmă profesia sa de credință, conform căreia și cele mai dramatice momente ale vieții pot fi transformate prin umor. Totul ține de unghiul din care privești.
Să te simți sau să nu te simți vinovat. Cred că aici e totul. Viața e o luptă a tuturor contra tuturor. Se știe. Dar cum se desfășoară lupta asta într-o societate mai mult sau mai puțin civilizată? Oamenii nu se pot năpusti unii la alții de cum se zăresc. În loc de asta, se străduiesc să arunce pe celălalt oprobriul vinovăției. Va pierde cel care-și recunoaște vina. Mergi pe stradă, cufundat în gânduri. Venind spre tine, o fată, de parcă ar fi singură în lume, fără a se uita nici în stânga, nici în dreapta, merge drept înainte. Vă ciocniți. Și iată momentul adevărului. Cine-l va insulta pe celălalt și cine va spune pardon? E o situație exemplară: în realitate, fiecare dintre cei doi este simultan îmbrâncitul și îmbrâncitorul. Și totuși, există unii care se socotesc imediat, în mod automat, îmbrâncitori, așadar vinovați. Și sunt alții care se văd mereu, imediat, în mod automat, îmbrânciți, așadar îndreptățiți, gata să-l acuze pe celălalt și să-l pedepsească. Tu, într-o asemenea situație te-ai scuza sau ai acuza?
extras din Sărbătoarea neînsemnătății, Milan Kundera
Titlu: Destinul unui compozitor
Autor: Karel Čapek
Editura: Univers
An apariție: 1979
Număr de pagini: 128
Karel Čapek (1890-1938) a fost un proeminent scriitor, dramaturg și jurnalist, care a rămas în istoria lumii ca inventatorul cuvântului „robot”, folosit pentru prima dată în piesa științifico-fantastică R.U.R. (Rossum’s Universal Robots), apărută în anul 1920.
Čapek abordează în lucrările sale teme filozofice, satirizând adesea lăcomia oamenilor, egoismul lor și ușurătatea în care aceștia se complac în anumite situații mai mult sau mai puțin absurde. Afinitatea lui pentru scrierile polițiste ascunde, de fapt, un spirit scormonitor, preocupat mereu de părțile de umbră ale umanității. Seria de „utopii negre” scrisă de autor este cea în care prezintă pericolele pe care le poate înfrunta omenirea din cauza progresului tehnologic și descoperirilor științifice, iar prezentul stă mărturie pentru aceste idei.
Din 1907 până în 1920, creațiile sale au fost scrise împreună cu fratele său mai mare, Josef Čapek, care a realizat ilustrațiile pentru multe dintre povestirile sale.
Printre cele mai importante opere traduse în limba română enumerăm piesele Tâlharul, R.U.R., Din viața insectelor, Rețeta Makropolos, Boala albă și Mama, apărute într-un singur volum în 1968, Povestiri dintr-un buzunar și Povestiri din celălalt buzunar publicate tot într-un singur volum, în 2013, și romanele Fabrica de absolut (2008), Krakatit (1967), Hordubal, Meteorul, O viață obișnuită într-o singură ediție din 1966, Război cu salamandrele (1985) și Cartea apocrifelor (2004).
Destinul unui compozitor (1979) prezintă povestea tragică a lui Beda Folten, care își dorea cu orice preț să fie un artist. Viața personajului este pusă sub lupă încă din copilărie. Noi îl cunoaștem pe Folten doar din interacțiunile sale cu ceilalți, fiecare capitol fiind istorisirea unui alt personaj care a avut ocazia să petreacă mai mult sau mai puțin timp cu el.
Este o poveste zguduitoare, ingenios scrisă, care merită din plin să fie readusă în atenția cititorilor. Romanul este construit în așa fel încât lasă impresia că ultimul cuvânt îi aparține cititorului, unicul care-l poate eticheta pe Folten drept „bun” sau „rău”. Autorul e pur și simplu un cronicar, care ne prezintă cum au stat lucrurile.
Trebuie Beda Folten urât sau compătimit pentru dorința sa neobișnuită de a fi artist? Nu pot să vă zic. Nu am citit multe cărți în care să am libertatea deplină de-a alege dacă îmi place sau nu un personaj. Și, ironia sorții, poate că tocmai această libertate pune cititorul în dificultate.
De la prima lecție am rămas, din păcate, cu impresia că nu mă voi înțelege niciodată cu domnul Folten. Făcea parte evident dintre acei artiști care consideră arta un mod de exprimare și de autoafirmare, un mijloc de manifestare nelimitată a eului. […] Ceea ce se află în tine, substanța ta umană, personalitatea ta, tu însuți ești numai materie și nicidecum formă; dacă ești artist, nu te afli aici pentru a multiplica materia ci pentru a impune materiei o formă și o ordine. […] Opera nu ți-e dată ca să te exprimi prin ea, ci ca să te purifici prin ea, să te descătușezi de tine însuți; nu creezi pornind de la tine, ci deasupra ta; te forțezi cu străduință și răbdare să ajungi la o viziune mai bună și la o înțelegere mai clară, la o dragoste mai mare, la o cunoaștere mai profundă decît cea cu care ai abordat propria operă. Creezi pentru a cunoaște în opera ta forma și perfecțiunea lucrurilor. Slujba ta închinată lucrurilor este un serviciu divin.
extras din Destinul unui compozitor, Karel Čapek
[1] Bohumil Hrabal, „Why I Write?”, Why I Write? And Other Early Prose Pieces, Charles University Karolinum Press, 2019, p. 9.
