Intrarea Regatului României în Primul Război Mondial de partea Antantei, în vara anului 1916, a deschis calea către recuperarea unor provincii care se aflau de secole între fruntariile imperiilor vecine. Acest deziderat a putut fi realizat pentru că la finalul conflictului mondial Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul German au dispărut ca actori geopolitici de pe harta lumii. Pe ruinele fumegânde ale acestora au luat naştere noi state naţionale care au acţionat în direcţia păstrării noii ordini mondiale, consfințite prin sistemul tratatelor de pace încheiate la Paris.
Cele două blocuri antagonice – Puterile Centrale (Mittelmächte) şi Antanta – au căutat să atragă de partea lor cât mai mulţi aliaţi, iar România nu a făcut excepţie din acest punct de vedere. Iniţial, Imperiul German şi Austro-Ungaria au semnat un tratat în 1879, menit să izoleze Franţa pe plan european, la care li se adaugă Italia trei ani mai târziu. Acest bloc politico-militar a marcat echilibrul geopolitic din centrul Europei şi nu numai. Lor li se va adăuga Imperiul Otoman, condus de sultanul Mahomed al V-lea (1909-1918), în noiembrie 1914[1] şi Regatul Bulgariei, în fruntea căruia se afla țarul Ferdinand I (1908-1918), din septembrie 1915. Italia va trece, în cele din urmă, de partea Antantei, în primăvara lui 1915, după semnarea Tratatului de la Londra.
Regatul României a aderat la această alianţă la 30 octombrie 1883, ca urmare a nesiguranţei geopolitice generate de expansionismul promovat de politica Imperiului Rus la Gurile Dunării. Acest tratat a avut un caracter secret și oferea garanţii de securitate României, fiind reînnoit în 1892, 1896, 1902 şi 1913. Caracterul lui defensiv a contribuit la echilibrarea raportului de forţe din regiune şi la ieşirea din izolarea diplomatică, dar statul român a fost nevoit să-şi limiteze acţiunile de sprijin în favoarea populaţiei româneşti din Transilvania.
Asasinarea lui Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei Austro-Ungariei, în iunie 1914 a marcat într-un mod tragic destinul continentului european. Era începutul unui conflict care va dura patru ani cu pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale la o scară greu de imaginat înainte.
Guvernul de la Bucureşti ia decizia de a adopta o poziţie de neutralitate faţă de conflictul în desfăşurare pentru că Imperiul Austro-Ungar a fost cel care a atacat Serbia, învinuită de a fi responsabilă de infamul asasinat. Această situaţie a determinat factorii de decizie din România să considere anulate obligaţiile stipulate în tratatul cu Tripla Alianţă şi să se apropie tot mai mult de Antantă, blocul politico-militar antagonic.[2]
După doi ani de neutralitate şi de puternice presiuni diplomatice, Regatul României va intra în război în tabăra Franţei, Angliei şi Rusiei, în urma deciziei Consiliului de Coroană de la Sinaia din august 1916. Obiectivul principal al Bucureștiului era acela al desăvârşirii unităţii naţionale prin dezrobirea provinciilor locuite majoritar de români.
Efortul de război al României se concentrează pe eliberarea Transilvaniei, dar după un timp, iniţiativa strategică aparţine trupelor austro-ungare sprijinite de germani, iar forţele româneşti vor fi nevoite să se retragă. Urmează doi ani de lupte grele pentru apărarea fiinţei naţionale cu mari sacrificii umane şi materiale.
Un moment de tristă amintire în conştiinţa publică a acelor vremuri a fost căderea Bucureștiului în mâinile forţelor Puterilor Centrale. Acesta a fost un deznodământ funest datorat înfrângerilor succesive repurtate de o armată română insuficient pregătită în luptele dificile din Dobrogea şi Muntenia.
Ocuparea capitalei a avut loc în data de 23 noiembrie/6 decembrie 1916 în jurul amiezii, când trupe comandate de generalul Erich von Falkenhayn au pătruns în oraş prin Calea Griviţei. Primarul, Emil Petrescu, a predat oraşul, iar la scurt timp feldmareşalul August von Mackensen a emis o proclamaţie adresată locuitorilor, în limbile română şi germană, prin care făcea cunoscut faptul că: „Oraşul Bucureşti este ocupat de către trupele mele, el intră sub legile de război”. Ulterior, germanii vor pune în scenă o impresionantă defilare militară pe Calea Victoriei, pe bulevardul Elisabeta şi pe cel al Academiei, la care vor lua parte şi unităţile statelor aliate.[3]
Anul 1917 vine cu noi încercări pentru statul român ale cărui instituţii şi-au găsit refugiul la Iaşi. Înaintarea irezistibilă a germanilor este într-un final oprită de vitejia forţelor româno-ruse în memorabilele confruntări de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917. În acest context este pregătită inspectarea frontului de către Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, din toamna lui 1917.[4] Fostul director al Prefecturii Poliţiei Capitalei, Anibal Stoenescu, relatează că: „desele vizite la Prefectura Poliţiei a celor de la Comandatura germană, ca şi conciliabulele secrete ale unora dintre aceştia cu Prefectul, îmi stârnesc în cel mai înalt grad curiozitatea. Dispoziţiile luate pentru amenajarea frumoasei case, proprietatea Florescu, din strada Victor Emanuel III, unde se începuse aducerea de covoare scumpe şi obiecte de artă din alte case, mă făceau să bănuiesc că este vorba de vizita unui înalt personaj. Şi, într-adevăr, în cele din urmă, Prefectul îmi împărtăşeşte, sub cel mai mare secret, ştirea venirii Kaizerului pentru care se făcuse un început de preparative speciale pentru găzduire în imobilul arătat, nevoind să locuiască în Palatul Regal, dar că, în ultimul moment, programul vizitei s-a modificat, nemaivenind la Bucureşti”.[5]
Într-o altă mărturie a timpului, omul politic conservator devenit premier de sacrificiu la 5 martie 1918, Alexandru Marghiloman, amintea în Note Politice, următoarele: „Tzigara spune că Împăratul e persoana cea mai amabilă din câte a întâlnit. N-ai crede că ai în faţă o ‹‹Majestate››. E documentat, familiar, cu priviri generale asupra tuturor chestiunilor. Admiră pe ţăranul român. În orice lucru, convins de superioritatea poporului nostru asupra poporului bulgar. Ţara i s-a părut foarte frumoasă; poziţia Curţii de Argeş, cu totul occidentală; nimic asemănător cu Orientul. De două ori spune: ‹‹Cum a putut Regele vostru să facă ce a făcut? Lipsă de caracter sau mare prostie? Natură influenţabilă şi anturaj rău››, răspunde Tzigara”.[6]
„25 septembre – Dare de seamă oficială despre călătoria Împăratului în ziarele de azi-dimineaţă.
În oraş, lumea e neliniştită de prezenţa Ţarului Bulgariei şi a celor doi fii ai săi, sosiţi la Cernavodă pentru a saluta pe Împăratul. Această vizită e socotită ca o manifestaţiune a pretenţiunilor Bulgariei faţă de România.
Împăratul a pronunţat la Focşani, înaintea trupelor, cuvinte aspre pentru ‹‹Hohenzollernul necredincios, care, urmând unui mare Domnitor înzestrat cu calităţi nobile, n-a voit să-i cunoască tradiţiunile de fidelitate”.[7]
În timpul ocupaţiei germane, regele Ferdinand I l-a desemnat pe istoricul universitar de artă, Alexandru Tzigara-Samurcaş (1872-1952), să fie reprezentantul Casei Regale şi al Domeniilor Coroanei şi a fost numit şi Prefect al Poliţiei Capitale de către Lupu C. Kostaki (girantul Ministerului de Interne pentru perioada de ocupaţie militară). Acesta a reuşit să se achite exemplar de sarcinile încredinţate, în ciuda unor controverse, iar faptul că vorbea excelent limba germană dublat de probitatea sa morală au făcut să fie privit cu încredere de către administraţia de ocupaţie. Despre detaliile întrevederii avute cu Kaizerul Wilhelm al II-lea, Tzigara-Samurcaş aduce următoarele lămuriri: „În ziua de 18 Sept. 1917 Mareşalul Mackensen îmi comunică sub cea mai severă discreţiune că peste două zile Kaizerul urma să vie la Curtea de Argeş. El nu voia să vadă pe nici un om politic din ţară. În calitate de reprezentant al Casei Regale, însă, eram chemat să însoţesc pe Kaiser la mormintele regeşti, arătându-i reşedinţa regală şi celelalte monumente artistice. Cu acest prilej Mareşalul mă rugă să reinstalez în Biserica episcopală evanghelia Reginei Elisaveta, pe care, pentru mai mare siguranţă, o ridicasem în Octombrie 1916.
Joi, 20 Sept., după amiază, am sosit cu trenul Mareşalului la Argeş; am aşezat evanghelia la locul ei, în aşteptarea vizitatorilor. Incinta era pustie; nimeni afară de sentinelele de strajă. […] Firul gândurilor, pline de griji în privinţa rezultatului întrevederii, fu întrerupt de automobilul aducând pe Kaizer, însoţit de Mareşal, până la intrarea bisericei. Întinzându-mi mâna Kaizerul exprimă regretul de a nu fi vizitat pe Vărul său pe când era în viaţă şi de a se afla acum în faţa unor morminte numai. La întrebarea ‹‹cum de a fost posibil războiul nostru?›› i s-a răspuns că întreaga suflare dorindu-l, nu s-a putut altfel.
— ‹‹Regele Carol însă niciodată nu ar fi consimţit.
— Moartea i-a cruţat orice hotărâre.››
Sosind însoţitorii, am intrat în biserică. Kaizerul depuse câte o cunună la cele două regeşti morminte, oprindu-se într-o lungă reculegere. După ce detei lămuriri asupra evangheliei, asupra decoraţiei picturale şi arhitectonice a bisericei, trecurăm în reşedinţă, unde lămurii fresca cu legenda lui Manole”.[8]
A urmat un prânz într-o sală a gării, în timpul căruia Tzigara-Samurcaş i-a vorbit lui Wilhelm al II-lea, printre altele, despre trăsăturile etnice şi morale ale poporului român, bogăţia ţării, dar şi despre metopele monumentului de la Adamclisi care ar reprezenta victoria legiunilor romane asupra vechilor triburi germane. La plecare, împăratul i-ar fi înmânat, în semn de recunoştinţă, o cutie în care se găsea un ac de cravată.[9]
În ziua următoare delegaţia imperială germană s-a îndreptat spre Cernavodă unde urma să se întâlnească cu ţarul Ferdinand I al Bulgariei. Mai apoi, Kaiserul ajuns aproape de Focşani inspectează trupe şi forturi, iar printr-un gest simbolic înfige un stindard german în vârful Măgurei Odobeştilor la Cota 1001.[10]
Următoarele obiective avute în planul vizitei au fost minele de sare de la Slănic şi sondele petroliere de la Câmpina. Resursele strategice aflate aici erau de importanţă majoră pentru aprovizionarea armatelor germane, războiul fiind câştigat numai prin accesul neîngrădit în vederea exploatării a acestora. De aici, ajuns la castelul de la Sinaia, Wilhelm al II-lea, împreună cu suita, va înnopta într-un vagon al trenului imperial, continuându-și apoi drumul spre Transilvania.[11]
Faptul de a fi singura personalitate cu care a dorit să se întâlnească împăratul Wilhelm al II-lea confirmă stima deosebită de care se bucura Alexandru Tzigara-Samurcaş atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Directorul Fundaţiunii Universitare „Carol I” a fost nu numai un adevărat ctitor al mai multor instituţii culturale, ci şi un erudit remarcabil. Seriozitatea, inteligenţa, manierele alese, onestitatea şi capacitatea extraordinară de muncă au fost cartea sa de vizită în toate activităţile la care a luat parte.
[1] Marc David Baer, Otomanii: Hani, Cezari şi Califi, ed. Humanitas, Bucureşti, 2023, p. 428.
[2] Ruxandra Bratu, „105 ani de la semnarea Tratatului de alianţă dintre România şi Antanta (4 august)”, Agerpres, https://agerpres.ro/documentare/2021/08/03/documentar-105-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-alianta-dintre-romania-si-antanta-4-august–757960, 03-08-2021, link accesat în 25.02.2026.
[3] Alexandru Armă, Bucureştiul sub bombele germane (august-noiembrie 1916), ed. Vremea, Bucureşti, 2015, p. 123.
[4] Stelian Tănase, Mustăţile feldmareşalului Mackensen – antiroman: Bucureştii sub ocupaţie străină, 1916-1918, ed. Corint, Bucureşti, 2025, pp. 221-225.
[5] Anibal Stoenescu, Din vremea ocupaţiei 1916-1918, ed. Vremea, Bucureşti, 2024, p. 110.
[6] Alexandru Marghiloman, Note Politice 1917-1918, Vol. III, Paul Editions, Bucureşti, 2023, p. 73.
[7] Ibidem, p. 74.
[8] Alexandru Tzigara-Samurcaş, „Mărturisiri si-li-te”, Convorbiri Literare, Tipografia, Bucureşti, 1920, pp. 114-115.
[9] Ibidem, pp. 116-117.
[10] Ion Cristoiu, „Vizita împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, în România ocupată”, Historia, nr. 189, octombrie 2017.
[11] Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu; 1914-1919, ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 145.
