Continuitate sau schimbare de regim? Trecerea de la Cuza la Carol reflectată în filatelie și numismatică

Venirea principelui german Karl von Hohenzollern-Sigmaringen în România, în anul 1866, a prilejuit o sumedenie de schimbări în viața tânărului stat sud-est european. Țara a fost dăruită cu o nouă constituție, s-au organizat noi alegeri parlamentare, iar guvernul a demisionat pentru a-i da ocazia noului domnitor să-și aleagă singur cabinetul. Totodată, o serie de proiecte care se găseau în amorțire sau în lentă punere în practică aveau să fie finalizate la scurtă vreme după venirea lui Carol I.

La data de 22 aprilie/4 mai 1867, domnitorul României promulga Legea sistemului monetar național care instituia leul ca monedă națională, împărțit în 100 de bani, urmând îndeaproape modelul francului francez. În februarie 1868, ajungeau în țară și primele monede de bronz, denominate în bani, care fuseseră bătute în Marea Britanie, la fabricile Heaton și Watton & Co. din Birmingham.[1]

Domnia lui Carol I marchează apariția unor transformări importante în toate domeniile vieţii sociale şi culturale a ţării. Pe acestă linie se înscriu lucrările la construcția palatului Academiei, începute încă din 1857, care au fost urgentate, clădirea putând fi inaugurată în ziua de 14/26 octombrie 1869, în prezența cuplului princiar și a membrilor guvernului. De asemenea, putem menţiona şi concesiunea feroviară Barkley-Staniforth din 1865, temporar anulată, care a fost reînnoită în aprilie 1867 de Carol I. Lucrările au decurs mai apoi în ritm susținut, pentru ca pe 19/31 octombrie 1869 domnitorul să poată inaugura deja prima cale ferată din țară, cea dintre București Filaret și Giurgiu, cu o lungime de 70 de kilometri.[2]

Ar mai putea fi invocate și alte exemple de reușite ale începutului de domnie. Totuși, o schimbare semnificativă cu impact simbolic imediat în epocă a fost transpunerea în filatelie a schimbării de regim.

Într-o țară care nu avea încă monede proprii de circulație, principala formă de vehiculare a efigiei domnitorului rămânea totuși marca poștală. În anul 1865, Poșta lansase în circulație o serie de trei timbre cu valori de 2 parale (portocaliu), 5 parale (albastru) și 20 de parale (roșu) purtând efigia domnitorului Alexandru Ioan I într-un câmp oval.[3] Acestea au fost și singurele mărci poștale de circulație care au purtat chipul domnitorului, căci seria precedentă din 1862 conținuse armele alăturate ale celor două Principate, motiv pentru care a și fost numită de filateliști „Principatele Unite”. În chiar decizia de a trece de la o iconografie heraldică la una personală, putem depista o încercare de recentrare a regimului pe figura domnitorului Alexandru Ioan I.

Foto. 1 Cele trei mărci poștale din seria „Efigia în oval” și două din seria „Carol I cu valori în parale”. Din arhiva personală a autorului.

Primele timbre purtând chipul lui Carol I, emise în 1866-1867, au fost tot trei, având aceleași valori ca și cele anterioare. Toate au fost litografiate cu cerneală neagră, dar pe trei tipuri de hârtie: galbenă, albastră și albă/roz.[4] Păstrarea paralelor ca monedă de calcul pentru valorile nominale reprezintă o formă de continuitate pragmatică și se explică prin faptul că în 1866 leul nu fusese adoptat încă drept monedă națională, iar mai apoi, pe parcursul anului 1867, deși prevăzute de lege, monedele noului sistem monetar nu puteau fi încă întâlnite în circulație.

Privind în paralel iconografia celor două serii, merită să analizăm câteva elemente distinctive. Este lesne să observăm modelele la care aderaseră cei doi domnitori. Cuza împrumutase în anul 1864 moda barbișonului și a mustății de la împăratul Napoleon al III-lea, căci, după lovitura din data de 2/15 mai, acesta adoptase și spiritul autoritar al regimului din Franța. Carol, pe de altă parte, ne apare purtând favoriți, asemenea multor ofițeri și dinaști germani. Avea să renunțe la această modă abia în 1869.

Dincolo de aceste detalii estetice, care și-au avut importanța lor, se cuvine să mai remarcăm și că efigia lui Carol a fost orientată în direcție opusă, spre stânga. O asemenea răsucire simbolică avea cel mai probabil menirea de a sublinia o schimbare de regim politic, nu doar un simplu transfer de putere de la un monarh la altul.

Timbrele apăruseră numai de 26 de ani, așadar nu exista o tradiție lungă din care să fie preluate modele. Numismatica, însă, putea fi o sursă de inspirație pe acest tărâm simbolic. În Marea Britanie, se știe că, în mod tradițional, fiecare monarh își orientase efigia monetară în sensul opus predecesorului său. Acest tipar emerge lesne, alegând chiar numai câteva exemple: George III (1760-1820) dreapta, George IV (1820-1830) stânga, William (1830-1837) dreapta, Victoria (1837-1901) stânga etc.

Foto. 2 Efigiile regilor George III, George IV, William IV și a reginei Victoria. Preluare de pe numista.com.

Cel mai probabil, însă, nu Marea Britanie, ci Franța a constituit modelul, țară în care monedele de aur purtau efigia orientată într-o direcție, iar cele din argint și bronz ale aceluiași emitent, în direcția opusă. Dacă ne uităm la monedele de argint ale lui Napoleon I (1804-1815), vom constata că efigia este orientată spre dreapta. Când s-a restaurat monarhia, iar Ludovic al XVIII-lea (1815-1824) a fost instalat pe tronul Franței, efigia numismatică a acestuia a fost întoarsă în direcția opusă, spre stânga, pentru a sublinia cezura cu regimul precedent napoleonian. Carol al X-lea (1824-1830), membru al aceleiași dinastii de Bourbon, a fost un continuator al predecesorului său, iar efigia sa a fost orientată tot spre stânga. Monarhia din iulie a lui Ludovic-Filip de Orléans (1830-1848) a fost adusă pe tronul Franței de o revoluție, prin urmare efigia acestuia a fost întoarsă spre dreapta, subliniind o nouă cezură de regim. „Regele cetățean” a fost și el detronat de revoluția din februarie 1848, iar noile monede ale Republicii a II-a au înfățișat-o pe zeița romană Ceres, al cărei bust a fost reorientat spre stânga, pentru a indica o nouă schimbare de regim. Întrucât Louis Napoleon Bonaparte a fost ales mai întâi președinte al acestei Republici Franceze, deturnând chiar de la cârma statului traseul politic al republicii spre imperiu, efigia monetară imperială a acestuia a rămas orientată în aceeași direcție. Într-un mod numai aparent bizar, monedele au subliniat continuitatea de substanță, iar nu cezura între Republica a II-a și al II-lea Imperiu.

Foto. 3 Succesiunea cronologică a efigiilor politice de pe monedele franțuzești cu: Napoleon I, Ludovic XVIII, Carol X, Ludovic-Filip, Ceres, Napoleon III. Preluare de pe numista.com.

Revenind la iconografia filatelică românească, se cuvine să adăugăm că, odată statornicită astfel, orientarea efigiei filatelice a lui Carol I nu a mai fost schimbată niciodată până la sfârșitul domniei sale, în 1914. Cu atât mai interesant este faptul că și toate emisiunile filatelice purtând efigia regelui Ferdinand I, începând cu seria „Moscova” (1917) și încheind cu seria „În al 50-lea an de Independență” (1927), prezintă aceeași orientare spre stânga. Situația se menține în timpul scurtei domnii de minorat a regelui Mihai I (1927-1930). Începând cu regele Carol al II-lea însă, orientarea încetează să mai fie fixă. În unele serii este spre stânga, în altele spre dreapta, iar în câteva cazuri sunt prezente ambele chiar la nivelul aceleiași serii. Situația este aceeași în timpul celei de-a doua domnii a regelui Mihai I (1940-1947).

Iconografia numismatică a parcurs o evoluție similară. Singura piesă care a purtat efigia domnitorului Alexandru Ioan I a fost o probă monetară în bronz a piesei de 5 sutimi. Realizată în anul 1864, aceasta ni-l înfățișează pe monarh cu barbișon și mustață, după moda instituită de Napoleon al III-lea, cu bustul orientat spre dreapta.[5] Prima monedă bătută cu efigia noului domnitor – piesa de aur de 20 de lei din 1868 – prezintă pe avers portretul lui Carol I cu favoriți, orientarea fiind, la fel ca în filatelie, tot spre stânga.[6] Ca și în cazul timbrelor, toate monedele ulterioare destinate circulației, emise în timpul acestuia, au purtat efigia domnească, mai apoi regală, orientată tot spre stânga până în anul 1914.

Foto. 4 Proba monetară de bronz 5 sutimi (1864) și moneda de aur de 20 de lei (1868). Preluare de pe numista.com.

Singurele piese pe care a apărut portretul regelui Ferdinand I au fost patru monede postume de aur antedatate 1922, dar bătute în Marea Britanie abia în 1928-1929.[7] Două dintre acestea prezintă bustul regelui încununat de lauri (20 și 100 de lei), iar celelalte două îl înfățișează pe monarh în veșmintele de încoronare și purtând pe cap Coroana de Oțel a României (25 și 50 de lei). Ele prezintă efigia orientată spre stânga, asemenea pieselor de 5 și 20 de lei din anul 1930, care poartă bustul regelui Mihai I copil. Abia în timpul domniei lui Carol al II-lea putem întâlni prima piesă cu orientare spre dreapta. Această piesă de 100 de lei din 1932 a rămas totuși singulară la scara celor 10 ani de domnie, toate celelalte având orientare spre stânga. În șirul emisiunilor monetare, convenția de orientare a efigiei a fost încălcată sistematic până la cea de a doua domnie a Regelui Mihai I (1940-1947) când, din 15 tipuri de monede de circulație, 10 au purtat efigia întoarsă spre dreapta.

Revenind la imaginea de ansamblu, putem căpăta o nouă înțelegere a anului 1866. Este un lucru deja știut că acest an nu a adus un simplu transfer de putere de la un domn la altul, ci mai ales o schimbare de regim politic, de la autoritarismul ultimilor ani ai lui Alexandru Ioan I (1864-1866) la democrația restaurată în timpul lui Carol I. Chiar aceasta a și fost în epocă narațiunea prezentată de făptuitorii actului de la 11/23 februarie. Și nu avem motive serioase să nu-i credem. Această metamorfoză politică a avut consecințe interesante iconografice atât în filatelia, cât și în numismatica tânărului stat. În această lumină, schimbarea orientării efigiei ne apare ca o opțiune politică. Ea trebuia să sublinieze o dată în plus cezura produsă. Faptul că trecerea de la Carol I la Ferdinand I, iar mai apoi de la Ferdinand I la prima domnie a lui Mihai I, s-a făcut fără a schimba orientarea efigiei pare să indice că însemnătatea acesteia ca indicator al continuității de regim a mai fost resimțită. Dar, după cum am văzut, începând cu anii 1930 orientarea efigiei și-a pierdut această însemnătate simbolică, ea fiind folosită ambivalent în timpul ultimelor două domnii regale.

Bibliografie:

Cârjan, Lazăr; Manole, Mircea Gheorghe (2006) Catalogul timbrelor poștale românești, vol. I, 1858-1947, București: Editura RAO.

Kirițescu, Costin (1997) Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, vol. I, București: Editura Enciclopedică.

Neagoe, Stelian ed. (1992) Memoriile Regelui Carol I al României, vol. I, 1866-1869, București: Editura Scripta.

Popescu, Toader (2014) Proiectul feroviar românesc (1842-1916), București: Editura Simetria.

Iliescu, Octavian; Radovici, Paul (2004) Monetele României, București: Editura Enciclopedică.

Sursa imaginilor:

Foto. 1 – Colaj alcătuit din fotografii realizate de autor.

Foto. 2– Colaj alcătuit de autor din fotografii preluate de pe https://en.numista.com

George III: https://en.numista.com/catalogue/pieces13168.html

George IV: https://en.numista.com/catalogue/pieces13178.html

William IV: https://en.numista.com/catalogue/pieces12808.html