Prin pregătirea temeinică făcută sub îndrumarea celor mai de seamă slaviști europeni ai vremii, Ioan Bogdan a reușit să devină primul nostru filolog slavist în sensul adevărat al cuvântului, cunoscând toate limbile slave, precum și istoria și cultura popoarelor slave.
Ioan Bogdan s-a născut pe 25 iulie 1864 în Șcheii Brașovului și s-a stins din viață în data de 1 iunie 1919, la București.
A studiat la Gimnaziul Român din Brașov în perioada 1874 -1882. A fost bursier al Școlii Normale Superioare din Iași, unde i-a avut ca profesori pe A.D. Xenopol, A. Densusianu, I. Caragiani, Ștefan Vizanti și Ștefan Vîrgolici, fiind în același timp student al Facultății de Litere. A învățat rusa, ucraineana, poloneza și a fost preocupat de gramatica limbii slave vechi. Și-a luat licența în 1885 cu teza Istoria coloniei Sarmizegetusa.
Explicând natura cercetărilor de slavistică ce se impuneau la noi, Ioan Bogdan nu a rămas doar pe terenul lingvisticii slave, ci s-a îndreptat cu asiduitate spre domeniul istoriei încă de la primele lucrări. Astfel, temeinica pregătire filologică și istorică a asigurat fundamentul descifrărilor, traducerilor, editărilor de documente și texte slavone.
Cercetătorul care se ocupă la noi de problemele de slavistică cunoaște realitatea istorică a vechilor raporturi româno-slave. Timp de peste patru secole din trecutul nostru, limba slavonă a fost mijlocul oficial de comunicare în afacerile statului, în biserică și în cercul oamenilor învățați ai acelor timpuri. Slavona avea rolul jucat de latină în Occident și de greacă în Imperiul Bizantin. Manuscrisele cele mai vechi găsite în țările românești, dar și actele voievozilor noștri sunt scrise în această limbă. În slavonă s-au scris corespondențele private, zapisele, foile de zestre, testamentele, documentele de moșii și judecăți, adică toate actele scrise din acea vreme. În slavonă s-au scris de asemenea, până în secolul al XVII-lea, analele și cronicile noastre.
În personalitatea lui Ioan Bogdan, filologul și istoricul s-au îmbinat în mod organic. „Ioan Bogdan, care a scris studii de istorie ce se așază printre cele mai frumoase ale epocii sale în toate țările – scria N. Iorga – a început și a rămas în fondul sufletului său, în ceea ce râvna lui avea mai aprins și răbdarea lui mai stăruitor, un filolog”.
În discursul său de primire în Academia Română, Ioan Bogdan își prezintă astfel crezul său științific: „Scopul oricărei lucrări științifice trebuie să fie tendința spre adevăr. Orice alt scop trebuie înlăturat. Tendințele greșite ale secolului trecut, care își au explicarea în situația de atunci a poporului român și în prejudecățile Școlii Ardelene, trebuie evitate pe viitor”.
Întemeindu-se pe adevărul istoric izvorât din cercetarea obiectivă a trecutului, Ioan Bogdan a pornit în activitatea lui științifică de la realitatea istorică că „viața noastră din trecut a fost de prin secolul al VI-lea încoace într-o nedespărțită legătură cu viața popoarelor slave care s-au așezat în mijlocul și în jurul nostru”.
Recunoscând meritele incontestabile ale lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, pentru trezirea conștiinței naționale a poporului român, Ioan Bogdan îi caracterizează astfel: „Dacă cunoștințele și vederile acestor bărbați ar fi fost mai largi, dacă patriotismul lor nu i-ar fi împiedicat să vadă elementele neromane ale culturii noastre, este probabil că nu s-ar fi produs acea întreagă mișcare – nobilă și demnă de admirația noastră, însă greșită – care și-a găsit rezolvarea în teoria despre puritatea noastră romană și în Dicționarul lui Laurian și Massim”.
În încheierea considerațiilor sale asupra importanței studiilor slave pentru istoricii români, Ioan Bogdan formulează un îndemn de o impresionantă valoare științifică și etică: „Este timpul – scria el – ca știința istorică română să iasă cu totul din faza romantică a copilăriei. Datoria ei trebuie să fie de aici înainte a căuta pretutindeni numai și numai adevărul. Ar fi o rătăcire periculoasă dacă am crede că educația noastră națională trebuie bazată pe neadevăruri sau reticențe. Dimpotrivă, noi credem că printr-un studiu calm și cât se poate de multilateral al trecutului nostru trebuie să ne dăm seama de toți factorii vieții noastre trecute”. „Popoarele nu sunt numai ceea ce sunt în prezent, ci și ceea ce au fost în trecut. Dacă civilizația noastră a fost în parte slavonă, ea este și astăzi tot așa, căci masele poporului nostru nu s-au schimbat cum s-au schimbat clasele bogate și culte ale societății. Datoria noastră, a oamenilor de știință, este de a prezenta civilizația trecută nu cum am fi dorit să fie, ci cum a fost în realitate. Numai în chipul acesta ne vom putea explica pentru ce am ajuns astăzi acolo unde suntem”.
Suferind o puternică influență slavă, aceasta nu înseamnă, arăta Ioan Bogdan, că poporul român nu ar avea originalitate și că el nu și-ar avea meritele sale culturale și istorice. Meritul cel mai de seamă al lui Ioan Bogdan pentru filologia și istoriografia noastră îl formează descoperirea, traducerea, publicarea și comentarea marelui număr de texte și documente slave privind trecutul nostru.
Până la apariția studiilor lui Ioan Bogdan, bogata noastră literatură istorică slavă era aproape necunoscută. Cea dintâi descoperire importantă a lui în acest domeniu este Codicele miscelaneu de la Kiev, scris în secolul al XVI-lea de călugărul Isaiia din Mănăstirea Slatina, care cuprinde Analele de la Putna, Cronicele lui Macarie și Eftimie, o cronică anonimă și o cronică moldo-polonă. Ele au fost publicate cu traduceri și comentarii de Ioan Bogdan în Vechile cronici moldovenești până la Ureche (1881).
O altă contribuție importantă a lui Ioan Bogdan este editarea cu traduceri și comentarii în Cronice inedite atingătoare de istoria romînilor (1895) a Codicelui de la Tulcea, care cuprinde analele de la Bistrița, o cronică sârbă-moldovenească, cronica moldo-polonă a lui N. Brzeski și cronica Țării Moldovei și a Munteniei de Miron Costin, pe care le-a publicat cu traduceri și comentarii în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor (1895).
A treia colecție de cronici moldovenești este descoperită de Ioan Bogdan în Biblioteca imperială din Petersburg și cuprinde: Letopisețul lui Azarie, Letopisețul lui Macarie, o cronică universală însoțită de analele sârbești din 1355-1490, cu știri privitoare la țările românești, precum și o versiune românească din secolul al XVIII-lea a Analelor de la Putna. Ele au fost publicate de Ioan Bogdan în lucrarea Letopisețul lui Azarie (1909).
O altă publicație de seamă a lui Ioan Bogdan, apărută după moartea sa, este Cronica lui Constantin Manasses, versiunea mediobulgară, cronică pe care au folosit-o ca model de stil călugării Macarie și Azarie. Un merit al lui Ioan Bogdan, la fel de important ca și cel al publicării cronicilor noastre slavone, îl constituie publicarea marelui număr de documente slavone din arhivele Brașovului și al celor privitoare la domnia lui Ștefan cel Mare.
Pentru a ajuta formarea de specialiști în descifrarea documentelor și a scrierilor noastre slavone, Ioan Bogdan a alcătuit un Album paleografic, de o valoare științifică și practică necontestată până astăzi.
Grija cu care Ioan Bogdan a transcris, a tradus, a comentat și a publicat textele diferitelor cronici, anale și documente slavone a fost admirată de toți specialiștii străini și români ai vremii. Recenzând Vechile cronici moldovenești până la Ureche, marele slavist Konstantin Jireček de la Universitatea din Praga scria: „Prin îngrijirea cu care este scrisă, prin cuprins și prin execuția frumoasă a tiparului, ea face multă onoare studiilor slave, neglijate până acum peste măsură în România”. Aceeași lucrare este apreciată de N. Iorga astfel: „O carte făcută cu o nesfârșită iubire, cu o atenție migăloasă, îmbrăcată în cea mai clară din forme. Niciodată până atunci nu se prezentase un izvor cu atâta respect față de el însuși, cu atâta grijă față de cititori, cărora nu li se lăsa nimic neexplicat” ; iar despre colecția de documente privitoare la domnia lui Ștefan cel Mare, savantul rus Aleksandr Ivanovici Iațimirski scria: „Cunoșteam erudiția domnului Bogdan. Totuși noua sa publicație întrece toate așteptările… Totul stă la așa înălțime, încât primul nostru gând la vederea ediției savantului român este amestecat cu invidie: de ce n-am izbutit și noi să facem ceva asemănător cu documentele sud-slave și rusești”.
Profesor din 1892 la Universitatea din București, la catedra de slavistică special creată pentru el, Ioan Bogdan a fost ani îndelungați decan al Facultății de Litere și Filozofie, director al revistei Convorbiri literare, câțiva ani și rector al Universității, funcții în care s-a remarcat prin aptitudini deosebite de organizator și administrator al resurselor.
Lucrările lui Ioan Bogdan:
Vechile cronici moldovenești până la Ureche, Editura Academiei RSR, București, 1891.
Cronici inedite atingătoare de istoria românilor, Editura Librăriei Socec et.Co, București, 1895.
Cronica lui Constantin Manasses, traducere mediobulgară făcută pe la 1350, text și glosar de Ioan Bogdan, Editura Socec &Co., București, 1922.
Însemnătatea studiilor slave pentru români, Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1894.
Românii și bulgarii. Raporturile culturale și politice între aceste două popoare, Editura Librăriei Socec et. Co, București, 1895.
Vlad Țepeș și narările germane și rusești asupra lui, Editura Librăriei Socec et. Co, București, 1896.
Luptele românilor cu turcii. Cultura veche română, Editura Librăriei Socec et. Co, București, 1898.
Cogaionon the „holy mountain” of Dacia, Editrice Nagard, Milano [19–].
Originea voievodatului la români, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1902.
Despre cnejii români, Bucuresci, 1903.
Istoriografia română și problemele ei actuale. Academia Română, Discursuri de receptive, XVII, București, 1905.
Letopisețul lui Azarie, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1909.
Documentele lui Ștefan cel Mare, 2 vol., Atelierele Grafice Socec et. Co, București, 1913.
Album paleografic moldovenesc. Documentele din secolele al XIV-lea, al XV-lea și al XVI-lea, Librăria Pavel Suru, București-Paris,1926.
Documentele privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în sec. XV și XVI. Texte slave cu traduceri, adnotațiuni istorice și o introducere asupra diplomației vechi românești, 2 vol., Institutul De Arte Grafice Carol Gobl, București, 1905.
Documente moldovenești din sec. XV și XVI în arhivul Brașovului, Editura Librăriei Socecu et Co., București, 1905.
Lucrări despre Ioan Bogdan:
Iorga, Nicolae, „Ioan Bogdan”, Buletinul Comisiei istorice a României, vol. III, 1924.
Panaitescu, P.P., „Ioan Bogdan”, Buletinul Comisiei istorice a României, vol. VII, 1928.
Macrea, Dimitrie, Lingviști și filologi români, Editura Științifică, București, 1959.
Balacciu, Jana; Chiriacescu, Rodica, Dicționar de lingviști și filologi români, Editura Albatros, București, 1978.
Mihăilă, Gheorghe, „Ioan Bogdan – întemeietorul primei Catedre de Limbi slave din România”, Din istoricul slavisticii românești. (coord. Elena Lința), Universitatea din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, București, 1982, pp. 21- 41.
Lința, Elena, „Ioan Bogdan – Profesorul”, Din istoricul slavisticii românești (coord. Elena Lința), Universitatea din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, București, 1982, pp. 42-56.
Rusu N. Dorina, Membrii Academiei Române: 1866-1999, Editura Academiei Române, București, 1999.
Lupaș, Ion, „Ioan Bogdan”, Țara Bârsei, Anul II, nr. 3, mai-iunie 1930.
