Autorii acestui număr sunt Horațiu Mălăele, Petru Creția și Veronica D. Niculescu. În cartea sa, Horațiu Mălăele își dezvăluie cu aplomb și fără inhibiții nebănuita „față” de prozator. La rândul lui, Petru Creția face un minunat excurs în lumea cărților, interpretând în cheie personală viața și destinul unor personaje celebre din literatura universală. În cele din urmă, vom poposi în universul Veronicăi D. Niculescu, care reunește într-un singur volum fire narative împletite de-a lungul anilor.
Titlu: O poveste cam ciudată și alte două povestiri
Autor: Horațiu Mălăele
Editura: Bookzone
An apariție: 2024
Număr de pagini: 64
Felul în care a decis Horațiu Mălăele (n. 1952) să devină actor este o întâmplare la fel de savuroasă ca istorisirile sale de pe scenă sau cele consemnate în cărți. De mic, a fost atras de artele plastice, însă abia în clasa a IV-a, când îl cunoaște pe profesorul de desen Nicu Gheorghe, traiectoria sa artistică prinde contur.[1] Ca atare, în ultimul an de liceu a avut o expoziție de desene la casa de cultură din Târgul Jiu. În aceste condiții, toată lumea se gândea că pasul firesc era continuarea studiilor în capitală, la Facultatea de Arte Plastice. Însă sunt momente când viața nu urmează cursul stabilit de noi și, câteodată, acest lucru este chiar în favoarea noastră.
Înainte cu câteva zile de examenul de admitere, tânărul provincial Mălăele ia la pas Bucureștiul. Culmea destinului, ajungând pe o stradă din spatele Teatrului Bulandra, îi aude pe Liviu Ciulei și Toma Caragiu având o discuție aprinsă. Liviu Ciulei se apropie de fereastră și aruncă un muc de țigară, care aterizează fix în creștetul lui Horațiu Mălăele. Cum să interpreteze semnul, care să fi fost șansele? Destul de mici, motiv pentru care în ziua următoare și-a retras dosarul de la Facultatea de Arte Plastice[2] și s-a înscris la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” Bucureşti. Dar prima dragoste nu se uită, așa că Mălăele a continuat să deseneze, ajungând să expună peste 3 000 de caricaturi în 36 de expoziții naționale și internaționale.
De-a lungul anilor, Horațiu Mălăele a jucat în numeroase spectacole (multe dintre ele fiind regizate chiar de el) pe scenele teatrelor Bulandra, Odeon, Nottara, Teatrul de Comedie, Teatrul Național, Teatrul Tineretului de la Piatra Neamț și Studio Casandra. Nu e cazul să insist prea mult asupra carierei sale din lumea teatrului și a cinematografiei românești. Mă voi limita la o singură performanță, cea dintâi, care a avut loc la Studioul Casandra în anul 1974, când l-a interpretat pe Fabinard, în spectacolul Pălăria florentină a lui Eugène Labiche, în regia lui Ovidiu Schumacher.[3] Excelența și calitatea interpretării actorului Horațiu Mălăele sunt unanim recunoscute și au fost premiate de-a lungul timpului.
În calitate de scriitor, Horațiu Mălăele a fost o surpriză. Într-un fel, atât performanțele actoricești, cât și creațiile sale artistice par să se fi transformat în povești. Sau poate, cine știe?, ele sunt niște extensii ale textelor sale. Tot ce se poate spune cu certitudine este că, într-un mod fericit, ele fac casă bună. Dintre cărțile publicate până acum, amintim Poezii și vorbe-n vânt (ed. Bookzone, 2022); O poveste cam ciudată și alte două povestiri (ed. Bookzone, 2022, 2024), Tehomir (ed. All, 2020, ed. Bookzone, 2024) și Tristețea ploilor (ed. Bookzone, 2024).
Începutul volumului O poveste cam ciudată și alte două povestiri ne proiectează într-un alt timp, în Bucureștiul de altădată, de la începutul mileniului. Noi, cititorii, suntem martorii vieții lui Eliad Consul, un proiectant singuratic, mereu luat peste picior de colegii de muncă. Într-o dimineață, Eliad se trezește cu mâna dreaptă inertă. La spital este repezit de doctor, iar la muncă directorul îl dă afară din cauza noii sale dizabilități. Ca într-o adevărată situație kafkiană, totul degenerează și ia o întorsătură neașteptată atunci când află că mâna sa nu se află într-o stare latentă, ci dimpotrivă, ea se trezește la viață.
Este o poveste cu descrieri pregnante, unele caustice, altele de-a dreptul năucitoare, care se materializează atât de clar înaintea noastră, de parcă asistăm la un spectacol de teatru. Iar ca orice spectacol bine jucat, la final publicul aplaudă frenetic, iar actorii, emoționați de ropotele aplauzelor, vor să ofere publicului ceva extra, care nu făcea parte din spectacolul inițial. Asta reprezintă cele două povestiri care urmează, acel ceva extra, despre o femeie care așteaptă un tren într-o gară uitată de lume și un bătrân care-i vorbește nepotului despre mama sa.
O poveste cam ciudată și alte două povestiri este un volum microscopic în care autorul surprinde esențialul din tot ce înseamnă viață cu atâta pricepere, încât sunt nevoită să împrumut cuvintele de laudă ale lui Doru Bușcu din prefața cărții: „Scriitorul Mălăele trebuie recuperat, smuls din sala cu aplauze și îmbrâncit în brațele literaturii, acolo unde talentul lui strălucește cel puțin la fel de tare.”[4]
„Privi cu atenție croiala, culoarea și nasturii hainei, să se asigure că-i a lui. Nu era nicio îndoială, a lui era. […] Observă că și buzunarul din dreapta al pantalonilor era inexplicabil de umflat. […] Scoase din el doi pumni de bacnote românești, precum și un teanc voluminos de dolari prinși într-un elastic. Nu apucă să-și revină din uluială, că descopri capătul unui lănțișor din argint în buzunarul din spatele pantalonilor. […] Singura explicație rămânea a fi o farsă a celor de la Institut. […] Hotărî să meargă din nou acolo și, dacă era așa cum credea, să lămurească rostul acestei mascarade. […] Împietri când își văzu mâna dreaptă în poșeta unei călătoare. Ca și cum l-ar fi observat, cu o viteză fulgerătoare, mâna se retrase, îi vârî ceva în buzunarul drept al pantalonilor și se întinse inertă pe lângă corp. Gândi pentru câteva clipe că visează și că ar face bine să se trezească.”
(extras din O poveste cam ciudată și alte două povestiri, „O poveste cam ciudată”, Horațiu Mălăele)
Titlu: Ahile sau despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau despre forma pură a libertății
Autor: Petru Creția
Editura: Humanitas
An apariție: 2023
Număr de pagini: 208
Petru Creția (1927-1997) a fost o figură importantă a culturii române postbelice. De-a lungul timpului, el s-a impus ca filolog, traducător, editor, eseist și eminesciolog. „Știa tot, citise tot. În greacă, latină, engleză, franceză, italiană.”[5], așa îl descrie Gabriel Liiceanu.
Petru Creția s-a lansat la ziarul Națiunea al lui George Călinescu, în anul 1947, cu un eseu despre sensul morții în opera lui Edgar Allan Poe (autor care îl marcase profund).
Între 1952 și 1971 se dedică unei cariere universitare, devenind asistent și apoi lector la Facultatea de Litere din București, unde a predat limbi clasice. Începând cu anul 1971, a devenit cercetător la Institutul de Filozofie. Timp de patru ani s-a implicat într-un proiect de anvergură: continuarea muncii începute de Perpessicius pentru realizarea marii ediții critice a operei lui Mihai Eminescu[6], alături de Dimitrie Vatamaniuc și o echipă de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, sub coordonarea Academiei Române. În paralel, colaborase cu filozoful Constantin Noica pentru publicarea integrală a operelor lui Platon în limba română la Editura Științifică.
După 1989, Petru Creția a preluat conducerea revistei de istorie literară Manuscriptum, continuând să contribuie la îmbogățirea culturii române până la sfârșitul vieții sale.
Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără Norii (ed. Cartea Românească, 1979); Epos şi logos (Univers, 1981); Pasărea Phoenix (ed. Cartea Românească, 1986); Oglinzile (ed. Humanitas, 1993); Luminile şi umbrele sufletului (ed. Univers Enciclopedic, 1995); Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (ed. Humanitas, 1997); În adâncile fântâni ale mării (ed. Albatros, 1997).[7]
Din rândul traducerilor nu trebuie uitate Daphnis și Chloe a lui Longos, Viața și nemurirea în viziunea greacă de A. Tilgher și traducerile cărților Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth și Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament, însoțite de studii introductive publicate în 1995. În domeniul literaturii latine medievale, se evidențiază traducerile din Dante, precum De vulgari eloquentiae, Epistolae și Eclogae. În ceea ce privește literatura italiană, se disting traducerile din Massimo Bontempelli (Oameni în timp, Editura pentru literatura universal, colecția Meridiane, 1968) și E. Cecchi (Peștii roșii, ed. Univers, 1973). Printre traducerile din limba franceză se numără lucrările Margueritei Yourcenar (Povestiri orientale, ed. Humanitas, 1993; Creierul negru al lui Piranesi si alte eseuri, ed. Humanitas, 1996), Georges Dumézil (Zeii suverani ai indo-europenilor, ed. Univers Enciclopedic, 1997), Emil Cioran (Antologia portretului, ed. Humanitas, 1997), G. Duby (Cavalerul, femeia și preotul, ed. Du Style, 1997) și François Bluche (De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul istoric, ed. Humanitas, 1995). Din limba engleză, se remarcă traducerile din Virginia Woolf (Doamna Dalloway, Editura pentru literatura universală, 1968; Valurile, ed. Univers, 1973; Eseuri, ed. Univers, 1972), T. S. Eliot (Eseuri, 1974), Frances A. Yates (Iluminismul rozicrucian, ed. Humanitas, 1998) și Graham Swift (Ultima comandă, ed. Univers, colecția Romanul secolului XX, 1999).
Volumul Ahile sau despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau despre forma pură a libertății este o reeditare. El cuprinde două eseuri importante de-ale lui Petru Creția publicate inițial în volumul Catedrala de lumini, în anul 1997.
Primul eseu, Ahile sau despre forma absolută a prieteniei, se concentrează pe relația dintre Ahile și Patrocles, eroii Iliadei lui Homer. Eseistul subliniază nu doar natura profundă a legăturii de prietenie dintre cei doi eroi, ci și modul în care aceasta reflectă idealurile și valorile lumii antice. Relația dintre Ahile și toate personajele epopeii (cu câteva trimiteri la Odiseea), examinată pas cu pas, sunt un prilej pentru reconstituirea Iliadei și pentru relevarea dinamicii acestor legături, în contrast cu relația dintre Ahile și Patrocles.
Al doilea eseu, Ariel sau despre forma pură a libertății, explorează în profunzime personajul Ariel din piesa Furtuna a lui William Shakespeare, analizând nu doar rolul său în narațiune, ci și modul în care acesta întruchipează ideea de libertate. Printr-o reflecție amplă asupra condiției umane, eseul pune sub lupă antiteza dintre libertate și servitute, conturând o perspectivă complexă asupra sensului libertății.
Autorul, printr-un discurs sagace, pune în lumină calitățile sale de pedagog. Cu toate că textele sunt scrise într-un limbaj elevat, ele nu sunt rigide și seci. Chiar dimpotrivă. Bogăția descrierilor nu îl copleșește pe cititor, ci îl apropie și mai mult de subiectul discutat, îl acaparează. Petru Creția chiar asta și-a dorit, să fie o punte de legătură între marile operele literare și cititorul român. Mărturisirea sa e relevantă: „Am căutat să evit o terminologie accesibilă numai specialiștilor, fără a sacrifica nimic din rigoarea demersului. Și fără a face popularizare, ci doar adoptând un cod de expresie mai puțin enigmatică, dar la fel de adecvat faptelor. Am voit, cu alte cuvinte, să contribuit cu cât mi-a stat în puteri la cultura din care fac parte și de care mă simt adânc legat, adăugând la trecutul ei încă o deschidere către marea literatură a lumii.”[8]
„Spunem că Iliada este un poem războinic și, prin ceea ce se desfășoară în ea, de bună seamă așa și este. Dar, pe de o parte, am putea vedea în ce măsură, situat în întregul cuprins al lumii epice, războiul este un episod efemer, necesar în funcție cu natura agonistică a omenescului, însă accidental în relația cu universul. Și, pe de alta, Iliada este, toată, străbătută de prezența iubirii dintre oameni și de poezia ei. […] Cum se va vedea, Ahile nu poate fi bine înțeles fără contextul lui afectiv, fără a-i ști mai îndeaproape pe cei pe care i-a iubit și care atât de mult l-au iubit. […] Ahile, până la un punct, vorbește cum ne-am aștepta: vehement, pătimaș, abrupt. […] Nu există în Iliada stil mai încărcat de emotivitate decât al lui […]. În câteva rânduri, vorbirea lui trece brusc de la violență și cruzime la o ciudată detașare de contextul clipei, la o viziune cuprinzătoare cât vederea din înalt a unui vultur.”
(extras din Ahile sau despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau despre forma pură a libertății, „Ahile sau despre forma absolută a prieteniei”, Petru Creția)
Titlu: Quilt
Autor: Veronica D. Niculescu
Editura: Polirom
An apariție: 2023
Număr de pagini: 280
Veronica D. Niculescu (n. 1968) a absolvit Institutul de Construcţii din Bucureşti, o facultate tehnică, chiar dacă ea și-ar fi dorit să lucreze la o editură, să scrie. Dar așa cum povestește autoarea „A fost un drum pe care l-am considerat o greşeală şi pentru care m-am învinovăţit o vreme, însă cei care au trăit atunci ştiu că nu era o greşeală să faci o facultate tehnică dacă erai bun la matematică şi la fizică. Ăsta era normalul.”[9] După absolvire, a lucrat ca inginer proiectant, dar nu pentru mult timp. După Revoluție, când s-a deschis primul ziar privat din Argeș, a început o nouă etapă din viața ei. Veronica D. Niculescu a lucrat mulți ani în presa culturală, scriind despre cărți, teatru, filme și festivalurile din Sibiu. Conform spuselor ei tranziția de la ziare la reviste, iar apoi la cărți a fost una firească. După 2000 a început să scrie literatură, mărturisind „Când am ajuns să fac cărţi, am simţit că am ajuns în sfârşit acasă, la mine. Jurnalismul a fost drumul meu ocolit spre literatură, cumva.”[10]
Veronica D. Niculescu se arată pe scena literaturii române în postura de scriitoare și de traducătoare. Meseria de traducătoare a îmbrățișat-o cu entuziasm, mărturisind, la un moment dat, că dintre toate meseriile practicate, aceasta i-a adus cele mai multe bucurii.[11] Chiar dacă este o muncă solicitantă, care îți ocupă mai tot timpul, a reușit să găsească un echilibru, astfel încât să-și împartă timpul între traduceri și propriile creații. După relatările ei „Verile sunt pentru traduceri, iernile pentru scris. […] Îmi plac serile lungi, îmi place lumina veiozei în cameră când scriu. E o blândețe a toamnei, e liniște, totul e prielnic pentru scris. În schimb, când traduc, sunt bune zilele lungi, luminoase, îmi e absolut necesară lumina naturală dimineață și seara. Am ales apartamentul din București pentru ferestrele largi, luminoase. Locuiesc sus, aproape cu capul în nori. Exclam, precum condorul meu din poveste: «Cât cer!»”.[12]
De-a lungul anilor, a tradus numeroase romane ale lui Vladimir Nabokov, apărute la editura Polirom, dintre care amintim Originalul Laurei (2010), Disperare (2019), Rege, damă, valet (2020). Din volumele de proză ale lui Samuel Beckett i-au apărut, la aceeași editură, traducerile Opere I. Integrala prozei scurte (2011, co-traducătoare alături de Ileana Cantuniari), precum și Opere II: Murphy. Watt. Vis cu femei frumoase și nu prea (ed. Polirom, 2012). Alte traduceri ale ei sunt din operele scriitorilor Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier și nu numai.
Debutul literar a avut loc în anul 2004 cu volumul de povestiri Adeb (ed. Limes, 2004) pentru care a primit Premiul pentru Debut al USR Sibiu. Repertoriul ei cuprinde cărți variate, precum povestiri (Orchestra portocalie, ed. Cartea Românească, 2008; Roșu, roșu, catifea, ed. Casa de Pariuri Literare, 2012; Floribunda, ed. Tipomoldova, 2012), romane (Spre văi de jad și sălbăție, ed. Polirom, 2016; Toți copiii librăresei, ed. Polirom, 2020) cărți pentru copii (O vară cu Isidor, ed. Polirom, 2017; Iarna lui Isidor, ed. Polirom, 2020; Grădina pământeană a Prințesei de Marți, ed. Arthur, 2022), un microroman (Simfonia animalieră, ed. Casa de Pariuri Literare, 2014), o biografie romanțată (Luchian. Ochii, sufletul, mâna, ed. Polirom, 2020) și o carte de dialoguri între ea și Emil Brumaru (Cad castane din castani, ed. Polirom, 2014).
Pentru activitatea literară și cea de traducătoare a primit numeroase premii, dintre care amintim Premiul „Antoaneta Ralian” pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus (2016), Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural (2017) Premiul „Cartea anului” USR Sibiu (2017), Premiul pentru Proză USR Sibiu (2021), Premiul Observator cultural (2021).
Volumul Quilt este alcătuit din 25 de povestiri împărțite în trei părți. Fiecare parte corespunde unui perioade diferite. Prima, „Față”, aparține anilor dintre 2015 și 2022, a doua, „Miez”, este o colecție de texte scrise între 2020 și 2021, în perioada pandemiei, iar în a treia parte, „Spate”, toate textele au fost scrise în anul 2022, în timpul unei burse de creație la Iași și imediat după finalizarea bursei.
Aceste povești sunt diferite petice ale quiltului. Unele sunt mai colorate, iar altele mai închise. Însă niciun petic (sau fir de poveste) nu este țesut în culori vii sau stridente. Mai degrabă fiecare bucățică din quilt este cusută în nuanțe blânde, pastelate, având câte un fir mai răzleț. În „Fericirea ta” înțelegem cât de important este ca cineva să-ți asculte nefericirea. „Mersul” este atât un imbold, cât și o resemnare. „Mesteceni de hârtie” ne dă o lecție în ceea ce privește oglindirea trăirilor în ochii unui animal. „Se poate trăi fără asta” arată cât de diferit se pot raporta două persoane la durere și la pierdere. „Cum era să-și piardă mințile Cami-Cămila tocmai când și-a găsit libertatea” este vorba despre dorința puternică de remarcare și cum uneori acest lucru se întâmplă când nu mai e nevoie. Însă preferata mea este „Toți câinii mei” pentru felul ingenios în care personajul principal se lasă cuprins de singurătatea cea bună și cea rea.
Persoanjele din Quilt au în comun plăcerea mersului pe jos. De fiecare dată când au ocazia străbat orașul la pas. Aici ele se aseamănă cu autoarea, care recunoaște că scrie cel mai bine pe stradă, când merge.[13] O altă trăsătură comună a lor este faptul că observă lumea din jur cu aceeași precizie microscopică pe care, de regulă, o aplicăm când vrem să privim în sinea noastră, pentru că „învăţăm de la noi înşine, când ne oprim din goană, când privim cu mai puţină îndârjire către interior.”[14] Poate de asta personajele ei sunt atât de naturale, pentru că s-au hrănit din viață și au împrumutat o mică parte din ea.
„Când mergi așa, în plimbări fără țintă, când gonești ca un câine care rupe lanțul, scapi mai ușor și de ruda aia hidoasă a ta, de ființa aia gregară, insistentă, curioasă, de maștera băgăcioasă. Dar de îndată ce m-am așezat în parc, hop și ea lângă mine. S-a proțăpit acolo, ca picată din cer. Am dat să mă trag într-o parte, instinctiv, ca să nu mă atingă, dar la ce bun efortul câtă vreme știam: Singurătatea-cea-rea, când vine, chiar vine, nu se dă dusă cu una, cu două. «Te îmbrățișez!», așa strigă ea la sosire – nu ca alții, când pleacă – și așa a strigat și acum […] Și chiar m-a strâns în brațe, înainte să apuc să scot un sunet. Fiindcă are un deosebit respect pentru cuvinte, Singurătatea mea, ea ce zice, aia face. Acum stăteam așezate, scaun lângă scaun, umăr în umăr, privind înainte.[…] Bineînțeles că mă găsise, bineînțeles că se înghesuise în mine.”
(extras din Quilt, „Toți câinii mei”, Veronica D. Niculescu)
[1] „Biografie”, Despre Horațiu Mălăele, https://malaele.ro/despre/, link accesat în februarie 2025.
[2] „Un chiștoc de țigară l-a făcut actor pe Mălăele”, Jurnalul.ro, https://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/starea-de-sanatate/un-chistoc-de-tigara-l-a-facut-actor-pe-malaele-51628.html, link accesat în februarie 2025.
[3] „Biografie”, Despre Horațiu Mălăele, https://malaele.ro/despre/, link accesat în februarie 2025.
[4] Horațiu Mălăele, O poveste cam ciudată și alte două povestiri, ed. Bookzone, București, 2024, pag. 5.
[5] Petru Creția, Ahile sau despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau despre forma pură a libertății, prefață, ed.Humanitas, 2023, p. 5.
[6] Florian Saiu, „Petru Creția, clasicistul dionisiac cu mască de sfânt apolinic”, jurnalul.ro, https://jurnalul.ro/special-jurnalul/petru-cretia-poveste-921897.html, articol publicat în 24 ianuarie 2023, link accesat în februarie 2025.
[7] „Petru Creția”, Grupul Humanitas, https://humanitas.ro/auto, link accesat în februarie 2025.
[8] Petru Creția, Ahile sau despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau despre forma pură a libertății, lămurire preliminară, ed.Humanitas, 2023, pp. 17-18.
[9] Alina Batcu„Veronica D. Niculescu, scriitoare:„Învăţăm multe de la noi înşine, când privim cu mai puţină îndârjire către interior“ Interviu”, adevarul.ro, https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/veronica-d-niculescu-scriitoareinvatam-multe-2150542.html, interviu publicat pe data 20.02.2022, link accesat în februarie 2025.
[10] Alina Batcu „Veronica D. Niculescu, scriitoare:„Învăţăm multe de la noi înşine…”
[11] Cristiana Ștefan, „Veronica D. Niculescu: «Nu vreau să-mi amintesc decât frumusețea»”, Matca, https://matcaliterara.ro/veronica-d-niculescu-nu-vreau-sa-mi-amintesc-decat-frumusetea/, link accesat în februarie 2025.
[12] Simona Preda, „Interviu Veronica D.Niculescu: „Scriu cel mai mult pe stradă, când merg”, LaPunkt, https://www.lapunkt.ro/2017/11/interviu-veronica-d-niculescu-scriu-cel-mai-mult-pe-strada-cand-merg/, link accesat în februarie 2025.
[13] Simona Preda, „Interviu Veronica D.Niculescu: „Scriu cel mai mult pe stradă, când merg”, LaPunkt, https://www.lapunkt.ro/2017/11/interviu-veronica-d-niculescu-scriu-cel-mai-mult-pe-strada-cand-merg/, link accesat în februarie 2025.
[14] „Veronica D. Niculescu, scriitoare:„Învăţăm multe de la noi înşine, când privim cu mai puţină îndârjire către interior“ INTERVIU”, adevarul.ro, Veronica D. Niculescu, scriitoare:„Învăţăm multe de la noi înşine, când privim cu mai puţină îndârjire către interior“ INTERVIU | adevarul.ro, link accesat în februarie 2025.
