Titlu: Fahrenheit 451
Autor: Ray Bradbury
Editura: Rao International
An apariție: 1998
Număr de pagini: 192
Cărțile sunt acei prieteni de nădejde pe care știi că nu îi vei pierde niciodată. Chiar dacă în timpul zilei nu stăm în compania lor atât de mult pe cât ne-am dori, ele ne așteaptă răbdătoare pe noptiera de lângă pat, pe etajerele din biblioteca personală sau înșiruite pe rafturile din biblioteci și librării. Însemnătatea lor în viața noastră a atins cote maxime; scriitorul argentinian J.L. Borges era încredințat „că una din șansele de a fi fericiți ne-o rezervă cartea”[1].
Așadar, acest număr este dedicat celor care nu concep lumea fără cărți, biblioteci și, desigur, bibliotecari.
Cum ar fi dacă, începând de mâine, a avea o carte s-ar dovedi cea mai mare crimă posibilă? Dacă pompierii ar fi de fapt cei care pun focul și nu îl sting? Ei bine, scriitorul american Ray Bradbury (1920-2012) și-a imaginat o astfel de lume distopică în Fahrenheit 451, publicată pentru prima dată în 1953. Romanul, al doilea scris de autor, i-a adus recunoașterea internațională, fiind tradus în peste 30 de limbi străine.
Autorul se naște în Illinois, locul unde în 1932 întâlnește un magician în timpul unui carnaval. Scriitorul obișnuia să vorbească mereu despre întâmplarea aceasta. Magicianul, domnul Electrico, încărcat cu energie statică îl atinge pe nas și îi spune: „Fii nemuritor!”. A doua zi, tânărul Bradbury, în vârstă de 12 ani, se întoarce la el și îl roagă să-l ajute să facă un truc; magicianul o face cu bucurie, în același timp însă îi spune tânărului ceva neobișnuit: e convins că e reîncarnarea celui mai bun prieten al său, care a murit în Primul Război Mondial. Câteva zile mai târziu, Bradbury începe să scrie și, potrivit mărturisirilor sale, nu s-a mai oprit niciodată.
„Imaginează-ți. Omul secolului al nouăsprezecelea, cu caii, cîinii și trăsurile lui, totul în mișcare lentă. Apoi, în secolul al douăzecilea, apare mania vitezei. Cărțile devin mai scurte. Totul se condensează. Rezumate. Ziare format mic. Totul devine improvizație cu final comandat. […] Din clasici se taie pentru a fi încadrați în emisiuni radiofonice de cincisprezece minute, apoi se taie din nou pentru o cronică de carte de două minute, ca, în final, să fie reduși la un articol de dicționar de zece-douăsprezece rînduri. […] Acum accelerează derularea filmului, Montag, ia viteză. Clic, Pac, Privește, Ochi, Acum, Flic, Aici, Acolo, Iute, Fuga, Jos, Înăuntru, Afară, De ce, Cum, Cine, Ce, Unde, Ei? Ah, Bang! Poc! Buf! Bing, Bong, Bum! […] Apoi totul dispare ca prin farmec! Vîrtejul stîrnit de cei care fac cărți și emisiuni radio, exploatînd mintea omenească, e atît de puternic, încît forța centrifugă aruncă afară tot ce e inutil, gîndul care înseamnă pierdere de vreme!”
extras din Fahrenheit 451, Ray Bradbury
În timpul Marii Depresii se mută cu familia în Los Angeles. Tânărul își termină studiile liceale în 1938, după care, timp de trei ani, cutreieră străzile orașului și vinde ziare.
În 1937 devine membru al unei asociații numite „Science Fiction League”, fiind printre primele de acest fel. Bradbury își cultivă pasiunea pentru lumile fantastice și distopice, lucrând mult și găsindu-și un stil propriu. În perioada aceasta întâlnește diverși autori tineri, care-l încurajează să scrie, precum Henry Kuttner, Edmond Hamilton, Robert Heinlein și Leigh Brackett.
Prima sa povestire, „Hollerbochen’s Dilemma” (1938), o publică în revista Imagination!, iar un an mai târziu, când avea doar 18 ani, reușește să înființeze propria sa revistă intitulată Futuria Fantasy. Cu toate că a avut o durată scurtă de viață – numai patru numere – revista a reunit mai mulți artiști și scriitori renumiți din lumea SF-ului american, precum Hannes Bok, Forrest J. Ackerman, Henry Kuttner, Damon Knight și Robert A. Heinlein.
Multe dintre povestirile sale de început, care îmbinau elementele fantastice cu cele de groază, au fost publicate în revista Weird Tales. Peste ani, acestea au fost adunate și publicate într-un singur volum de povestiri intitulat Dark Carnival – 1947.
Abia în 1942, „Pendulum”, o poveste scrisă în colaborare cu Henry Hasse, este cumpărată de revista Super Science Stories, o revistă science fiction profesionistă. Începând cu acest an, Ray Bradbury se concentrează exclusiv pe scris, reușind să publice un număr impresionant de 52 de povestiri pe an. Creațiile sale apar în reviste importante ale timpului, precum The American Mercury, Harper’s, McCall’s, The New Yorker și Collier’s.
Cu timpul, munca sa avea să cunoască noi orizonturi, la care s-au adăugat 21 de piese de teatru și 28 de scenarii de film. Mai mult, între 1985 și 1992, devine o personalitate de televiziune, fiind creatorul și prezentatorul programului „Ray Bradbury Theatre” în cadrul căruia au fost difuzate 65 de mini-filme bazate pe scrierile sale.
În total, Ray Bradbury a scris 11 romane, cele mai notabile fiind Martian Chronicles – 1950, Fahrenheit 451 – 1953 și Dandelion Wine – 1957. Munca sa a fost valorificată cu numeroase premii, precum Emmy Prize, The National Medal of Arts și o mențiune onorabilă acordată de Consiliul Premiului Pulitzer pentru cariera sa impresionantă.
În Fahrenheit 451, Ray Bradbury creează un univers în care oamenii nu mai citesc; cititul este interzis. Dar lucrurile nu sunt tocmai simple; unii se opun, se revoltă. Încep să ascundă cărți în speranța că nu vor fi prinși, – ceea ce nu prea se întâmplă –, iar atunci când sunt descoperiți, pedeapsa e pe măsură. „Răufăcătorii” care se încăpățânează să salveze cărțile sunt de obicei din generația mai în vârstă, care a prins timpurile când cititul era privit cu ochi buni. Cei care aplică pedepse sunt pompierii. De îndată ce primesc înștiințarea că o casă este „infestată” cu cărți, pompierii se echipează, se urcă în vehicul, pornesc sirena și ajung la locul cu pricina unde, fără nicio ezitare, încep să ardă cărțile la 451 de grade Fahrenheit, temperatura la care hârtia poate fi distrusă.
Romanul îl are în prim plan pe Guy Montag, un tânăr pompier căsătorit, care nu a cunoscut o altă lume decât cea în care trăiește. Și cu toate astea, vrea mai mult, simte că lipsește ceva. Spre deosebire de restul locuitorilor, inclusiv soția lui, el nu se mulțumește să stea lipit de ecranul televizorului – mare cât un perete –, unde sunt difuzate fel și fel de emisiuni prostești și superficiale.
Ray Bradbury a scris romanul în timpul „epocii lui McCarthy”, o perioadă dificilă pentru Statele Unite, cunoscută și sub numele de „cea de-a doua panică roșie”, în care tensiunile politice s-au răsfrânt puternic asupra vieții cotidiene. Autorul a fost inspirat și de practica germanilor naziști de a arde cărțile în piețele publice, precum și de represiunea ideologică din Uniunea Sovietică.
Ironia face că această carte, în care se vorbește despre cenzură și control, a fost la rândul ei trecută pe lista cărților interzise în școlile și bibliotecile publice din America, în repetate rânduri, motivul fiind descrierile grafice și discuțiile despre abuzul de medicamente.
Subiectul controversat al romanului a fost dintotdeauna fascinant, a incitat mulți cititori, stârnind, de asemenea, interesul unor creatori SF și regizori renumiți. El a făcut obiectul, la o distanță de 52 de ani, a două producții cinematografice, ambele păstrând titlul cărții. Prima ecranizare apare în 1966, sub regia lui François Truffaut, iar cea de-a doua apare în 2018, fiind regizată de Ramin Bahrani. Ambele filme merită văzute, deoarece oferă o viziune diferită, evidențiată și prin efectele speciale folosite.
Conform propriilor mărturii, Bradbury susținea că a scris acest roman pentru a preveni o realitate – aceea în care cărțile sunt arse – și nicidecum pentru a prezice un viitor inevitabil. Cu toate acestea, sunt multe secvențe din carte care te pun pe gânduri. Cea mai pregnantă e previziunea că oamenii încep să piardă ore în șir în fața ecranului. Dacă trăia în zilele noastre, autorul ar fi fost cu siguranță surprins de faptul că, într-un final, ceea ce a scris s-a adeverit. Astăzi, dacă nu ai un televizor și cel puțin un abonament de streaming, precum Netflix, HBO Max și multe altele, stârnești aceeași reacție de mirare ca un personaj din cartea sa.
Titlu: Biblioteca nopții
Autor: Alberto Manguel
Editura: Nemira
An apariție: 2011
Număr de pagini: 320
Următorul autor ne poartă în lumea bibliotecilor, începând cu propria sa bibliotecă. Alberto Manguel s-a născut în 1948 la Buenos Aires, dar limba spaniolă o învață de abia la șapte ani, când se reîntoarce în America Latină din Israel, până atunci vorbind fluent limbile engleză și germană.
Fiind de tânăr pasionat de lectură, este mai mult decât firesc ca primul său loc de muncă să fie Librăria Pygmalion din Buenos Aires. Aici este locul unde Alberto Manguel, având doar 16 ani, îl cunoaște pe marele scriitor Borges, experiență despre care scrie în cartea With Borges apărută în 2004. Timp de patru ani, tânărul Manguel merge acasă la Jorge Luis Borges pentru a-i citi, astfel consolidând o legătură care se va dovedi definitorie în formarea sa ca scriitor.
Alberto Manguel a scris eseuri, antologii și romane, activând, de asemenea, ca traducător, critic de film, redactor și profesor universitar, iar între 2015 și 2018 a ocupat funcția de director al Bibliotecii Naționale din Argentina.
Cele mai importante opere ale sale sunt History of Reading – 1996 (Istoria lecturii – 2011), The Library at Night – 2005 (Biblioteca nopții – 2011), A Reader on Reading – 2010 (Un cititor în pădurea din oglindă – 2023), The Traveler, the Tower, and the Worm: The Reader as Metaphor – 2013, Curiosity – 2015, Packing My Library – 2017 (Sfârșitul bibliotecii mele -2019). Pentru vasta sa activitate, autorul a fost distins cu multiple premii, printre care Premio Literario, McKitterick First Novel Award, British Society of Authors, Harbourfront Literary Award, Canadian Authors’ Association Award for Fiction.
„Ne putem imagina cărțile pe care am vrea să le citim, chiar dacă ele nu au fost încă scrise, și ne putem imagina biblioteci alcătuite din acele cărți pe care am vrea să le avem, chiar dacă ele nu ne sunt accesibile, pentru că ne face plăcere să inventăm biblioteci care să reflecte interesele și slăbiciunile noastre – biblioteci care, prin varietatea și complexitatea lor, să reflecte pe deplin esența noastră de cititori. Prin urmare, nu este ilogic să presupunem că, într-o manieră asemănătoare, identitatea unei societăți sau a unei națiuni poate fi oglindită de o bibliotecă, de un ansamblu de titluri care, din punct de vedere practic și simbolic, se conturează sub forma unei definiții colective.”
extras din Biblioteca nopții, Alberto Manguel
În anul 2000, Alberto Manguel a cumpărat o veche casă parohială în regiunea Poitou-Charentes din Franța, unde trăiește în prezent. Casa a fost renovată, astfel încât să poată găzdui cele 30 000 de volume ale sale.
Biblioteca nopții este o mărturie a rolului important pe care l-a jucat biblioteca în viața personală a scriitorului și o culegere de informații despre trecutul cărților și al bibliotecilor de-a lungul timpului. Autorul examinează importanța bibliotecilor în viața unei societăți, precum și valoarea incontestabilă a bibliotecilor fictive create de autori celebri. Alberto Manguel abordează teme filozofice, precum cunoașterea absolută, memoria colectivă și oglindirea universului, conferind o notă personală textului prin retrospecțiile și anecdotele sale. Capitolele cărții încearcă să surprindă o anumită trăsătură specifică a acestor lăcașe de cultură, relevând cum fiecare detaliu contează atunci când vine vorba despre o bibliotecă, de la arhitectura acesteia până la spațiile de depozitare. Biblioteca nopții ne ajută să găsim răspunsul la întrebarea de ce se vorbește chiar și astăzi despre Biblioteca din Alexandria, iar la finalul lecturii, poate vom înțelege mai bine rosturile unei biblioteci în societate și de ce nu va trebui să renunțăm niciodată la ele.
Titlu: Cetatea cucului din nori
Autor: Anthony Doerr
Editura: Humanitas Fiction
An apariție: 2022
Număr de pagini: 528
În încheiere m-am oprit la o carte dedicată „Bibliotecarilor de ieri, de azi și din anii ce vor veni” numită Cloud Cuckoo Land, apărută în 2021 și tradusă în limba română în 2022 sub titlul Cetatea cucului din nori.
Autorul Anthony Doerr s-a născut în Ohio în 1973. Debutul editorial l-a avut în 2001 cu povestirea „The Hunter’s Wife”, apărută în revista The Atlantic. Cu toate că suma primită pentru acest text era infimă, succesul pe care i l-a adus a fost unul neașteptat. Un an mai târziu, avea să scrie primul volum de povestiri, The Shell Collector – 2002, care a fost foarte bine primit de public. Alte opere importante ale sale sunt romanul About Grace – 2004 (Despre Grace – 2021), cartea de memorii Four Seasons in Rome – 2007, volumul de povestiri Memory Wall – 2010, însă recunoașterea internațională o câștigă cu romanul All The Light We Cannot See – 2014 (Toată lumina pe care nu o putem vedea – 2016). Aceasta este o operă amplă, elaborată în 10 ani, pe baza căreia s-a realizat o mini-serie, disponibilă pe Netflix în toamna acestui an. Activitatea sa literară a fost distinsă cu numeroase premii, printre care Barnes & Noble Discovery Prize, Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award, Pulitzer Prize şi Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction.
În Cetatea cucului din nori, Anthony Doerr a reușit să creeze acea armonie rară, oferind cititorului o poveste captivantă, fără să neglijeze să arate respectul cuvenit bibliotecarilor, bibliotecilor și cărților, care au jucat un rol important în viața sa.
„Se pomenește într-un atriu mare. Trei rânduri de biblioteci, înalte de patru metri și jumătate, deservite de sute de scări, par să se întindă pe kilometri întregi de-o parte și de alta. […] Vede ici și colo în fața ei forme care stau în picioare la mese sau așezate pe fotolii. Alții studiază cărțile, stau rezemați de balustrade, urcă sau coboară pe scări. Și cât vede cu ochii, aerul e plin de cărți – unele mici cât mâna ei, altele mari cât salteaua pe care doarme – care zboară, decolând de pe rafturi sau întorcându-se pe ele, unele fâlfâind ca păsările cântătoare, altele mișcându-se greoi ca niște berzele mari și dizgrațioase. O clipă rămâne pur și simplu acolo, mută, privind în jur. Nu fusese niciodată într-un spațiu nici măcar pe departe comparabil ca mărime.”
extras din Cetatea cucului din nori, Anthony Doerr
În acest roman nu începutul și sfârșitul contează, ci cuprinsul, nucleul poveștii, care ne transportă într-o călătorie prin timp și spațiu datorită unei cărți. Firul narativ începe cu secolul XXII, unde Konstance, o fată de paisprezece ani, aflată la bordul unei nave spațiale Argos, călătorește spre singura planetă care mai poate fi locuită, Beta Oph2. Cadrul se schimbă și suntem transportați în prezent, în biblioteca publică dintr-un orășel, unde Seymour, un tânăr activist de mediu plănuiește un atentat, iar Zeno, un veteran de război de 80 de ani, aflându-se acolo cu un grup de copii, încearcă să-l oprească. Apoi facem un salt în trecut, la bătălia pentru cucerirea Constantinopolului, în secolul al XV-lea, unde vedem cum viața lui Omeir – un puști cu buză de iepure înrolat în armata otomană – se leagă de cea a unei fete pe nume Ana, a cărei soartă ca viitoare croitoreasă pare să fie pecetluită.
Viața celor cinci se întrepătrunde datorită unei cărți; o fascinație comună pe care o au pentru o fabulă din secolul I d. Hr., scrisă de un autor grec, în care un păstor dorește să se transforme într-o pasăre ca să poată zbura în paradisul din cer, un oraș celest utopic, numit Cetatea Cucului-din- Nori. Pe tot parcursul cărții protagoniștii au în viața lor o persoană care îi îndrumă, fie un bibliotecar sau o persoană care însumează calitățile acestuia.
Autorul a mărturisit că sursa lui de inspirație pentru această operă a fost o lucrare pierdută, veche de mai bine de o mie opt sute de ani, Minunile de dincolo de Thule, scrisă de autorul grec Antoniu Diogene. Astăzi, singurele dovezi ale acelei epopei – formată din douăzeci și patru de volume – le găsim în însemnările teologului și filozofului bizantin Fotie. Tot din scrierile acestuia aflăm faptul că Antoniu Diogene ar fi scris în prefața lucrării că povestea nu îi aparține, ci este o copie a unei lucrări și mai vechi, găsite într-un cufăr de un soldat din armata lui Alexandru cel Mare. În carte, Anthony Doerr păstrează numele original al scriitorului grec – atribuindu-i povestea fantastică inventată de el – și inscripția de pe cufăr: „Străine, oricine ai fi, deschide asta, ca să te minunezi de ceea ce vei afla.”[2]
Scriitorul afirmă într-un interviu acordat jurnalistului american Scott Simon că, în zilele noastre, suntem încurajați să scriem despre ce știm, dar el vrea să scrie despre ceea ce nu cunoaște, nu stăpânește, nu a trăit, pentru că prin natura meseriei sale are posibilitatea să citească, să descopere și să exploreze încontinuu. Vorbele lui mi-au amintit de Borges, care mărturisea „Să se laude alții cu cărțile pe care le-a fost dat să le scrie; eu mă laud cu acelea pe care mi-a fost dat să le citesc”[3].
Romanul Cetatea cucului din nori este un omagiu adus cărților, bibliotecilor și bibliotecarilor, prin care scriitorul Anthony Doerr ne reamintește faptul că noi suntem cei care trecem prin viața unei cărți și nu invers.
[1] Jorge Luis Borges, Eseuri, ed. Polirom, 2006, Iași, p. 390.
[2] Anthony Doerr, Cetatea cucului din nori, p. 522.
[3] Jorge Luis Borges, Eseuri, ed. Polirom, 2006, Iași, p. 437.
