Interviu cu Ștefania Mazilu, coordonatoarea serviciilor din Sediul Central al BCU „Carol I”

„Tot ceea ce am trăit și experimentat în cadrul acestei instituții a fost pentru mine și un lung șir de lecții”

Ștefania Mazilu, coordonatoarea serviciilor din Sediul Central al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, s-a născut la 15 mai 1961 în București, având o copilărie similară cu a celor din generația sa, crescuți la bloc, moștenind de la părinții săi o scară de valori care, după cum susține, adesea nu se mai potrivește contextului actual.

Îi place să citească și să călătorească, profesia soțului permițându-i să vadă multe locuri de pe mapamond. Este una dintre puținele persoane încă active care poate face o radiografie a evoluției Bibliotecii Centrale Universitare din București în timp, atât cu bune, cât și cu mai puțin bune, din postura martorului de aproape jumătate de secol la viața instituțională a celei mai complexe biblioteci din România.

Adoră să-și petreacă timpul cu nepoțelul său, iar funcțiile pe care le-a avut nu au schimbat-o, din contră, după cum mărturisește, tot ce a trăit și experimentat în cadrul instituției, unde are o carieră de 45 de ani, a fost pentru domnia sa un lung șir de lecții.

Dintre oamenii care au avut asupra sa o puternică influență profesională îi amintește pe Ion Stoica și Ivona Dumitrescu, pe profesorul Stoica (director general al BCU în perioada 1983-2003) considerându-l un profesionist fără egal în sistemul infodocumentar românesc.

Un moment semnificativ în cariera doamnei Mazilu s-a petrecut în anul 2005, când i s-a acordat titlul de Bibliotecarul anului, și acest lucru în mod special pentru că distincția i-a fost înmânată de Majestatea Sa Regele Mihai I.

Este de părere că bibliotecile, înainte de orice, sunt instituții ale ordinii, iar profesioniștii informării vor rămâne aceia care cunosc modul în care se poate ajunge la informația solicitată, cei care fac prelucrarea documentară a textelor și cei care posedă informația despre instrumentele necesare unor răspunsuri imediate sau mai complexe. Prevede că bibliotecarii se vor schimba și ei, dar vor continua să fie intermediari ai cunoașterii.

De ce cartea Rusoaica, de Gib Mihăescu sau volumul în care se găsea Doina lui Eminescu se aflau înainte de 1989 în Fondul „S” al BCU, care astăzi nu mai există, dar și alte amănunte interesante din cariera doamnei Ștefania Mazilu, puteți afla din paginile unui interviu pe care De Spiritu et Anima i l-a solicitat la inițiativa doamnei Mireille Rădoi, Director General al BCU „Carol I”.

Flaviu Predescu: Doamnă Ștefania Mazilu, să pornim din zilele noastre spre începuturi. Dacă ar fi să aruncați o privire peste umăr, dar în timp, cariera dumneavoastră în cadrul BCU, în ani, în amintiri emoționante și în reușite profesionale. Dați-ne, vă rugăm, câteva exemple semnificative.

Ștefania Mazilu: Pe 28 iulie 2023 se vor împlini 45 de ani de când, cu sfială, pășeam, în calitate de bibliotecar ajutor, pragul Bibliotecii Centrale Universitare din București. Citisem câte ceva despre această instituție, numită de personalitățile care au vegheat asupra ei „una din marile cetăți ale cărții din România”, „așezământ superior de cultură”, „falnic locaș”, „focar de educație națională”, „liman de studii”, „adevărată mână dreaptă în pregătirea studențimii”, dar nu știam că după mai bine de patru decenii voi datora acesteia chiar devenirea mea umană și profesională. Privesc în urmă cu recunoștință și cu satisfacția că aparțin acestui loc de excepție, căruia i-am trecut pragul an după an, zi după zi, cu aceeași bucurie. Amintirile sunt multe, vesele și triste, cum e viața, agățate într-un lung şir de întâmplări pe care inima nu le va uita niciodată. Ceea ce pot afirma însă cu tărie este faptul că implicarea mea în majoritatea proiectelor importante ale instituției a fost totală, de la informatizarea inițială a bibliotecii la modernizarea serviciilor, de la anevoiosul drum al reconstrucției, după incendiul din 1989, la menținerea Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” în rândul instituțiilor care recunosc autoritatea valorii. Parcursul meu profesional, de la bibliotecar ajutor la poziția de coordonator al serviciilor de specialitate din Sediul Central, a fost presărat cu momente de care îmi amintesc cu mare emoție. Unul dintre acestea este câștigarea titlului de bibliotecarul anului 2005, având marea onoare ca distincția să-mi fie înmânată de regele Mihai.

F.P.: Ce lăsați în urmă din punct de vedere profesional și uman? O să vă rog să nu fiți modestă sau prea prudentă.

Ș.M: Cred că despre ce las în urmă ar trebui să-i întrebați, în primul rând, pe colegii mei. Mie îmi rămâne numai să sper că vor continua să fie o echipă care va acționa întotdeauna cu bună credință în interesul celor care ne calcă pragul și că vor respecta întotdeauna, așa cum se cuvine, profesia de bibliotecar.

F.P.: Cum ați început? Care a fost contextul care v-a adus în colectivul Bibliotecii Centrale Universitare?

Ș.M.: În 1978 liceele cu predare în limbi străine din București, cu excepția Liceului German, au fost transformate în licee de chimie industrială. În acel an am susținut examenul pentru promovarea în treapta a doua de liceu, însă nu am avut suficiente cunoștințe de chimie. Mă pregătisem pentru altceva, alături de colegii mei. Am continuat cursurile liceale la seral, într-o clasă specială, cu predare în limba franceză. În acele vremuri nu era posibil să urmezi cursurile serale fără să lucrezi undeva. Și astfel am ajuns la Biblioteca Centrală Universitară.

„Acest fond era alcătuit în principal din lucrări ale celor care părăsiseră definitiv România sau a căror acțiune se desfășura în zone sensibile.”

F.P.: Cariera, tocmai pentru că reprezintă o parte bogată din biografia dumneavoastră, cuprinde ani atât înainte de „libertatea cuvântului”, cât și încă 33 după dobândirea acestei libertăți. Cum ați caracteriza cele două perioade, privindu-le cu ochi profesionali, dar și umani?

Ș.M.: Din punct de vedere profesional, cele două perioade nu se deosebesc prea mult. Biblioteca Centrală Universitară și-a văzut întotdeauna de drumul său indiferent de regimurile politice. Cu excepția existenței Fondului „S” înainte de anul 1989, nu cred că au existat diferențe notabile. Acest fond era alcătuit în principal din lucrări ale celor care părăsiseră definitiv România sau a căror acțiune se desfășura în zone sensibile. De exemplu, romanul „Rusoaica” al lui Gib Mihăescu, o poveste romantică, era la Fond „S” pentru că acțiunea se petrece pe malul Nistrului. De asemenea, volumul necenzurat în care se afla „Doina” lui Mihai Eminescu, cu versurile „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot romanul plânsu-mi-s-a” se afla în același fond. Chiar dacă așa erau vremurile atunci, accesul la documentele din Fondul „S” nu a fost niciodată restricționat. Cu o simplă aprobare a directorului bibliotecii era posibil să fie consultată orice lucrare din acest fond, că era de matematică, de literatură sau o carte de colorat.

F.P.: Deși aveți o funcție importantă în cadrul BCU „Carol I”, adesea v-am văzut la activități de „umăr la umăr” cu ceilalți angajați, cum ar fi, de exemplu, celebrele lanțuri umane, cu scop de mutare a cărților dintr-un loc în altul. Nu v-au modificat psihologic funcțiile avute? Cum de n-ați considerat aceste tipuri de activități ca fiind mai potrivite doar pentru cei aflați la începuturi și nu pentru cineva care are deja destulă treabă în birou?

Ș.M.: Funcțiile avute nu m-au schimbat niciodată. Întotdeauna am considerat că înainte de orice suntem colegi. Faptul că la un moment dat îți asumi o anumită funcție nu schimbă cu nimic acest fapt. Mutarea cărților dintr-un loc în altul, din variate motive, se petrece dintotdeauna în biblioteci și ea trebuie privită ca o situație excepțională, la care trebuie să participăm cu toții.

„Bibliotecile, înainte de orice, sunt instituții ale ordinii”

F.P. Dacă ar fi să „mentorați” un tânăr bibliotecar (indiferent de gen) care acum intră pe porțile BCU „Carol I” și a devenit angajat, ce i-ați spune să aibă în primul rând în vedere?

Ș.M.: I-aș spune să nu piardă niciodată din vedere că bibliotecile, înainte de orice, sunt instituții ale ordinii. Și, așa cum afirma întemeietorul Fundației, regele Carol I, acolo unde nu e ordine, nu e libertate.

F.P.: În 45 de ani de carieră ați prins ceva conducători. Cine v-a rămas cel mai la suflet și de ce?

Ș.M.: Două sunt numele pe care le menționez: profesorul Ion Stoica (director general) și doamna Ivona Dumitrescu (director general adjunct). Profesorul Ion Stoica este un profesionist fără egal în sistemul infodocumentar românesc. Prin opera sa ştiinţifică, a pus temelia solidă şi perenă a cercetărilor de specialitate din domeniul ştiinţelor informării şi documentării, demonstrând, ca nimeni altul, cât de mare, de nepreţuită şi de nepieritoare este PUTEREA CĂRŢII. Prin strădania şi iscusinţa Domniei Sale, s-a înălţat, din ruine şi cenuşă, una dintre cele mai impunătoare, mai frumoase şi mai adecvate clădiri de bibliotecă din Europa. Prin autoritatea profesională a reuşit să creeze instituţiile publice şi de învăţământ menite să dea statutul cuvenit profesiei de bibliotecar şi a creat echipele de specialişti care i-au susţinut demersul public şi organizatoric, pentru ca mai apoi să-i continue calea și inițiativele. A-l cunoaște pe profesorul Ion Stoica, a te hrăni din știința și din harul său de creator, de întemeietor și de îndrumător, a te simți acceptat și tratat ca prieten reprezintă un privilegiu și o onoare de care, personal, sunt foarte mândră și mulțumită. Doamna Ivona Dumitrescu a fost, în toate circumstanțele, un coechipier perfect. Din biroul Domniei Sale nu ieșeai niciodată fără o rezolvare a problemei cu care intraseși. Deși am menționat numai două nume, la temelia a ceea ce sunt eu astăzi se află mulţi foşti colegi, care au reprezentat o parte esenţială a parcursului meu profesional.

F.P.: Povestiți-ne câte ceva despre viața dumneavoastră în afara BCU „Carol I”. Ce vă place să faceți? Cum a fost copilăria dumneavoastră, când și unde v-ați născut? Ce anume din ceea ce v-au transmis părinții v-a adus în postura de a fi ceea ce sunteți azi?

Ș.M.: M-am născut în București, în mai 1961.Copilăria mea a fost identică cu cea a tuturor copiilor crescuți la bloc în anii comunismului. De la părinți am moștenit o scară de valori care adesea nu se mai potrivește contextului actual. Vă rog să îmi permiteți să nu detaliez. Dintotdeauna mi-a plăcut să citesc și să călătoresc, profesia soțului meu permițându-ne să vizităm foarte multe locuri, pe toate continentele, în care cu siguranță nu am fi putut ajunge altfel. Mai nou, ador să îmi petrec timpul cu un nepoțel, care mi-a fost dăruit să îl iubesc cât vreau eu de mult.

F.P.: Cum vedeți Biblioteca viitorului? Dar bibliotecarul anului 2050, spre exemplu? În completare ne puteți spune și dacă această meserie (de bibliotecar) mai este adecvată vremurilor digitale sau generațiilor despre care se spune că „nu mai citesc”.

Ș.M.: Probabil că în anul 2050 bibliotecile se vor schimba, mai ales în ceea ce privește integrarea tuturor inovațiilor tehnologiei. Bibliotecarii se vor schimba și ei, dar vor continua să fie intermediari ai cunoașterii. Profesioniștii informării vor rămâne aceia care cunosc modul în care se poate ajunge la informația solicitată, cei care fac prelucrarea documentară a textelor și cei care posedă informația despre instrumentele necesare unor răspunsuri imediate sau mai complexe. Iar bibliotecile, și ele, vor trebui să găsească explicații la fenomenul de aculturalizare și de disoluție a valorilor, în plină dezvoltare a societății informației, focalizată pe tehnologii avansate, dar și răspunsuri la motivele care au condus la o educație pentru informație, și nu la o educație pentru cultură.

F.P. Un gând la finalul carierei în BCU „Carol I”, pentru cei care au lucrat în instituție, pentru cei care lucrează și pentru cei care vor lucra?

Ș.M.: Mi se conturează clar în minte un cuvânt: lecție. Pentru că tot ceea ce am trăit și experimentat în cadrul acestei instituții a fost pentru mine și un lung șir de lecții. La început a fost lecția îndurării. Iarna veneam într-o bibliotecă splendidă, care își recâștigase după cutremurul din 1977 strălucirea de altădată, dar în care era atât de frig, încât de pe o zi pe alta găseam gheață în locul apei uitate cu o zi înainte în pahare. Mergeam pe rând la centrala termică nu să ne încălzim, ci să ne dezghețăm puțin. Pentru mai tinerii noștri colegi aceste lucruri sunt de neînțeles și desigur, astăzi, de neacceptat. Dar așa erau timpurile atunci. Apoi a fost lecţia mândriei. Mi se părea că biblioteca mea este cel mai frumos şi cel mai ordonat loc de pe lume. Au urmat lecţia respectului, cea a lucrului bine făcut, cea a plecării frunţii în faţa iluştrilor înaintaşi, cea a dreptăţii, cea a rigorii, cea a profesionalismului și uneori cea a încrâncenării. În toți acești ani am învățat să am încredere şi răbdare pentru a trăi schimbările vieţii, să-mi păstrez visurile, în ciuda deziluziilor, să am curajul de a avea îndoieli şi puterea de a alege, să-mi asum riscuri pentru a-mi îndeplini acele visuri, să merg pe drumul pe care mi l-am ales și să nu privesc înapoi cu regret, să caut, să descopar şi să îmbrăţisez bogăţia şi înţelepciunea experienţei, să nu-i judec grăbită pe ceilalţi și să lupt în fiecare zi să fiu mai bună.