Recomandările din acest număr sunt dedicate Franței. Ar fi fost și ușor nedrept să prezint Biblioteca Națională a Franței (rubrica Biblioteci pe mapamond) fără să amintesc de literatura franceză. Propun, așadar, trei scriitori contemporani. Doi dintre ei, Muriel Barbery și Éric-Emmanuel Schmitt sunt arhicunoscuți, iar Pierre Lyraud se află la început de drum pe tărâmul literelor. Textele celor trei autori surprind, prin abordările simple, dar deloc simpliste, diverse chipuri ale condiției umane.
Titlu: Pascal
Autor: Pierre Lyraud
Traducător: Mihaela Voicu
Editura: Spandugino
Colecția: Interior intimo meo
An apariție: 2023
Număr de pagini: 192
Pierre Lyraud este asistent universitar la Departamentul de literaturi de limba franceză al Universității din Montréal și s-a remarcat în spațiul literar cu volumul biografic Pascal, apărut anul trecut.
În facultate a studiat filologie clasică la Universitatea Sorbona din Paris, după care a realizat un master în literaturi de limbă franceză la aceeași universitate. Tot aici, susține, în anul 2020, teza de doctorat L’homme passe l’homme. Figures de la finitude chez Pascal, publicată în anul 2022 la editura Honoré Champion într-o formă revizuită, sub titlul Figures de la finitude chez Pascal. La fin et le passage.
Volumul Pascal al acestui tânăr scriitor (are doar 32 de ani) se vrea o introducere în fascinanta lume a lui Blaise Pascal (1623- 1662). Autorul își ia în serios rolul de ghid, un rol deloc ușor, mai ales când vine vorba despre marele francez. Pierre Lyraud știe să puncteze cu măiestrie toate momentele definitorii din viața fizicianului și matematicianului Pascal, insistând nu doar asupra preocupărilor științifice, ci și asupra structurii sale spirituale.
O întrebare insidioasă ne dă târcoale: nu s-a spus deja totul despre Pascal? Se prea poate. Cartea nu contestă alte lucrări și nu oferă o reinterpretare a anumitor momente din viața savantului. Pierre Lyraud pur și simplu aruncă o privire proaspătă asupra personalității lui Blaise Pascal, oferindu-ne o imagine de ansamblu și o sinteză a filozofiei pascaliene.
Autorul scoate la lumină anumite scrisori din corespondența filozofului, diverse tratate științifice, precum și pasaje din volumul de cugetări al lui Pascal, pentru a înșira evenimentele care au dus la celebra „noapte de foc” din 23 noiembrie 1654. Pascal a trăit o revelație. Rară, unică, definitivă. Pierre Lyraud simte nevoia să amintească de faptul că familia Pascal a fost dintotdeauna o familie credincioasă și insistă asupra rolului fundamental pe care Port-Royal a avut-o asupra formării lui Blaise Pascal. Anul 1953 a fost într-un fel o perioadă de convertire, când focul domol al credinței a crescut treptat în intensitate până a ajuns la fericirea divină în noaptea de foc. După acel moment urmează o perioadă de detașare de activitățile științifice, care totuși nu a umbrit interesul lui Pascal pentru confortul și bunăstarea oamenilor; nu mă pot abține să nu amintesc implicarea sa în diverse activități civice și contribuția sa la inventarea transportului în comun.
Poate că s-a spus tot despre Blaise Pascal, însă autori ca Pierre Lyraud înțeleg cât de important este să readuci în atenția publicului personalitatea unui mare gânditor, pentru ca să nu se piardă în vâltoarea timpurilor.
„Dacă nu putem descura cu totul ițele unei vieți, putem cel puțin desluși firele care o alcătuiesc, dar și pe cele care nu fac parte din ea. Îi putem întâlni pe marii săi interlocutori, Sfântul Augustin, Montaigne, Descartes, pe cei de la Port-Royal și pe simpatizanții săi; îi întâlnim și pe Gassendi, și pe alți liber-cugetători și savanți, capete luminate și capete încoronate, uneori ambele deopotrivă. Însă ne oprim în cele din urmă, destul de timpuriu, în veacul numit «clasic». Pascal nu va cunoaște înăsprirea domniei lui Ludovic al XIV-lea și, odată cu ea, declinul inexorabil al Mănăstirii Port-Royal des Champs. Nu va cunoaște nici reușitele lui Leibniz și ale lui Newton, nici «Maximele» lui La Rochefoucauld, publicate în 1664, nici «Școala nevestelor», nici «Tartuffe», nici «Don Juan sau Ospățul de piatră», nici «Mizantropul». O lume se va naște după moartea sa, însă această lume îi va datora ceva.”
(extras din Pascal, Pierre Lyraud)
Titlu: Noaptea de foc
Autor: Éric-Emmanuel Schmitt
Traducător: Marieva Ionescu
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Seria de autor Éric-Emmanuel Schmitt
An apariție: 2024
Număr de pagini: 200
Éric-Emmanuel Schmitt este un scriitor francez de succes, care s-a remarcat atât în lumea literară, cât și în lumea teatrului. În anul 1991 debutează cu piesa La Nuit de Valognes (ed. Actes Sud-Papiers), iar consacrarea internațională o obține în anul 1993 cu piesa Le Visiteur (ed. Actes Sud), pentru care este distins cu trei premii Molière. Un an mai târziu, publică primul roman, La Secte des égoïstes (Secta Egoiștilor, ed. Humanitas Fiction, 2008), care este premiat cu Prix du premier roman în anul 1995.
Din întreaga operă a autorului, merită să trecem în revistă cărțile care au fost traduse în limba română și au apărut la editura Humanitas Fiction, cum ar fi: Ma vie avec Mozart (Viața mea cu Mozart, 2007); Lorsque j’étais une œuvre d’art (Pe când eram o operă de artă, 2011); Concerto à la mémoire d’un ange (Concert în memoria unui înger, 2012); Oscar et la Dame rose (Oscar și Tanti Roz, 2012); Milarepa (2013); L’Évangile selon Pilate (Evanghelia după Pilat, 2015); La Femme au miroir (Femeia în fața oglinzii, 2015); La nuit de feu (Noaptea de foc, 2017, 2024); La Part de l’autre (Adolf H. Două vieți, 2017); L’Homme qui voyait à travers les visages (Omul care vedea dincolo de chipuri, 2018); Madame Pylinska et le Secret de Chopin (Doamna Pylinska și secretul lui Chopin, 2019); Félix et la Source invisible (Felix și izvorul invizibil, 2020); Odette Toulemonde et autres histoires (Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, 2023).
Noaptea de foc este o carte pe care fie o parcurgi pe nerăsuflate, fie o lași din mână după câteva pagini. Titlul cărții nu este întâmplător. El vrea să transmită cititorului faptul că această carte este o confesiune. La fel ca Pascal, autorul are propria sa noapte de foc pe care o relatează abia după douăzeci și cinci de ani. De ce așa târziu? De teamă să nu fie ridiculizat. Însă, în cele din urmă, își ia inima în dinți și face această mărturisire, indiferent de reacțiile care vor urma.
Suntem în anul 1989, Éric-Emmanuel Schmitt are 28 de ani şi este un tânăr conferențiar care predă filozofie la Universitatea din Savoia. Primește o invitație de a lucra la realizarea unui film despre viața lui Charles de Foucauld și pleacă într-o expediție de zece zile prin Sahara până la schitul din Assekrem. Ceea ce se dorea a fi o simplă documentare pentru un film se transformă într-o poveste aproape incredibilă, care îi schimbă complet viața. Întorcându-se în Franța, Éric-Emmanuel Schmitt se dedică în totalitate scrisului. Autorul este convins că, la fel ca Pascal și Foucauld, a avut parte de o întâlnire divină, care i-a umplut sufletul de beatitudine într-un moment de cumpănă. Și realizează, spre finalul călătoriei, că avea aceeași vârstă ca Charles de Foucauld când a avut revelația. Doar că cel din urmă, un tânăr ofițer din armata franceză, trăise acea experiență mistică în biserica Saint-Augustin din Paris în anul 1886, într-o zi de octombrie.
Pe lângă expediția în sine, care impresionează prin anduranța fizică și psihologică de care a dat dovadă acel grup format din zece călători francezi, un ghid american și un ghid tuareg, sunt interesante conversațiile dintre ei și felul cum ele se schimbă pe măsură ce înaintează în inima deșertului.
Mi-a rămas în minte o remarcă a autorului, înainte de a porni pe acel drum anevoios prin Sahara. Acesta își privea tovarășii de drum și le analiza trăirile, reacțiile, fricile și dorințele. Toți erau convinși că la finalul acelei expediții vor fi schimbați și doar el spera să nu rămână neschimbat. Cred că, în acel pasaj, putem rezona cu autorul. El exprimă o temere pe care nu doar o înțelegem, ci poate chiar am avut-o la un moment dat. Pentru că ziua în care măiestria naturii te lasă indiferent, aceea va fi o zi cu adevărat tristă.
„Sub soarele aprig, traversam atelierul unde lucrase natura pe vremea când era tânără, năvalnică și neîmblânzită. Cu forța ei, ridicase rocile primare din nisip, apoi împrăștiase milioane de tone de lavă. După ce luase în stăpânire materia aceea încinsă, îşi încercase măiestria construind tot felul de forme: vârfuri, columne, creste, cute, mameloane, ridicături, conuri, arce, văgăuni, șanțuri, pitoane, capișoane. Natura își testase cu înflăcărare talentul, uneori strălucită, alteori stângace, dar întotdeauna inventivă. […] La asfințit, peisajul căpăta note de coșmar. În lumina palidă, înainte să fie înghițite de întuneric, formele de relief își schimbau pentru câteva minute consistența: pe stâncile istovite se profilau monștri, ciclopi cu răni uriașe, schelete herculeene parcă sparte cu o lovitură de spadă, titani cu cocoașă, piei spintecate, pline de edeme, bube și umflături. Apoi bezna ascundea spitalul acela cu infirmi și, pe dibuite, ne puneam mănușile, căciulile și hanoracele și ne strângeam în jurul unui foc binefăcător. […] Deși nu știam încă, era ultima dimineață din viața mea cea veche.”
(extras din Noaptea de foc, Éric-Emmanuel Schmitt)
Titlu: Eleganța ariciului
Autor: Muriel Barbery
Traducător: Ion Doru Brana
Editura: Nemira
Colecția: Babel
An apariție: 2016
Număr de pagini: 368
Muriel Barbery este una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane de literatură franceză. Un lucru pe care îl are în comun cu scriitorul menționat anterior, Éric-Emmanuel Schmitt, este faptul că ambii au obținut titlul de doctor în filozofie la École Normale Supérieure.
Debutul ei editorial are loc în anul 2000 cu Une gourmandise (O delicatesă, ed. Nemira, 2015). Cu toate că romanul a fost bine primit de public și critici deopotrivă – pentru care câștigă Premiul Bacchus-Bsn –, autoarea se remarcă în lumea literară, la nivel internațional, odată cu publicarea celui de-al doilea roman, L’élégance du hérisson (Eleganța ariciului, ed. Nemira, 2009, 2014, 2016). Cartea a fost tradusă în peste 30 de limbi și a câștigat numeroase premii, aflându-se, de asemenea, în topul celor mai bune cărți timp de cinci luni, conform listei de bestseller-uri a revistei New York Times.
Printre alte volume apreciate ale autoarei se numără La vie des elfes (Viața elfilor, ed. Nemira, 2015), Un étrange pays (ed. Gallimard, 2019) și Une rose seule (Éditions Actes Sud, 2020).
Romanul Eleganța ariciului are două personaje principale. Primul este Renée Michel, o doamnă erudită de 54 de ani, care lucrează ca portăreasă la complexul rezidențial de pe Rue de Grenelle nr. 7. Al doilea este Paloma Josse, o fetiță foarte inteligentă de 12 ani, care locuiește în unul dintre apartamentele complexului și care decide să se sinucidă chiar de ziua ei. Ambele au o viață interioară bogată, plină de preocupări literare, cinefile și artistice, pe care le apără cu îndârjire.
Autoarea a declarat într-un interviu faptul că, inițial, Paloma nu trebuia să aibă un rol atât de însemnat. Dar soțul ei, care este primul ei cititor, a încurajat-o să-i dea Palomei o voce mai puternică. Iar în ceea ce o privește pe Renée, ea este de fapt un personaj secundar din primul ei roman, unde era o simplă portăreasă. Muriel Barbery decide să îi ofere acestui personaj un loc de frunte în cel de-al doilea roman, la sfatul redactorului ei. Acesta îi spune că ea, în calitate de scriitor, poate face ce dorește cu personajele ei. Așadar, dacă ea vrea, Renée poate fi o portăreasă cu un limbaj la fel de elevat ca ducesa de Guermantes.[1] Romanul s-a bucurat de un succes atât de mare, încât în anul 2009 a apărut o ecranizare intitulată „Le Hérisson”, sub regia Monei Achache. Pentru realizarea scenariului, regizoarea a lucrat cu autoarea Muriel Barbery.
În Eleganța ariciului nimeni nu le cunoaște cu adevărat pe Renée și Paloma, cu excepția unui singur personaj, Kakuro Ozu, care apare pe parcursul romanului. Pentru majoritatea locatarilor Renée Michel este doar o femeie șleampătă, care pare că răspunde într-o doară la întrebările lor. Și nu este deloc așa. Totul este gândit și calculat, astfel încât identitatea ei adevărată să nu iasă la suprafață, să rămână acolo, în forul ei interior și în intimitatea acelei gherete de portăreasă. Iar Paloma își ascunde firea sensibilă și joacă rolul copilului arogant, retras, care nu se înțelege cu sora mai mare și nu își înțelege părinții.
Eleganța ariciului este o poveste înduioșătoare despre viață, dragoste, pierdere și izolare, în care Renée și Paloma leagă o frumoasă prietenie și, fără să-și dea seama, se salvează reciproc.
„Doamna Michel…Cum să zic? Exprimă inteligență. Și totuși, se străduiește, da, se vede că face tot ce-i stă în puteri ca să o facă pe portăreasa și să pară înapoiată. Eu însă am observat-o deja când i se adresa lui Jean Arthens, când vorbește cu Neptun în spatele Dianei, când se uită la doamnele din imobil care trec prin fața ei fără să o salute. Doamna Michel are eleganța ariciului: pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar am senzația că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca și aricii, care sunt niște făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante. Bun, astea fiind zise, mărturisesc, nu sunt extralucidă. […] Dar ceva s-a întâmplat nu de mult și e ciudat că întrebarea domnului Ozu pică tocmai acum. […] Deci Antoine Pallières a răsturnat sacoșa doamnei Michel. Sfeclele roșii, tăițeii, cubulețele de supă Maggi și săpunul de Marsilia s-au împrăștiat și, ieșind din sacoșa care era pe jos, am întrezărit o carte. […] Ce face o portăreasă cu o carte de la Vrin în sacoșă?”
(extras din Eleganța ariciului, Muriel Barbery)
[1] „Rare Interview with Muriel Barbery”, Europa editions, https://www.europaeditions.com/news/563/rare-interview-with-muriel-barbery , link accesat în iunie 2024.
