În acest număr, ne oprim asupra a trei scriitori italieni care știu să surprindă, în țesătura lucrurilor simple, un miez de sens și de frumusețe, transformând poveștile aparent obișnuite în experiențe memorabile: Dino Buzzati, Roberto Calasso și Alessandro Baricco.
Titlu: Cele mai frumoase povestiri
Autor: Dino Buzzati
Traducere: Mara Chirițescu, Florin Chirițescu și Geo Vasile
Editura: Polirom
An apariție: 2013
Număr de pagini: 300
Dino Buzzati (1906-1972) – jurnalist, dramaturg, prozator și pictor – și-a consolidat o poziție de excepție în panteonul culturii italiene a secolului XX prin cultivarea fantasticului cotidian.
Pășind pe urmele tatălui său, a absolvit Facultatea de Drept, dar nu a profesat niciodată. Cu puțin timp înainte de finalizarea studiilor, în 1928, s-a angajat la ziarul Corriere della Sera. Avea doar 22 de ani. Intrarea timpurie în lumea presei i-a modelat parcursul publicistic și pe cel literar. Mai mult decât atât, contactul direct cu realitatea imediată, precum și experiențele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost ulterior transfigurate în toate creațiile sale, chiar și în cele vizuale. Un exemplu grăitor, în acest sens, este desenul de pe coperta volumului Cele mai frumoase povestiri (ediția 2013), realizat de Dino Buzzati în anul 1970.
În anul 1933 debutează cu romanul Bàrnabo delle montagne. Însă această nouă etapă nu a însemnat încheierea activității publicistice, scriitorul păstrând o legătură profesională cu ziarul Corriere della Sera pe toată durata vieții sale.
Opera care i-a adus consacrarea internațională a fost romanul Il deserto dei Tartari, apărut în 1940.[1] Printre scrierile sale de referință, traduse și în limba română, se numără: Monstrul Colombre și alte cincizeci de povestiri (1966; ed. Polirom, 2005, 2013); antologia Cele mai frumoase povestiri (ed. Polirom, 2005, 2013); Vestita invazie a urșilor în Sicilia (1945; ed. Polirom, 2019); Marele portret (1960; ed. Polirom, 2003); O dragoste (1963; ed. Polirom, 2002, 2013); piesa de teatru Un caz clinic (pusă în scenă de Giorgio Strehler la Piccolo Teatro din Milano, în 1953, iar în 1955, la teatrul parizian La Bruyère, în traducerea lui Albert Camus); romanul Deșertul tătarilor (1940; Polirom, 2002, 2011).[2]
Recunoașterea valorii sale literare s-a materializat printr-o serie de distincții de înaltă ținută: Premiul Gargano în 1951 pentru volumul In quel preciso momento, Premiul Napoli în 1957 pentru Il crollo della Baliverna și prestigiosul Premiul Strega în 1958 pentru Sessanta racconti, iar în 1970, a fost distins cu Premiul All’Amalia, decernat ca o încununare a întregii sale opere narative.[3]
Textele din volumul Cele mai frumoase povestiri conturează o atmosferă kafkiană, în care situațiile absurde sau supranaturale sunt relatate pe un ton exact, aproape publicistic. Tocmai de aceea, proza lui Dino Buzzati este greu de descris, dar ușor de recunoscut. Răsfoind paginile cărții, atenția noastră va cădea întâi, inevitabil, pe titluri. Și la o primă vedere, ele pot părea simple, dacă nu dezarmant de comune. Însă în asta constă măiestria autorului. Știi de la bun început – sau cel puțin ai impresia că știi – despre ce va fi vorba în următoarea povestire. Și astfel, convins fiind că poți anticipa cursul evenimentelor, vei fi cu atât mai surprins când citești, în „Prietenii”, despre o fantomă care cere ajutorul prietenilor săi în viață, iar ei o alungă. Sau afli că „Bărbatul care își dă aere” este, de fapt, povestea tragică a unui om care își schimbă radical comportamentul, cu câteva zile înainte să-și ia viața. „Poveste de Crăciun” arată goana disperată a lui don Valentino în noaptea de Ajun pentru că pustiise palatul episcopal de Dumnezeu. În „Mantaua”, un tânăr se întoarce acasă din război doar pentru a-și lua rămas-bun de la mama sa, înainte de a pleca pe lumea cealaltă. Povestea „Picătura” ne arată cât de mult ne putem speria de ceva banal, cum ar fi o picătură de apă, dacă începe să se poarte diferit, sfidând legile firescului. În „Cântec de război” fiecare victorie este însoțită de un cântec trist, de jale, spre mirarea comandanților, pentru că soldații înțeleg faptul că nu se vor mai întoarce niciodată acasă. „Șapte etaje” este o poveste zguduitoare, în care un bărbat se internează într-un sanatoriu, pentru niște analize de rutină. Este cazat la ultimul etaj, cel rezervat bolilor ușoare, dar treptat este obligat să coboare câte un etaj, până la propria-i fatalitate. Acestea sunt doar câteva dintre titlurile – sau lumile – pe care le regăsim în acest volum. Toate povestirile au acea trecere spre insolit, uneori mai lină, alteori mai violentă. Iar când ajungi la finalul unei povestiri, simți nevoia să te oprești și să recitești titlul. Și atunci zâmbești. Înțelegi cât de mult cuprindea acel titlu simplu, doar că nu-l priveai din unghiul potrivit.
„După o zi de mers cu trenul, Giuseppe Corte a sosit, într-o dimineață de martie, în orașul unde se afla faimoasa casă de sănătate. Avea puțină febră, dar a vrut să meargă pe jos de la gară până la spital, cărându-și singur valijoara. […] Bolnavii erau internați pe etaje, după gravitatea bolii. La șapte, adică la ultimul, se aflau cei cu forme foarte ușoare. Etajul șase era destinat formelor nu prea grave, dar nici de neglijat. La cinci erau tratate afecțiuni deja serioase și tot așa, din etaj în etaj. La doi se aflau cei foarte bolnavi. La primul, cei pentru care era inutil să mai speri. […] Trecuseră aproximativ zece zile, când asistentul-șef de la etajul șapte a venit la Giuseppe Corte. Avea să-i ceară o favoare, prietenește: a doua zi avea să se interneze în spital o doamnă cu doi copii, două camere erau libere, chiar cele de lângă a sa, dar a treia nu, avea să îngăduie domnul Corte să fie transferat într-o alta, la fel de confortabilă? […] Corte a trecut astfel la etajul șase și, deși convins că această mutare nu corespundea deloc unei înrăutățiri a bolii, nu se simțea în largul său la gândul că între el și lumea normală, cea a oamenilor sănătoși, se interpunea un obstacol clar.”
(extras din Cele mai frumoase povestiri, „Șapte etaje”, Dino Buzzati)
Titlu: Nunta lui Cadmus și a Harmoniei
Autor: Roberto Calasso
Traducere: Petru Iamandi
Editura: Litera
Colecție: Kronika
An apariție: 2022
Număr de pagini: 368
Roberto Calasso (1941-2021) s-a impus în peisajul cultural european drept un veritabil spirit enciclopedic, a cărui miză literară a fost recuperarea și revitalizarea miturilor fondatoare ale umanității.
Era un tânăr de 21 de ani când se angajase la prestigioasa editură italiană Adelphi. Ani mai târziu avea să conducă această editură. Deopotrivă prozator, eseist, traducător și editor, Roberto Calasso a intrat în contact cu operele unor mari scriitori, precum Jorge Luis Borges, Bruce Chatwin și Milan Kundera.[4] Astfel, începuturile sale în domeniul editorial au marcat și anii formatori ca scriitor. În anul 1974, debutează cu romanul L’impuro folle.[5]
Cu toate că a fost o prezență monumentală în lumea literară, în spațiul cultural românesc majoritatea lucrărilor sale de referință se găsesc în alte limbi, predominând volumele în limba engleză. Câteva exemple: The Tablet of Destinies (ed. Penguin Books, 2023); The Book of All Books (ed. Penguin Books, 2022); The Celestial Hunter (ed. Penguin Books, 2021); The Unnamable Present (ed. Penguin Books, 2020); Tiepolo Pink (ed. Penguin Books, 2020); K. (ed. Penguin Books, 2020); Ruin of Kasch (ed. Farrar, Straus and Giroux, 2018); Ardor (ed. Penguin Books, 2015); La Folie Baudelaire (ed. Penguin Books, 2014).[6]
Singurul volum în limba română este Nunta lui Cadmus și a Harmoniei, în traducerea lui Petru Iamandi[7], apărut la editura Litera, în anul 2022. Cartea, publicată inițial în anul 1988, în italiană, i-a adus lui Roberto Calasso consacrarea internațională, fiind distinsă cu Prix Veillon (1991) și Prix de Meilleur Livre Etranger (1992).
Decizia autorului de a readuce în atenția cititorilor istoria zeilor și eroilor antici poate părea un efort intelectual mai puțin necesar în zilele noastre. În fond și la urma urmei, s-a scris mult pe această temă. Ce ar mai fi de spus? Ei bine, multe. Iar cartea de față este dovada vie a acestui lucru. Roberto Calasso, cu o pricepere greu de egalat, recuperează substanța primară a mitului. Iar atunci când citești despre răpirea Europei sau destinul Ariadnei, poveștile lor capătă noi valențe. Planul mitic este mereu dublat de cel istoric. Totul se leagă armonios, chiar dacă evenimentele se derulează într-un ritm alert. Iar salturile în timp pe care le face autorul converg spre un moment decisiv, cel în care lumea zeilor se desprinde definitiv de a noastră: nunta lui Cadmus și a Harmoniei. Este o carte fascinantă care vorbește despre începuturi și despre minunatele povești fondatoare. Așadar, nu ar trebui să le uităm sau să le dăm deoparte, pentru că, așa cum spunea marele filozof neoplatonic Sallustius, „Aceste povești nu s-au întâmplat niciodată, dar există dintotdeauna.”[8]
„Pe o plajă din Sidon un taur imita jocul unui îndrăgostit. Era Zeus. S-a înfiorat, de parcă l-ar fi înțepat un tăun. De data aceasta însă s-a înfiorat de plăcere. Eros tocmai îi urca o fată în spinare: pe Europa. Apoi taurul alb s-a aruncat în mare, corpul lui maiestuos ridicat deasupra apei cât să nu se ude fata. […] Dar cum a început totul? Europa se plimba cu prietenele ei, ținând în mână un coș auriu, strălucitor. Hefaistos îl făurise, cu două generații în urmă, ca să i-l dăruiască Libiei. Libia i-l dăduse fiicei ei, Telephassa, care i-l dăduse fiicei ei, Europa. Era talismanul familiei. Pe o parte, dăltuită în aur, era o junincă rătăcită, care părea să înoate într-o mare de smalț. […] Juninca era Io, stră-străbunica Europei. […] În timp ce se îndrepta spre pajiștile înflorite de lângă mare, ceea ce căra Europa, dăltuit în metale prețioase, era propriul destin. […] Dar oare această poveste ar mai fi existat fără tăunul folosit de Hera ca să se răzbune? […] Acolo, în Heraion, a început povestea primei trădări a lui Zeus, originea tuturor vendetelor. Ca să o trădeze pe Hera, Zeus a ales-o pe una dintre preotesele ei, muritoarea cea mai apropiată de ea, fiindcă aceasta păstra cheile altarului. Numele ei era Io.”
(extras din Nunta lui Cadmus și a Harmoniei, Roberto Calasso)
Titlu: Novecento
Autor: Alessandro Baricco
Traducere: Şchiopu Michaela
Editura: Humanitas Fiction
Colecție: Raftul Denisei
An apariție: 2013
Număr de pagini: 96
Alessandro Baricco (n. 1958) reprezintă una dintre cele mai originale voci ale literaturii italiene contemporane, opera sa aflându-se la granița dintre cuvânt, muzică și imagine.
Parcursul intelectual al scriitorului este unul atipic, fiind licențiat în filozofie și studiind pianul la conservator. Însă tocmai această formație plurală a conferit textelor sale un ritm aparte, cu o cadență aproape melodică.
La începutul carierei sale, Alessandro Baricco s-a remarcat prin publicarea unor cronici muzicale, urmate de două volume dedicate reflecției asupra teatrului muzical și filosofiei muzicii, bine primite de public: Il genio in fuga. Due saggi sul teatro musicale di Rossini (1988) și L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992).
În 1991, când avea vârsta de 33 de ani, publică primul său roman, Castelli di rabbia (Castele de furie, Humanitas Fiction, 2007, 2017), pentru care este distins cu Prix Medicis și Premiul Campiello. Apoi, în 1993, inițiază două serii de emisiuni de televiziune: una dedicată operei lirice, intitulată Dragostea e un pumnal, și cealaltă consacrată universului cărții, Pickwick. Un an mai târziu, în 1994, fondează la Torino Scuola Holden, instituție dedicată formării în domeniul creativității narative și al artelor performative.
Cele mai cunoscute lucrări ale sale – traduse și în limba română –, care i-au adus prestigiul internațional sunt: Mătase (1996; ed. Polirom, 2003; ed. Humanitas Fiction, 2015); Novecento (1994; ed. Humanitas, 2002, ed. Humanitas Fiction, 2013); Barbarii. Eseu despre mutație (2006; ed. Humanitas, 2009). Alte lucrări notabile: Ocean mare (1993; ed. Polirom, 2003), Emaus (1999; ed. Humanitas Fiction, 2012); Mr Gwyn (2011; ed. Humanitas Fiction, 2014), De trei ori în zori (2012; ed. Humanitas Fiction, 2015), Mireasa tânără (2016; ed. Humanitas Fiction, 2016); Abel (2023; ed. Humanitas Fiction, 2026).[9]
Novecento este un monolog dramatic scris pentru actorul Eugenio Allegri şi regizorul Gabriele Vacis. Cei doi au realizat un spectacol care a debutat la festivalul de la Asti în iulie 1994. Piesa spune povestea extraordinară a lui Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento, un pianist care s-a născut și a trăit pe vasul transatlantic Virginian, fără să coboare vreodată pe uscat. Atunci când citești textul, nu poți să nu te minunezi cum a reușit autorul să creeze un personaj memorabil în doar câteva pagini. Întreaga lume a lui Novecento se rezumă la puntea acelui vapor. Tot ce se afla dincolo de bord, el putea descifra doar prin muzică și din poveștile pasagerilor. Iar atunci când bătrânul Boodmann moare – cel care îl găsește abandonat pe vas –, copilul Novecento începe dintr-odată să cânte la pian. Iar muzica lui era sublimă, diferită, pentru că el cânta ceea ce simțea sau ceea ce citea pe chipurile oamenilor. Au fost momente când aș fi vrut ca Novecento să coboare de pe vapor, să vadă lumea largă pe care și-o imagina prin muzică. Dar el nu voia – sau nu putea – să coboare. Pentru că lumea lui era acolo. Aceea era lumea pe care o înțelegea și care, la rândul ei, îl accepta. În 1998 a apărut o adaptare cinematografică a piesei în regia lui Giuseppe Tornatore, The Legend of 1900. În cazul acesta nu pot separa cartea de film. Nu pentru că filmul ar fi mai bun, ci pentru că Tornatore oferă o dimensiune senzorială care, odată fixată în memorie, face textul lui Baricco să vibreze mult mai puternic.
„Era cu adevărat cel mai mare. Noi cântam muzică, la el era altceva. El cânta… Ceva ce nu exista, înainte ca el s-o cânte, okay?, nu era pe nicăieri. Şi când el se ridica de la pian, ea nu mai era… şi nu mai era pentru totdeauna… Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento. Ultima dată când l-am văzut, era așezat pe o bombă. Pe bune. Era aşezat pe o încărcătură de dinamită mare uite aşa. O poveste lungă… El spunea: «Nu ești terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă și pe cineva căruia să i-o spui.» El avea… o poveste interesantă. El era povestea sa interesantă. Nebunească, la drept vorbind, dar frumoasă… Și în ziua aceea, așezat pe toată dinamita aia, mi-a oferit-o în dar. Fiindcă eram prietenul său cel mai bun, eu… Am făcut multe tâmpenii pe urmă, și dacă mă întoarce cineva cu capul în jos nu mai cade nimic din buzunarele mele, mi-am vândut până și trompeta, totul, dar… povestea aia nu… pe aia n-am pierdut-o, se află încă aici, clară şi inexplicabilă, aşa cum numai muzica era când, în mijlocul Oceanului, o cânta pianul vrăjit al lui Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento.”
(extras din Novecento, Alessandro Baricco)
[1] „Dino Buzzati”, Britannica, https://www.britannica.com/biography/Dino-Buzzati, link accesat în februarie 2026.
[2] „Dino Buzzati”, Librăria online.ro, https://www.librariaonline.ro/autori/buzzati_dino, link accesat în februarie 2026.
[3] „Dino Buzzati”, EBSCO Knowledge Advantage, https://www.ebsco.com/research-starters/history/dino-buzzati, link accesat în februarie 2026.
[4]„Roberto Calasso: ‘I had a rather dramatic childhood’”, The Guardian, https://www.theguardian.com/books/2019/apr/13/roberto-calasso-interview-the-unnameable-present, link accesat în februarie 2026.
[5] „In Memory of Roberto Calasso”, Istituto Italiano di Cultura di Londra, https://iiclondra.esteri.it/it/gli_eventi/calendario/in-memory-of-roberto-calasso/, publicat în data de 21 ianuarie 2022, link accesat în februarie 2026.
[6] „Roberto Calasso”, Cărturești, https://carturesti.ro/autor/roberto_calasso, link accesat în februarie 2026.
[7] Stephen Ferriter Smith, „Roberto Calasso in other languages”, New Italian Books, https://www.newitalianbooks.it/in-other-languages/roberto-calasso-in-other-languages/, publicat în data de 11 iunie 2025, link accesat în februarie 2026.
[8] Roberto Calasso, (Sallustius, „Despre zei și lume”), Nunta lui Cadmus și a Harmoniei, ed. Litera, București, 2022.
[9] „Despre Alessandro Baricco”, Humanitas Fiction, https://humanitas.ro/humanitas-fiction/carte/novecento, link accesat în februarie 2026.
