Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), domnitor (1866-1881) și apoi rege al României (1881-1914), fiul lui Karl Anton și al Josephinei de Baden, a pus bazele familiei regale din România și a coordonat o activitate de amplă modernizare a țării, de restructurare a instituțiilor statului și de dezvoltare economică și culturală.[1]
Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I coincid cu înflorirea culturii românești. Odată cu venirea sa la conducerea statului român, Carol I a reprezentat nu numai garanția unei stabilități politice, absolut necesare dezvoltării culturale a poporului român, dar și reperul moral capabil să adune la un loc și să organizeze creațiile materiale și spirituale ale civilizației românești.[2] Punându-se, în timpul domniei sale, bazele celor mai multe dintre domeniile culturale, care s-au bucurat pe toată perioada îndelungatei sale domnii de viziunea și sprijinul său, Carol I a știut să creeze acea atmosferă propice dezvoltării în mod armonios a culturii românești, care începuse deja să se afirme înainte de venirea sa la conducerea statului român.[3]
Diversitatea și complexitatea culturii din timpul domniei regelui Carol I au contribuit hotărâtor la viața poporului român, intrat într-o nouă etapă a devenirii sale istorice. Cultura acestei epoci a fost puternic marcată de spiritul național. Aceasta a ajuns să exprime interesele naționale, să întărească sentimentul coeziunii și solidarității națiunii românești și să contribuie activ la formarea conștiinței de sine a poporului român. Domeniile acestei culturi (învățământul, știința, artele, literatura) au contribuit la însușirea unor valori reprezentative pentru creativitatea colectivității românești.[4]
Regele Carol I era convins că rolul său nu era numai acela de om politic, ci și de mentor cultural, îndeplinind și o misiune civilizatoare în țara unde fusese chemat să domnească. În viziunea sa, un popor poate să ajungă a fi stăpân pe destinul său dacă își lărgește orizontul cunoștințelor în domeniul științelor, literelor și al artelor. Mai mult decât atât, prin cultură, un popor se afirmă, se înalță și își câștigă locul care i se cuvine în lumea civilizată.[5] În discursul rostit cu ocazia vizitei făcute Școlii Normale din București, pentru înființarea căreia a donat suma de 12 000 de galbeni, regele Carol I spunea că dorește „din inimă luminarea și cultura poporului român”[6], deoarece cultura unui stat modern este esențială pentru creșterea sa economică și pentru bunăstarea sa socială.[7] Substanțial implicat în programul de dezvoltare culturală a României, regele Carol I a fost preocupat de toate mijloacele prin care țara putea să se înalțe, și anume, de dezvoltarea muncii intelectuale, morale și materiale, de răspândirea învățământului la toate categoriile sociale și de cultivarea patriotismului.[8]
Regele Carol I era convins că îmbunătățirile culturale, pentru care milita, puteau fi mai lesne dobândite printr-o instrucție publică organizată, care să dea poporului încredere în energia și virtuțile lui și să-şi pună în valoare, în condiții favorabile, posibilitățile de dezvoltare. Astfel, învățământul, „puterea formativă cea mai însemnată a unei societăți”[9], a devenit preocuparea constantă a regelui Carol I, în virtutea convingerii sale că instrucția și educația erau o garanție a progresului social și cultural al României moderne. Regele Carol I a acordat cea mai mare importanță „instrucției publice”[10], având, întotdeauna, un interes deosebit pentru școlile normale, în vederea pregătirii mai temeinice a învățătorilor și institutorilor, „deschizând, astfel, celor silitori, calea largă spre a ieși din întunericul neștiinței și a putea ajunge prin sârguință și studiu, la treptele cele mai înalte ale societății”[11]. De aceea, în scrisorile și discursurile regelui, școala, „templu al principiilor”[12] și „sanctuar al științei, al moralei și al patriotismului”[13], a devenit o temă prioritară, reprezentând o puternică armă de afirmare națională și de emancipare intelectuală și socială, punând colectivitatea românească în relație nemijlocită cu mișcarea de idei a epocii.[14] În viziunea suveranului României, „școala trebuie să fie temelia Statului”[15].
Aflat în mijlocul unui popor în care se deșteptase puternic conștiința națională și slujindu-se de școală pentru înfăptuirea aspirațiilor sale, regele Carol I a înțeles misiunea pe care o aveau profesorii pentru întemeierea unui stat independent și pentru pregătirea unui viitor mai bun.[16] El era convins că profesorii, fiind preocupați să formeze mai ales caracterele tinerilor ce le-au fost încredințați, vor „insufla tinerilor acele principii de religie și de morală, acele sentimente de respect către lege și de iubire nemărginită către patrie”[17]. Oricât de avansate și de clare ar fi fost ideile regelui asupra învățământului, acestea nu s-ar fi putut concretiza fără contribuția profesorilor. Carol I lua parte la festivitățile de premiere a elevilor pentru a încuraja atât străduințele acestora, cât și pe cele ale profesorilor și pentru a-şi exprima, totodată, recunoștința față de cei care „au risipit norii de întuneric prin răspândirea luminii și a adevărului”[18].
Știința, cu impactul ei asupra culturii, prin creație, informare, instruire și asimilare, a contribuit tot mai mult la formarea gândirii, la edificarea corectă a viziunii despre lume, la înțelegerea dreaptă a problemelor vieții.[19] Sporul pe care îl aducea știința în procesul de dezvoltare economică și socială era imens. Instrumentele de difuzare erau numeroase, precum și formele în care s-a manifestat spiritul științific. Școala superioară, în primul rând, școlile și societățile științifice, cele două universități de la Iași și București, precum și Societatea Academică Română, transformată în 1879, în Academia Română, au reprezentat o etapă superioară în evoluția spiritului științific.
Prezent la aproape toate festivitățile de celebrare a Universităților din Iași și București, Carol I avea un discurs vizionar, dorindu-și ca acestea să devină, în pofida numeroaselor greutăți întâmpinate, legate mai ales de baza materială, „un focar de lumină al unei mari părți a Răsăritului”[20] și „adevărate făclii ale științei pentru neamul românesc”[21], ale democrației și progresului, cu largi deschideri către toate orizonturile cunoașterii.
Din grija de a transmite tinerilor pasiunea pentru cunoaștere și de a da oricărui tânăr merituos posibilitatea de a-şi urma vocația, Carol I, pe 3/15 mai 1891, în scrisoarea adresată prim-ministrului Ioan Emanoil Florescu, își exprima dorința de a fonda o instituţie care să poarte numele de Fundația Universitară „Carol I”, cu scopul de a oferi studenților un loc de întrunire, unde își vor putea împlini iubirea de studiu.[22] Între timp, constatând dorința cu care tinerii „aleargă la acest liman de studii”[23], a luat hotărârea de a extinde Fundația Universitară, creată în urmă cu 13 ani: „pentru a îndestula nevoia de lumină a acelora care sunt chemați a fi îndrumătorii României moderne”[24].
Societatea Academică Română, așezământ național întemeiat pe 1/13 august 1867, este și ea implicată activ, ca element integrant al culturii timpului, în programul de modernizare a vieții materiale și spirituale românești. Instituția și-a înscris în program cultivarea limbii și istoriei naționale, a literelor, a științelor și a frumoaselor arte, cu voința de a lărgi, în toate aceste domenii, orizontul actului de creație științifică.[25] Academia Română a fost instituția care, sub ochii regelui, „a crescut, s-a dezvoltat și a ajuns a fi o însemnată instituție de cultură, având înrâuririle cele mai binefăcătoare asupra limbii și literaturii”[26]. Regele își dorea ca această instituție să devină „un avut izvor pentru știință, pentru limba și istoria națională”[27], dar și „cel dintâi institut de cultură al Răsăritului”[28]. Carol I era mulțumit de faptul că „pe câmpul întins al culturii românești, Academia nu a lăsat niciun lan nelucrat. Bogatele sale publicații despre limba și istoria țării, precum și despre științele naturale […] arată cât de neobosită a fost dorința membrilor săi”[29].
Terenul artelor nu este despărțit de celelalte domenii ale culturii, toate reprezentând un sistem de vederi asupra lumii, cu rostul „luminării unei nații și ridicării inteligenței”[30]. Se constată în cuvântările suveranului României interesul de a-i ajuta pe oameni să considere arta drept o aspirație morală elevată și un mijloc de acțiune socială pozitivă. În concepția sa, „cultivarea belle-artelor este unul dintre cele mai puternice mijloace spre a înălța inima și constituie cea mai frumoasă legătură între toate popoarele, conducându-le la cele mai nobile aspirații”[31].
Despre necesitatea dezvoltării tuturor domeniilor culturii românești, regele Carol I a vorbit în toate împrejurările publice, a repetat acest lucru sub diferite forme și niciodată nu a considerat că a insistat îndeajuns. În discursurile sale, se observă dorința sa de a ridica nivelul intelectual general, de a educa toate conștiințele în spiritul idealurilor naționale, de a crea și de a impune școli științifice de renume, propulsând știința și tehnica românească, prin realizări de autentică valoare, în circuitul valorilor universale. Interesul tot mai viu și preocuparea acestuia tot mai constantă pentru instruirea și educarea poporului român se explică prin faptul că a dorit realizarea unei culturi așezate pe temeliile solide ale naționalității și democrației, purtătoare a unui înalt sens social și moral, cu un rol hotărâtor în susținerea comunității etnice și în pregătirea unității politice.
[1] Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Personaje și personalități ale istoriei: dicționar enciclopedic, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2009, p. 161.
[2] Al. Mironescu, „Activitatea științifică sub domnia Regelui Carol I”, în: Revista Fundațiilor regale, mai 1939, an 6, nr. 5, p. 350.
[3] Neagu Djuvara, „Secolul lui Carol I”, în: Carol I, amintirea unei mari domnii, Anca Podgoreanu, Geta Costache (red.), București, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București, 2006, p. 275.
[4] Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor: de la Independență la Marea Unire (1878-1918), Vol. VII/2, București, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 541-542.
[5] Regele Carol I al României, „Cuvântare la împărțirea premiilor în Școalei de băieți din Capitală (29 iun./11 iul. 1879)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. II (1877-1886), Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1909, p. 317.
[6] Regele Carol I al României, „Răspuns către profesorii Școalei Normale Carol I cu ocazia vizitei domnești (30 noie./12 dec. 1867)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. I (1866-1877), București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl,1909, p. 89.
[7] Regele Carol I al României, „Cuvântare la inaugurarea Universității din București completate cu Facultatea de Medicină (14/26 dec. 1869)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. I (1866-1877), p. 199.
[8] Regele Carol I al României, „Cuvântare la împărțirea premiilor elevilor școalelor secundare de băieți (29 iun./11 iul. 1876)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. I (1866-1877), p. 474.
[9] Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor…, p. 543.
[10] Regele Carol I al României, „Răspunsul la felicitarea Rectorului din București (1/13 ian. 1867)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. I (1866-1877), p. 64.
[11] Regele Carol I al României, „Răspuns la felicitările Corpului profesoral (10/22 mai 1891)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. III (1887-1909), Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1909, p. 120.
[12] Regele Carol I al României, „Cuvântare la împărțirea premiilor în școala din Craiova (29 iun./8 iul. 1877)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. II (1877-1886), p. 35.
[13] Regele Carol I al României, „Cuvântare la împărțirea premiilor elevilor școalelor secundare de băieți (29 iun./11 iul. 1876)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. I (1866-1877), p. 473.
[14] Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor…, p. 546.
[15] Regele Carol I al României, „Răspuns la felicitările Corpului profesoral (10/22 mai 1891)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. III (1887-1909), p. 120.
[16] G. Aslan, „Regele Carol și educația poporului român”, în: Revista generală a învățământului, oct. 1914, an 10, nr. 3, p. 74.
[17] Regele Carol I al României, „Răspunsul la felicitările Corpului învățământului public (10/22 mai 1876)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. I (1866-1877), p. 462.
[18] C. Angelescu, „Regele Carol I și cultura românească din timpul său”, în: Revista generală a învățământului, mar.-apr. 1941, an 29, nr. 3-4, p. 89.
[19] Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor…, p. 542.
[20] Regele Carol I al României, „Cuvântarea la jubileul de 25 de ani al Universității din București (22 oct./3 noie. 1889)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. III (1887-1909), p. 57.
[21] Regele Carol I al României, „Răspuns la felicitările Corpului învățământului public (10/22 mai 1876)”. în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. I (1866-1877), p. 463.
[22] Regele Carol I al României, „Scrisoare către Președintele Consiliului de Miniștri, la înființarea Fundației Universitare Carol I (3/15 mai 1891)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. 3 (1887-1909), p. 106.
[23] Regele Carol I al României, „Discursul regelui cu prilejul inaugurării noului local al Fundației Universitare Carol (1/9 mai 1914)”, în: Carol I, amintirea unei mari domnii, p. 199.
[24] Regele Carol I al României, „Discursul regelui cu prilejul inaugurării noului local al Fundației Universitare Carol I (1/9 mai 1914)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. III (1887-1909), p. 199.
[25] Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor…, p. 607.
[26] Anca Podgoreanu, „Un model cultural: Fundația Universitară Carol I”, în: Carol I, amintirea unei mari domnii, p. 263.
[27] Regele Carol I al României, „Răspuns către Membrii Academiei Române (27 mai/8 iun. 1879)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. II (1877-1886), p. 307.
[28] Regele Carol I al României, „Cuvântarea către Academia Română (6/18 mai 1892), în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. III (1887-1909), p. 148.
[29] Regele Carol I al României, „Răspuns la urările Academiei Române (13/26 mai 1906)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. III (1887-1909), p. 557.
[30] Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor…, p. 594.
[31] Regele Carol I al României, „Cuvântare cu ocazia inaugurării Societății Amicilor artelor frumoase și a expoziției sale (30 dec. 1872/11 ian. 1873)”, în: Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, Tom. I (1866-1877), p. 304.
