În acest număr, o tripletă interbelică neașteptată și de-a dreptul provocatoare: G. Ibrăileanu, Cezar Petrescu și Gib I. Mihăescu.
Titlu: Adela
Autor: G. Ibrăileanu
Editura: Curtea Veche
Colecția Biblioteca pentru toți
An apariție: ediția 2011
Număr de pagini: 238
G. Ibrăileanu (1871–1936) este una dintre marile voci ale criticii literare românești din prima jumătate a secolului XX. Și-a început activitatea literară în anul 1909, cu studiul Spiritul critic în cultura românească. Analiza a apărut în Viața românească, o publicație pe care o fondase, împreună cu Constantin Stere şi Paul Bujor, la Iași, cu trei ani înainte. A fost redactorul-șef al revistei până în 1933, timp în care a susținut și a publicat mulți scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Alexandru Philippide, Gib I. Mihăescu și George Topîrceanu. De-a lungul anilor, a înființat și alte publicații, precum Orientul (1887), Momentul (1918) și Însemnări literare (1919), dar acestea nu au avut prestanța și longevitatea revistei Viața românească.
În tinerețe, sub pseudonimul Cezar Vraja, a publicat versuri, impresii de lectură și traduceri, printre altele numărându-se traducerea romanului Bel-Ami (1896) a lui Guy de Maupassant. În anul 1920 folosește numele de P. Nicanor pentru a semna rubrica „Miscellanea” din noua serie a revistei Viața românească. Câteva dintre lucrările sale notabile, apărute sub semnătură proprie, sunt Scriitori şi curente (1909), Note şi impresii (1920), După război. Cultură şi literatură (1921), Scriitori români şi străini (1926), Studii literare (1930).[1]
G. Ibrăileanu a lucrat și în învățământ. A fost profesor de limba română la licee din Bacău şi Iaşi în perioada 1900-1908, iar apoi suplinitor (până în anul 1911) și profesor universitar de istoria literaturii române moderne la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. În 1928 a fost nevoit să renunțe din cauza unei neurastenii agravate. A revenit la catedră în 1931.
Adela, publicat în anul 1933, este singurul lui roman, iar apariția acestuia a fost o adevărată surpriză. Unii critici îl așteptau cu sufletul la gură. Nu pentru a-l lăuda. Mai mult pentru a-l folosi drept exemplu de ce se poate întâmpla dacă un critic literar vrea să se aventureze pe tărâmul prozei. Iar când a apărut romanul, uimirea lor a fost pe măsură. G. Ibrăileanu găsise formula potrivită ca să îmbrace haina de romancier. Ce puteau să mai zică gurile rele? Așa cum punctase G. Călinescu, „Acum că romanul d-lui G. Ibrăileanu a apărut și orice obiecțiune de ordin principial asupra lui este neserioasă, cronicarii teoreticieni ai criticului-critic și romancierului-romancier au ales cealaltă armă a ostilității care se cheamă tăcere.”[2]
Numele complet al romanului este Adela. Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-august 189…). Așadar, tot ce știm despre Adela este trecut prin filtrul doctorului Emil Codrescu. Relația dintre cei doi este mai mult decât complicată. În mod paradoxal, îndelungata prezență a lui în viața ei e tocmai ceea ce îl îndepărtează de ea. Cum să-i spună tinerei de 20 de ani că o iubește, având în vedere că o văzuse crescând sub ochii lui? Nu-și imagina să fie mai mult decât un mentor și un prieten. O opțiune sau poate un pariu ratat. În timp ce citeam textul, îl certam și îl compătimeam pe Emil Codrescu pentru toate ocaziile pierdute, în care ar fi putut să-i spună Adelei ce simte. Dar dacă romanul nu e despre asta? Și povestea lor a urmat cursul firesc? Poate că amândoi au înțeles, în sinea lor, că ceea ce-i lega era prea delicat ca să se dezvăluie lumii. Și poate că au hotărât că e mai bine ca iubirea lor să dăinuie doar în adâncul sufletului lor.
„Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac. Doamnele se retrag devreme. Adela arată o simpatie atentă, aproape supusă «maestrului». E mai personală însă în opinii decât altădată. Dar ce se petrece în ea? Când vorbește, totdeauna parcă ar mai avea ceva de spus. Are reticențe subite și curioase. Dacă i-ai transcrie vorbele, ar trebui să pui mereu câteva puncte de suspensie la sfârșitul frazelor. Când se emoționează, și se emoționează adesea fără cauză vădită, are sufocări grațioase, de pasăre care bea. Și rar participă normal la duetul nostru. De obicei distrată ori animată. Uneori își întrerupe momentele de distracție printr-o întoarcere bruscă și cordială spre mine, însoțită de un «da» rostit încet și repede, confirmând fără necesitate cuvintele mele. Femeia asta tânără și curioasă de viață și de stări sufletești mă scrutează necontenit, fără să aibă aerul. Eu îmi îngroș cât se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabilă. Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna. Ele privesc în sufletul bărbatului ca într-o vitrină.”
(extras din Adela, G. Ibrăileanu)
Titlu: Calea Victoriei
Autor: Cezar Petrescu
Editura: Litera
Colecția Biblioteca pentru toți
An apariție: ediția 2009
Număr de pagini: 396
Cezar Petrescu (1892–1961) a fost prozator, jurnalist și traducător, unul dintre cei mai prolifici scriitori ai literaturii române din perioada interbelică. În tinerețe obișnuia să devoreze cărțile din biblioteca tatălui. Tot în acea perioadă, a încercat să scrie. O persoană importantă din viața sa, care l-a încurajat în acest sens, a fost Nicolae Apostol, profesorul său de limba română de la școala secundară din Roman.
În anul 1911 debutează în revista Sămănătorul cu proza Scrisori, iar un an mai târziu se consacră în publicistică cu suita de articole „După un Congres”, „Pentru un scrib naționalist” și „Răzbunarea”, apărute în revista socialistă Facla. Totodată, el colaborase și la revistele Opinia, Versuri și proză și Cronica.
După încheierea Primului Război Mondial, Cezar Petrescu a avut o activitate publicistică și literară intensă. Înființează cu Pamfil Șeicaru revista antiliberală Hiena, unde ține rubrica „Scrisorile unui răzeș” pe care o semnează sub numele C. Robul. Împreună cu Gib I. Mihăescu și Adrian Maniu, lansează mensualul Gândirea (1921). El reunește textele publicate în cele două reviste în volumul Scrisorile unui răzeș (1922), distins cu Premiul Societății Scriitorilor Români. În anul 1923 se mută la București, unde, un an mai târziu, se angajează pentru câteva luni la ziarul Neamul românesc, al lui Nicolae Iorga.
Romanul care îl consacră este Întunecare, publicat în două părți: Acolo șezum și plânsem (1927) și Întoarcerea unde au fost jurămintele (1928). Alte opere notabile sunt: La Paradis general (1930), Baletul mecanic (1931), Greta Garbo (1932), romanul pentru copii Fram, ursul polar (1932) Plecat fără adresă. 1900 (1932), Apostol (1933), Dumineca Orbului (1934) și Ochii strigoiului (1939).
Calea Victoriei a apărut în anul 1930. Volumul face parte dintr-o serie de romane de frescă socială ale autorului. În prefața ediției din 2009 am citit că această carte „poartă în sine un posibil alibi”[3], ceea ce m-a intrigat. Se pare că Cezar Petrescu nu prea a fost agreat de critica literară a vremii și multe texte ale sale au fost răstălmăcite. La prima vedere, ele ar fi fost adaptări sau reproduceri mai mult sau mai puțin exacte din lucrări străine. Nici cel mai cunoscut roman al său, Întunecare, destul de bine primit de altfel, nu a scăpat de o privire răutăcioasă. Una dintre vocile intransigente a fost a lui E. Lovinescu. Și cu toate acestea, l-a inclus în Istoria literaturii române contemporane. „Alibiul” din roman este personajul Teofil Steriu. La fel ca Cezar Petrescu, scriitorul fictiv are priză la cititori, nu e atins de părerile celor din jur și vrea doar să scrie.
În esență, Calea Victoriei e o fotografie despre viața cotidiană în marea metropolă după Primul Război Mondial. Dar există ceva palpitant în felul în care autorul împletește viețile personajelor. Povestea începe într-un tren care ajunge la București. Teofil Steriu, Ion Ozun și magistratul Constantin Lipan, împreună cu familia lui, se aflau în același tren. Fiecare dintre ei încearcă să „cucerească” într-un fel sau altul orașul. Tema balzaciană făcea ravagii în fel și chip în acele timpuri. Iar această urbe, seducătoare cum e ea, le dă senzația că reușesc. Poate aici e frumusețea romanului – în jocul de situații în care se întâlnesc mai multe lumi și lasă impresia că pot să creeze o armonie desăvârșită sau o disonanță fascinantă.
„— Ai dreptate! N-am citit manuscrisul dumitale, cum nu citesc niciun manuscris. Ți-am spus că mi-e timpul măsurat… La ce-aș citi? Cine are talent își face singur drum. Cu cât se lovește de piedici mai multe, cu atât se înverșunează și se călește mai dârz. Iar dacă sucombă pe drum, înseamnă că nu era făcut pentru aceasta. Să-ți dau un sfat? Scrisul nu se învață și talentul nu poate fi stimulat… Te naști cu acest demon, și atât […] Să-ți declar eu care e adevărul? Când începi să scrii, la douăzeci de ani, vrei să faci o cititoare să plângă. Dar după ce plânge, cititoarea își șterge nasul, ceea ce știi că nu are nimic grațios…Toți mințim: aceasta e! Toți mistificăm realitatea. Iar pedeapsa cea mare a mincinosului nu e că nu-l mai crede nimeni, ca în feluritele istorioare cu morală […] Pedeapsa cea mare e că nu mai crede nici el, în nimeni și în nimic!… Când dumneata te-ai hotărât să scrii, de fapt te-ai hotărât să te sinucizi lent. Să te lipsești de viață. Să nu mai crezi în simplitatea ei! Să nu-ți mai însemne viața decât obiect, pretext, subiect de literatură… Pentru cel care scrie rândul tipărit e un punct de sosire. E un sfârșit. Singura rațiune de existență! Pentru cititor e un punct de plecare…”
(extras din Calea Victoriei, Cezar Petrescu)
Titlu: Zilele și nopțile unui student întârziat
Autor: Gib I. Mihăescu
Editura: Litera
Colecția: Biblioteca pentru toți
An apariție: ediția 2010
Număr de pagini: 386
Gib I. Mihăescu (1894–1935) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori români din perioada interbelică.
Cu toate că a trăit doar până la vârsta de 41 de ani, el a ocupat un loc de cinste în lumea literară, în special cu volumele de proză scurtă și cu romanele sale. Cel mai cunoscut volum de nuvele este La Grandiflora (1928), care adună mai multe creații epice pe care le publicase anterior în diverse reviste.
În 1930 se mută la București și se angajează la Direcția Presei și a Informațiilor din Ministerul Afacerilor Străine, funcție pe care o va păstra până la sfârșitul vieții. Cu toate că avea o activitate publicistică și literară intensă, el își găsea mereu timp pentru una dintre vechile sale pasiuni: astronomia. Iar primul său roman, Brațul Andromedei (1930), e dovada indiscutabilă a îndeletnicirilor sale astrale. Gib I. Mihăescu a scris cinci romane, cele mai cunoscute fiind Rusoaica (1933) și Donna Alba (1935). Post-mortem, scriitorul a fost onorat cu Premiul național pentru proză, acordat în anul 1936.
Zilele și nopțile unui student întârziat a fost publicat în 1934, însă ideea romanului se conturase cu ani în urmă, încă din 1919. Aprecierile critice au fost contradictorii, uneori aflându-se chiar în antiteză. Romanul a fost numit atât „primul roman realizat perfect al autorului” (Octav Șuluțiu), cât și „cel mai slab dintre romanele scriitorului” (Nicolae Balotă).[4]
Indiferent de opiniile divergente, Zilele și nopțile unui student întârziat propune un subiect neobișnuit, chiar original. Povestea are în centru viața lui Mihnea Băiatu, un tânăr șarmant, care de 10 ani locuiește în București și își păcălește părinții că își va finaliza studiile de la Facultatea de Drept. Într-o oarecare măsură, personajul este croit după biografia autorului. Gib I. Mihăescu a devenit avocat din dorința tatălui său, iar finalizarea studiilor s-a realizat cu întârzieri. O altă asemănare dintre cei doi este experiența din armată, de pe front, unde a avut gradul de sublocotenent. Războiul pare, paradoxal, să umanizeze personajul. Dar e destul de greu să fii de partea lui. De cele mai multe ori, Mihnea Băiatu reușește să te enerveze și, în puține cazuri, să te amuze. Poate de aceea nu a fost atât de agreat. Cititorii nu puteau (sau nu voiau) să se identifice cu cineva care ia masa în oraș fără să plătească, nu achită chiria și fuge în miez de noapte, iar câteodată, dintr-un simplu capriciu, provoacă o ceartă pe stradă. Nimic nu pare să-l atingă, plutește printre cei din jur cu nonșalanță. Însă, spre finalul romanului, dinamica se schimbă și povestea capătă o notă tragică. Antieroul vrea să devină erou. Și, dintr-odată, nu știi exact de ce, dar îți dorești foarte mult să reușească.
„Ah, vremurile acelea, Doamne, cât e de atunci când făcea pentru întâia oară coadă la ghișeul secretariatului facultății, cu actele chită și cu argintul sunător pentru taxa de înscriere în mână […] Și ca tot românul, Băiatu văzu și acum tot așa de limpede ca și atunci necesitatea diplomei… Licență, avocat, bani, saloane, toate trecură pe dinaintea ochilor destinzându-se ca verigile roșii ale unui șarpe de foc […] Chiar a doua zi, dis-de-dimineață, Mihnea deschise voinicește cărțile de Drept. Dar și acum, ca și-n alte dăți – căci Băiatu le mai luase în piept de câteva ori pentru efemere răstimpuri – dârzenia lui îl duse fatal la o zdrobitoare greșeală de tactică. […] Mihnea Băiatu se bucura de o memorie suplă și plastică, dar avea nevoie de o solidă completare a cunoștințelor elementare, și mai cu seamă de o reviziune a celor pe care memoria i le înregistrase fără discernământ. Dar o întoarcere prin locuri umblate nu-l jignea atâta, cât îl plictisea de moarte; și cu încrederea nemărginită pe care i-o dăduse unele izbutiri, realizate de facilitatea spiritului său, el tot nădăjduia că va găsi odată și odată momentul prielnic, când va ajunge dintr-un salt acolo unde alții trebuie să ajungă după suișuri grele și cotituri ucigătoare.”
(extras din Zilele și nopțile unui student întârziat, Gib I. Mihăescu)
[1] Răzvan Moceanu, „PORTRET: Garabet Ibrăileanu – una dintre cele mai influente personalități din literatura română”, Radio România Cultural, https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/literatura/portret-garabet-ibraileanu-una-dintre-cele-mai-influente-personalitati-din-literatura-romana-id28093.html, publicat pe 23 mai 2021, link accesat în iulie 2025.
[2] Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Curtea Veche, colecția Biblioteca pentru toți, București, 2011, p. 217.
[3] Cezar Petrescu, Calea Victoriei, ed. Litera, colecția Biblioteca pentru toți, București, 2009, p. 19.
[4] Gib I. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat, ed. Cartea Românească Educațional, Iași, 2019, p. 15.
