În dezbaterile din spațiul public sau chiar din mediul academic, uneori cei care consideră că istoria ne poate ajuta să identificăm cele mai bune soluții pentru provocările prezentului și viitorului sunt acuzați de inadecvare. Logica din spatele unor asemenea argumente poate fi, până într-un punct, înțeleasă. Unele dintre fenomenele și evoluțiile secolului XXI ar fi fost cvasi-imposibil de anticipat în urmă cu câteva secole sau chiar decenii. În 2016, Klaus Schwab a publicat o carte, ce a produs numeroase ecouri, despre cea de-a Patra Revoluție Industrială.[1] Caracterizată de o succesiune a inovațiilor într-un ritm a cărui rapiditate e lipsită de precedent, aceasta ne modelează viețile, oferindu-ne instrumente utile în viața cotidiană, dar în același timp generând și capcane ce pot produce daune colective majore. Inteligența Artificială reprezintă un element-cheie al acestui proces, producând concomitent entuziasm și îngrijorare. Inclusiv Papa Leon al XIV-lea, ales recent lider al Bisericii Catolice, s-a referit la pericolul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru umanitate.[2] Anterior, și fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, decedat între timp, lansase un avertisment similar.[3] Cert este că viteza amețitoare a progresului tehnologic pare să valideze perspectivele conform cărora suntem deja în pragul unei a Cincea Revoluții Industriale, una care poate să revoluționeze multiple domenii, cum ar fi cel medical sau cel energetic[4], dar poate în același timp să și contribuie la o creștere a fenomenului alienării, care este din ce în ce mai vizibil în societățile contemporane. Dualitatea celei de-a Cincea Revoluții Industriale este reflectată și de impactul asupra unui alt proces care poate schimba ireversibil destinul speciei umane: încălzirea globală. Pe de o parte, Inteligența Artificială ne poate ajuta să găsim alternative ecologice la combustibilii fosili. Pe de altă parte, funcționarea ei se bazează pe cantități impresionante de energie electrică, ceea ce, cel puțin pentru moment, are un efect nociv asupra mediului înconjurător.
Observăm din cele prezentate mai sus că schimbările ale căror martori suntem au un caracter unic. Prin urmare, putem înțelege de ce deseori se afirmă că originalitatea și creativitatea sunt vitale pentru identificarea acelor soluții care pot reduce riscurile și valorifica oportunitățile aferente acestor transformări. Pe de altă parte, neglijarea unor experiențe și practici anterioare în favoarea imaginației nu este întotdeauna dezirabilă. A învăța din lecțiile trecutului nu este echivalent cu a fi anacronic. Unele dintre provocările cu care ne confruntăm sunt cât se poate de perene. Agresivitatea din politica externă sau din interacțiunile sociale, lăcomia dusă la extrem care anesteziază conștiințe, intoleranța care produce falii persistente sau promovarea urii ca fals antidot la diverse impasuri sunt elemente pe care le putem sesiza în jurul nostru și cu care s-au confruntat și generațiile anterioare.
Bineînțeles, practici din trecut care și-au dovedit eficiența în neutralizarea unor amenințări nu pot fi reproduse astăzi până în cele mai mici detalii. Ele nu trebuie însă să fie considerate a priori demodate. Adaptarea lor la contextul actual se poate dovedi utilă. Creativitatea poate foarte bine să coexiste cu studiul istoriei, ba poate chiar să fie potențată de aceasta. Abordări sau norme caracteristice unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat ar putea contribui la stoparea declinului unei ordini internaționale ce a limitat folosirea forței militare vreme de decenii. Totodată, ele ar putea să fie folositoare și în blocarea valului extremist care nu ocolește nici România.
Uneori, momentele aniversare sau comemorative reprezintă excelente prilejuri pentru reflecții care ne pot ajuta să fim mai lucizi și inspirați în găsirea unor traiectorii modernizatoare, indiferent dacă ne referim la aspecte politice, economice, sociale sau culturale. Anul 2025 nu duce lipsă de asemenea momente. Pe data de 1 august s-au împlinit 50 de ani de la semnarea de către 35 de șefi de stat sau de guvern a Actului Final de la Helsinki. Cu puțin peste o lună mai devreme, pe 21 iunie, s-au împlinit 30 de ani de la semnarea Declarației de la Snagov, care a deschis calea spre integrarea europeană și euroatlantică a României. Ambele documente, dincolo de valoarea lor simbolică incontestabilă, au generat efecte pozitive durabile, moștenirea lor fiind cât se poate de relevantă și astăzi. De aceea am considerat că este potrivit să aruncăm o scurtă privire retrospectivă asupra lor.
Actul Final de la Helsinki (1975)
În ultima vreme, a crescut foarte mult pericolul revenirii la o ordine internațională în care folosirea forței militare în vederea atingerii unor obiective teritoriale, economice sau de altă natură e normalizată. Spectrul amenințător al unui război nuclear a revenit din nou asupra omenirii, îngrijorări justificate născându-se și extinzându-se din Europa și până în diverse părți ale Asiei. În trecut, în mai multe rânduri, înțelepciunea și flerul unor oameni politici sau diplomați au dus la disiparea unor tensiuni similare. De cele mai multe ori, cheia succesului a fost reprezentată de temperarea instinctelor belicoase și de construirea unor punți ale dialogului.
Dialogul cu lideri autoritari nu duce întotdeauna sau în orice condiții la rezultatele dorite. Dacă la baza lui stau naivitatea sau absența unei busole morale funcționale, atunci principalul efect poate fi acela al potențării apetitului pentru putere și resurse al celui dispus să folosească forța în politica internațională. Acordul de la München din 1938 reprezintă un exemplu excelent în acest sens. Pe de altă parte, dacă cei care negociază o fac cu inteligență, fermitate și tact diplomatic, atunci impunerea unei păci durabile sau a altor efecte pozitive poate deveni tangibilă. Un exemplu în acest sens este reprezentat de Actul Final de la Helsinki.
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa – CSCE (actualmente Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE) a devenit funcțională în iulie 1973. În cadrul acesteia erau reprezentate 35 de state, majoritatea din Europa. Obiectivul lor era acela al generării unui consens care să reducă riscurile transformării Războiului Rece într-un conflict militar deschis între cele două tabere. Totodată, un obiectiv era reprezentat și de crearea unor mecanisme care să asigure pe scară largă respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.
În urma unor negocieri care au durat aproximativ doi ani, 35 de lideri s-au adunat în Finlanda, la Helsinki, pentru evenimentul de închidere a Conferinței, care s-a desfășurat între 30 iulie și 1 august 1975. Printre participanți se numărau președintele american Gerald Ford, liderul sovietic Leonid Brejnev, premierul canadian Pierre Trudeau, premierul britanic Harold Wilson, președintele francez Valery Giscard d’Estaing, premierul suedez Olof Palme și premierul italian Aldo Moro. Cu excepția Albaniei, erau prezente și țările europene aflate la est de Cortina de Fier. Iugoslavia era reprezentată de Iosip Broz Tito, iar Ungaria de János Kádár. Din partea României, a participat Nicolae Ceaușescu.[5]
Actul Final semnat pe 1 august conținea un așa-numit decalog ce stipula elemente ce ar trebui să fie promovate cu hotărâre și în contextul politic internațional al anului 2025. Printre ele regăsim următoarele: respectarea drepturilor inerente suveranității; abținerea nu doar de la folosirea forței, ci chiar de la proferarea unor amenințări de folosire a forței împotriva unor state independente; respectarea integrității teritoriale a statelor, frontierele recunoscute internațional fiind inviolabile; neintervenția în afacerile interne ale unui stat, mai ales dacă acea intervenție ar avea ca obiectiv obținerea unor avantaje politice și/sau economice; respectarea drepturilor și libertăților umane fundamentale, incluzând drepturile politice, civile, economice, sociale și culturale; respectarea dreptului internațional.[6]
În document se precizează că este dezirabilă o creștere a transparenței în ceea ce privește manevrele și exercițiile militare, garantarea securității statelor semnatare fiind unul dintre principalele obiective ale CSCE. Totodată, e promovată și o creștere a cooperării pe plan comercial și științific, considerându-se că efectele pozitive ale inovațiilor tehnologice trebuie să se resimtă transnațional. Important de menționat este și că Actul Final avea o secțiune dedicată mediului înconjurător, arătând că natura trebuie protejată și că resursele trebuie folosite în mod rațional, cu gândul la posibilele riscuri cu care s-ar putea confrunta generațiile viitoare.[7]
Statele semnatare considerau drept prioritară și cooperarea în domeniul cultural. Produsele culturale erau văzute ca instrumente capabile să neutralizeze prejudecățile și să contribuie la țelul fundamental al asigurării unui climat de pace pe plan internațional. Artele pot reduce intoleranța, evidențiind faptul că ceea ce avem în comun cu semenii noștri e mai important decât ceea ce ne poate despărți. Actul Final arată că guvernele trebuie să se implice în dezvoltarea palierului cultural și că diseminarea rezultatelor trebuie să treacă dincolo de granițele naționale. Totodată, o întețire similară a cooperării internaționale este încurajată și pe plan educațional. Studenții și profesorii trebuie să participe la cât mai multe programe de schimb academic și cultural. Astfel, ei vor avea ocazia de a învăța noi limbi, vor interacționa cu noi civilizații și vor putea testa noi metode didactice.[8] Pentru menținerea păcii la nivel mondial, experiențele de acest tip pot avea o importanță cel puțin la fel de mare ca transparența în ceea ce privește manevrele militare.
Unii dintre semnatari au înțeles și că a te așeza la masa negocierilor cu cineva nu presupune a avea încredere oarbă în acesta. Actul Final nu a reprezentat un tratat în sensul juridic al termenului, dar a presupus asumarea unor obligații cel puțin din perspectivă morală și simbolică. Prin urmare, era necesară și crearea unui mecanism de verificare a măsurii în care aceste obligații sunt îndeplinite. Astfel, în 1978 s-a înființat Helsinki Watch, transformat ulterior în Human Rights Watch, entitate activă astăzi în peste 100 de țări, care încearcă să dezvăluie și să elimine abuzurile împotriva drepturilor omului.[9]
Într-un fel, Actul Final de la Helsinki ar putea fi privit și ca o declarație de interdependență.[10] Dincolo de stipularea foarte clară a importanței suveranității și independenței statelor semnatare, documentul arăta și că dezvoltarea lor depinde de cooperarea socio-economică și culturală. Această lecție este foarte importantă astăzi, când diverse voci radicale fac apologia unei iluzorii autarhii, spunând că o suicidară retragere în propria carapace ar fi de fapt sinonimă cu regăsirea unei demnități furate. În realitate, doar împreună putem continua pe calea progresului. Dacă ne pierdem busola morală și continuăm să adâncim faliile care ne separă, vom risca să cădem din ce în ce mai mulți într-o prăpastie a subdezvoltării și barbariei.
Cititorul ar putea fi tentat să creadă că Actul Final conținea multe cuvinte frumoase ce exprimau țeluri înălțătoare, dar că realitățile din jurul nostru ar arăta că prea puține dintre aceste cuvinte au produs efecte concrete. Vom oferi un exemplu clar care arată că acest scepticism nu este justificat. Înainte de crearea CSCE, URSS a intervenit militar în două rânduri în Europa Centrală și de Est pentru a zdrobi mișcări democratice: în Ungaria în 1956 și în Cehoslovacia în 1968. Atunci când în 1980, la cinci ani de la semnarea Actului Final, federația sindicală Solidaritatea din Polonia a contestat regimul comunist, URSS era condus tot de Leonid Brejnev, cel care în 1968 arătase foarte clar că nu va permite devieri de la calea autoritară în lagărul socialist. De această dată însă, Brejnev nu a mai optat pentru o intervenție militară. Această decizie nu s-a datorat doar faptului că mișcarea contestatară încă nu ajunsese la putere, ci și discuțiilor de la Madrid dintre membrii CSCE, în cadrul cărora occidentalii au arătat că o nouă recurgere la forța militară ar distruge toate progresele realizate după 1975. În plus, Actul Final a încurajat și conturarea unei noi opoziții la adresa regimului comunist din Cehoslovacia, care avea pe termen mediu să ducă la Revoluția de Catifea.[11]
În România, efectele nu au fost chiar atât de vizibile, dar trebuie să ținem cont de faptul că și datorită CSCE represiunea regimului, cât se poate de prezentă și în anii ’80, nu a mai revenit la nivelul odios din obsedantul deceniu. Dacă e să intrăm pe tărâmul istoriei contrafactuale, putem presupune fără teama de a greși că, în absența Actului Final de la Helsinki, finalul Războiului Rece ar fi venit mai târziu și/sau sub o altă formă. Unele dintre perspectivele și acțiunile lui Mihail Gorbaciov au fost influențate de prevederile acestui document.[12] Dacă Brejnev a decis în 1981 să nu intervină în Polonia, Gorbaciov a decis în decembrie 1989 ca trupele sovietice să nu intervină în România.[13] Astfel, țara noastră a luat-o pe calea democratizării, una care s-a dovedit inițial mai anevoioasă decât s-ar fi așteptat mulți dintre cei care au pus umărul la prăbușirea regimului comunist.
Declarația de la Snagov (1995)
România a fost singura țară din lagărul socialist în care debutul tranziției către democrație și economie de piață s-a realizat în mod violent. Vărsarea de sânge și traumele aferente și-au pus amprenta asupra evoluțiilor din următoarele decenii, creând o serie de falii care a influențat dinamica din societate și de pe scena politică. Violența care a zguduit România în decembrie 1989 a mai fost urmată de câteva replici de o intensitate mai mică, ceea ce a avut un impact profund negativ asupra imaginii României pe plan internațional și asupra tentativelor acesteia de a se conecta la structuri ale democrațiilor liberale din Occident. Protestelor violente de la București din iunie 1990 li s-a dat un răspuns de o brutalitate ieșită din comun din partea minerilor, rezultând sute de victime. Un an mai târziu, schimbarea guvernului format în urma alegerilor din mai 1990 se va produce tot ca urmare a unei veniri a minerilor la București. Și de această dată vor exista numeroase victime: trei persoane sunt ucise, iar sute sunt rănite.[14]
În tot acest peisaj haotic, s-au înregistrat însă și progrese notabile. S-a reușit construirea unei coaliții guvernamentale care aduna la un loc reprezentanții unor tabere antagonice, a fost adoptată o constituție democratică și au fost stabilite contacte pe plan internațional care în viitor aveau să se dovedească utile pentru construirea unor parteneriate trainice. Totuși, rupturile din societate persistau, ceea ce genera multă incertitudine cu privire atât la politica internă a României, cât și la cea externă. În urma alegerilor parlamentare din 1992, formațiunea politică reprezentată la vârf de figuri proeminente ale Revoluției a construit o majoritate parlamentară alături de trei partide ce își doreau revenirea, într-o măsură mai mare sau mai mică, la practicile din perioada național-comunismului promovat de Nicolae Ceaușescu. Cu alte cuvinte, existau premise pentru o realunecare a României înspre autoritarism.
Totuși, România s-a plasat în mod clar pe o traiectorie a integrării europene în 1995-1996, depășind statutul de regim hibrid pe care îl avusese în primii ani de după 1990. Momentul decisiv pentru acest deznodământ a fost reprezentat de adoptarea Declarației de la Snagov, pe 21 iunie 1995. Atunci, într-o vilă de pe malul lacului Snagov, s-au reunit principalii lideri politici ai țării, alături de reprezentanți ai societății civile și ai Bisericii Ortodoxe Române. Deși existau diferențe ideologice majore între formațiunile pe care le reprezentau, generând divergențe cu privire la interpretarea trecutului și imaginarea viitorul ideal, politicienii s-au pus de acord cu privire la faptul că aderarea la Uniunea Europeană (UE) trebuie să reprezinte una dintre cele mai importante priorități pentru România. În documentul asupra căruia s-au pus de acord se preciza că obiectivul „…strategic național al aderării României la Uniunea Europeană constituie un punct nodal al solidarităților și convergențelor forțelor politice și sociale ale țării, reprezentând o șansă istorică de a promova idealurile și interesele fundamentale ale poporului român…”.[15]
Deosebit de relevant a fost faptul că Declarația nu a fost asumată doar de partidele politice, ci și de statul român, prin cei mai importanți lideri ai puterii executive și legislative. Președintele Ion Iliescu, premierul Nicolae Văcăroiu și cei doi lideri ai camerelor parlamentare, Oliviu Gherman și Adrian Năstase, care reprezentau principalul partid de guvernământ, au fost primii semnatari ai documentului. În plus, cel puțin pentru o zi, faliile create în primele luni ale noului regim au fost ignorate. Formațiuni care erau continuatoare indirecte ale Partidului Comunist Român (PCR) ajungeau la un consens care avea să aibă un impact enorm asupra destinului României alături de formațiuni istorice care fuseseră victime ale represiunii din perioada comunistă. Documentul a fost parafat și de către Gabriel Țepelea din partea Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat (PNȚCD), Nicolae Manolescu din partea Partidului Alianței Civice (PAC), Horia Rusu din partea Partidului Liberal ’93 (PL ’93) și Niculae Cerveni din partea Partidului Național Liberal – Convenția Democratică (PNL-CD). Reprezentantul comunității maghiare din România, Marko Bela, s-a așezat la aceeași masă cu politicieni ale căror declarații nu de puține ori conțineau derapaje xenofobe, precum Corneliu Vadim Tudor sau Gheorghe Funar. Împreună, acești oameni, cărora altfel posteritatea le poate aduce numeroase reproșuri, au luat o decizie în absența căreia viețile noastre ar fi putut arăta cu totul altfel.
Ca și în cazul Actului Final de la Helsinki, documentul nu a avut doar o valoare simbolică. La doar o zi după semnarea lui, pe 22 iunie 1995, România devenea în mod oficial țară candidată pentru aderarea la UE.[16] Bineînțeles, parcursul ulterior nu a fost deloc unul lipsit de dificultăți. În urma schimbării de guvern din 1996, problemele economice ale țării s-au agravat, ceea ce a generat tensiuni sociale care și-au atins punctul culminant într-o nouă izbucnire de violență a minerilor, în 1999. Până la urmă însă, ținta stabilită de Declarația de la Snagov a fost atinsă. În decembrie 2004 la Bruxelles au fost finalizate cu succes negocierile de aderare a României la UE[17], iar pe 1 ianuarie 2007 țara noastră devenea, sperăm în mod ireversibil, parte a marii familii europene.
În mod evident, Uniunea Europeană nu trebuie idealizată. La adresa ei pot fi formulate mai multe critici cât se poate de pertinente. În continuare ar fi necesare reforme care să reducă problema deficitului democratic. Uneori, în procesul de luare a deciziilor, obiectivul asigurării coeziunii la nivel comunitar e sacrificat din cauza rigidității fiscal-bugetare, iar interesele marelui capital pot predomina în fața celor ale angajaților. Cu alte cuvinte, UE este perfectibilă. Asta nu înseamnă însă că apartenența la ea nu ar fi fost și nu ar fi în beneficiul României. Avantajele pentru România sunt evidente: mulți dintre cetățeni s-au bucurat și se bucură în continuare de libertatea de circulație a persoanelor, a bunurilor și a serviciilor. Educațional și cultural, conectarea la Occident de asemenea a generat progrese semnificative. Fondurile europene au stat la baza unor proiecte care au schimbat în bine viețile unor comunități din toate regiunile țării. Toate acestea și multe altele au fost posibile datorită faptului că cei 17 semnatari ai Declarației de la Snagov au dat dovadă de luciditate, găsind numitorul comun care a făcut posibilă europenizarea României.
În loc de concluzii
Pe plan extern, asistăm la cele mai mari tensiuni între marile puteri de la finalul Războiului Rece. Pe bună dreptate, se vorbește despre revenirea la o confruntare specifică perioadei 1947-1991, cu mențiunea că de această dată pot exista chiar mai mult de două tabere care încearcă să se impună. Amenințarea unui conflict nuclear este la cele mai mari cote probabil din 1962 încoace, un asemenea scenariu sumbru având posibilitatea de a deveni realitate în diverse zone, din Europa până în Asia de Sud sau din Orientul Mijlociu până în Extremul Orient. Într-un asemenea context, Actul Final de la Helsinki ne oferă și după 50 de ani o lecție valoroasă. Acest document arată că idealismul și pragmatismul pot fi îmbinate pentru a aduce laolaltă state cu interese aparent ireconciliabile. Uneori, aceasta poate contribui la o subminare a autoritarismului, fără a fi necesar recursul la forța brută.
Pe plan intern, România pare să fi evitat din nou în acest an revenirea în zona gri a regimurilor hibride. Pericolul iliberalismului planează însă în continuare nu doar asupra țării noastre, ci și asupra întregii Europe. Dialogul între forțele politice, atunci când el este posibil, și cel social sunt esențiale pentru menținerea rezilienței regimului democratic. Uneori, compromisul poate compromite. Alteori însă, acesta este elementul care ne ajută să avansăm. Tensiunile din societate sunt mari, dar încă nu se ridică la nivelul celor de la începutul anilor ’90. Atunci, chiar dacă unora li se părea imposibil, liderii politici au reușit să se pună de acord cu privire la parcursul european al României. La 30 de ani de la Declarația de la Snagov, atât obiectivul, cât și metoda prin care a fost setat rămân relevante.
[1] Klaus Schwab, „The Fourth Industrial Revolution”, World Economic Forum, Cologny/Geneva, 2016.
[2] Cristian Matei, „Papa Leon al XIV-lea, despre inteligența artificială: O provocare pentru demnitatea umană, justiție și muncă” ”, Știrile Pro TV, 11 mai 2025, https://stirileprotv.ro/stiri/international/papa-leon-al-xiv-lea-despre-inteligenta-artificiala-o-provocare-pentru-demnitatea-umana-justitie-si-munca.html, link accesat în mai 2025.
[3] Henry Kissinger, Eric Schmidt, Daniel Huttenlocher, „ChatGPT Heralds an Intellectual Revolution”, The Wall Street Journal, 24 februarie 2023, https://www.wsj.com/articles/chatgpt-heralds-an-intellectual-revolution-enlightenment-artificial-intelligence-homo-technicus-technology-cognition-morality-philosophy-774331c6, link accesat în mai 2025.
[4] Alok Medikepura Anil, „Technology convergence is leading the way for the fifth industrial revolution”, World Economic Forum, 13 ianuarie 2025, https://www.weforum.org/stories/2025/01/technology-convergence-is-leading-the-way-for-accelerated-innovation-in-emerging-technology-areas/, link accesat în mai 2025.
[5] The Helsinki Final Act, Commission on Cooperation and Security in Europe. U.S. Helsinki Commission, pp. 24-25, https://www.csce.gov/wp-content/uploads/2016/10/Helsinki-Final-Act.pdf, link accesat în mai 2025.
[6] Ibidem, pp. 1-4.
[7] Ibidem, pp. 11-13.
[8] Ibidem, pp 18-23.
[9] „About Us”, Human Rights Watch, https://www.hrw.org/about-us, link accesat în mai 2025.
[10] Michael Cotey Morgan, The final act: the Helsinki Accords and the transformation of the Cold War, Princeton University Press, Princeton & Oxford, 2018, p. 145.
[11] Martin Sletzinger, The Lasting Impact of the Helsinki Process, German Marshall Fund of the United States, 2014, p. 2.
[12] Ki-Joon Hong, „The unintended consequences of the Helsinki Final Act: A path emergence theory
perspective”, International Political Science Review / Revue internationale de science politique, June 2013, Vol. 34, No. 3, pp. 317-319.
[13] Victor Sebestyen, 1989 – Prăbușirea imperiului sovietic, Litera, București, 2009, p. 365.
[14] Stan Stoica, România după 1989: Enciclopedie de istorie, editura Meronia, București, 2010, p. 46.
[15] Ion Iliescu, Fragmente de viață și de istorie trăită, editura Litera, București, 2011, p. 295.
[16] Stan Stoica, op. cit., p. 76.
[17] Ibidem, p. 152.
