Viața și activitatea
Personalitate a culturii românești din prima jumătate a secolului trecut, Emanoil Bucuța (Emanoil Popescu) a fost poet, romancier, eseist dar și un bibliolog și bibliofil de seamă. Acesta s-a născut pe 27 iunie 1887 în Bolintin-Deal, Giurgiu și s-a stins din viață pe 7 octombrie 1946, la București.
După studiile liceale s-a înscris, în 1907, la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, Secția limbă și literatură germană, pe care a absolvit-o în 1911 cu „Magna cum laudae”.
În anul 1910 face o primă călătorie europeană: Austria (Viena, Salzburg), Germania (Berlin, München), Franța (Paris), Elveția (Geneva). Pleacă la Berlin, pentru doctorat (1912) și se întoarce în țară în 1913.
Începând cu anul 1913 a ocupat diferite funcții administrative: director al departamentului Educației Poporului din Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, director la Casa Școalelor; membru al Secției culturale a Institutului Social; director al publicațiilor la Fundația Culturală „Principele Carol”; secretar general la Ministerul Cultelor și Artelor. Ca membru al PEN Club participă la o serie de reuniuni și congrese ale acestuia la Bruxelles, Oslo, Viena, Haga, Dubrovnik, Sofia, Istanbul. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1941.
Emanoil Bucuța a colaborat la Universul ilustrat, Universul liber, Luceafărul, Viața Românească, Drum drept, Gândirea, Transilvania, Revista Fundațiilor Regale, Ideea europeană, Convorbiri literare, Buletinul cărții, Graiul Românesc și a condus revista Boabe de grâu.
Perpessicius l-a cunoscut în calitate de prim-redactor al revistei de bibliografie Buletinul cărții, căreia i-a imprimat, alături de revista Boabe de grâu, rigurozitate științifică, specifică școlii germane, fiind un redactor exigent în ceea ce privea forma și conținutul articolelor, precum și un cititor pasionat, cu o temeinică cultură.
A fost un apropiat și un susținător al lui Dimitrie Gusti și al Institutului Social Român, fiind și un militant pentru cunoașterea europeană a valorii cărții, literaturii și culturii românești.
În 1925 publica colecția Cartea satului, iar în 1926, la Congresul meseriilor și învățământului muncitoresc, susține referatul „Biblioteci și publicații muncitorești”, apărut ulterior și în broșură. A avut meritul de a iniția reunirea bibliotecarilor într-o asociație, și anume Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), contribuind la redactarea statutului.
Încă de pe vremea când Emanoil Bucuța era director, Casa Școalelor a înzestrat cu cărți 8 000 de biblioteci, cu titlul de biblioteci școlare, care, prin statutul lor, aveau în același timp și caracterul de biblioteci publice. Până în 1928 Casa Școalelor donase 71 313 volume bibliotecilor populare, altele decât cele proprii. Se găsesc în aceste biblioteci aproape 1 500 000 de volume. Pe lângă acestea, Casa Școalelor mai avea și biblioteca de specialitate din Muzeul Pedagogic din București, cu peste 22 000 de volume, 332 de reviste și 102 anuare, precum și biblioteca elevilor secundari din localul ei, cu 8 000 de volume, la care se adaugă alte biblioteci și colecții speciale.[1]
Pentru aprovizionarea tuturor bibliotecilor ei, Casa Școalelor a cumpărat numai în cinci ani peste 120 000 de volume și, în aceeași perioadă, a tipărit în editură, în acest scop, nu mai puțin de 2 250 000 de volume. Editura avea un depozit mare și o sală de expediție a cărților din subsolul Casei Școalelor. Vizitatorii rămâneau uimiți în fața pachetelor uriașe de cărți, care plecau în toată țara, zi după zi și an după an, fără nicio întrerupere.
Emanoil Bucuța a iubit cartea și bibliotecile pe care le-a înființat și considera că acestea reprezintă „tot trecutul spiritului românesc”. Totodată, el a susținut necesitatea existenței unor bibliotecari profesioniști, elaborând, în 1945, un proiect pentru școli și bibliotecari.
Nu vreau să închei – scria Emanoil Bucuța – fără să spun câteva cuvinte despre cea mai frumoasă bibliotecă de sat, fără sat, pe care am cunoscut-o. Ea se găsește la marginea cea mai de răsărit a țării, departe în mare, pe Insula Șerpilor. Pământul este acolo așa de sărac, numai piatră bătută de valuri, încât nu poate hrăni oameni.[…]. Singurii locuitori sunt păzitorii farului, aduși la fiecare întâi al lunii, împreună cu merinde și cu apă de băut pentru treizeci de zile, de un vas iute numit pilotină, de la Sulina, portul de la gura Dunării, depărtat la 40 de kilometri. Cu ei mai stau de strajă în aceeași casă, așezată pe o culme, trei, patru marinari grăniceri.[…]. Acești șapte, opt oameni, țărani din Deltă sau dinăuntrul țării, au cerut, ca să poată răbda singurătatea, să li se dea o bibliotecă. Este cea mai răzleață bibliotecă țărănească pe care o avem și, în același timp, cea mai cu tâlc.[…].Nicăieri cartea nu se arăta ca în acel loc, prietenul omului.[…]. Lumea pe care o lăsaseră venise cu ei în aceste cărți. […]. Am luat și eu o carte și m-am dus în iarbă să citesc. Peste mine treceau țipând pescărușii.[…]. Sus, îndărătul meu, lipiți de cer, cei doi paznici rămâneau încremeniți alături și se uitau peste mare. Erau ca niște strămoși, stând de sute de ani de veghe la marginea pământului românesc[2].
Lucrările lui Emanoil Bucuța
Florile inimei: miniaturi, oglinzi, cântece de leagăn, București: Editura „Cartea Românească”, 1920[3], 172 p.
Românii dintre Vidin și Timok. București: Editura Cartea Românească, 1923, 132 p.
Fuga lui Șefki. București: Editura Cartea Românească, 1927, 237 p.
Crescătorul de șoimi, București: Fundația Culturală Principele Carol, 1928, 186 p.
Maica Domnului de la mare, București: Editura Cartea Românească, 1930, 203 p.
Legătura roșie. București: Fundația Culturală Principele Carol, 1930, 186 p.
Balcic. Craiova: Editura Ramuri, 1931, 40 p.
Biblioteca în România. În revista Boabe de grâu, An 2, nr. 12, 1931, pp. 546-549.
Biblioteca satului. București: Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, 1936, 116 p.
Biblioteci și publicații muncitorești, București, 1936.
Sufletul de la granițe. București: Casa Școalelor, 1940, 24 p.
Il Danubio Romeno. Amicizia Italo-Romena. Biblioteca informativă. Bucarest, 1941. (în limba italiană), 36 p.
Pietre de vad, Editura Casei Școalelor și a Culturii Poporului, București, 3 volume (vol. I 1937, 396 p, vol. II, 1941, 366 p, vol. III, 1943, 496 p, vol. IV, 1944, 544 p.)
Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori (1884-1913). București: Editura Casa Școalelor, 1944, 436 p.
Basme rusești. București: Ed. Fundația Regele Mihai I, 1946, 228 p.
Scrieri, vol. I. București: Editura Minerva, 1971, 596 p.
Scrieri, vol II. București: Editura Minerva, 1977, 594 p.
Capra neagră, Editura Casei Școalelor și a Culturii Poporului, București, 1938, reeditare la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, 358 p.
Lucrările despre Emanoil Bucuța
Berciu-Drăghicescu, Adina. Personalități ale științelor informării și documentării din spațiul românesc. București: Editura Universității din București, 2008, pp. 33-36.
Buluță, Gheorghe; Petrescu, Victor. Galeria bibliologilor români. Târgoviște: Editura Bibliotheca, 2003, pp. 49-51.
Buluță, Gheorghe; Petrescu, Victor. Bibliologie românească. Idei. Portrete. Controverse. Târgoviște: Editura Bibliotheca, 2008, pp. 49-50.
_________________________
Foto. 1 Emanoil Bucuța (1887-1946): vol. Scrieri, I, București: Ed. Minerva, 1971.
[1]Emanoil Bucuța. „Biblioteca în România”. În: Revista de Cultură Boabe de grâu nr. 12, decembrie 1931, p. 549.
[2] Emanoil Bucuța. Biblioteca satului. București: Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, 1936, pp.115-116.
[3] Aceasta a fost singura sa carte de versuri.
