La ce (mai) sunt bune cărțile?

De Spiritu et Anima propune o nouă anchetă, de data aceasta pornind de la întrebarea reputatului critic și istoric literar Nicolae Manolescu (1939-2024) din Cititul și scrisul: „La ce sunt bune cărțile? Îmi vine să răspund: la totul și la nimic. Poți trăi foarte bine fără să citești. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumusețea muzicii lui Mozart. În ce mă privește, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărți. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc așa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc dimineața, în călătorii, ba chiar și în tramvai, pretutindeni şi oricând citesc. Nu mă pot închipui fără să țin în mână o carte. Îmi e uneori de ajuns să o răsfoiesc.”

Am ales să redau pasajul din N. Manolescu, în toată amploarea sa, pentru că mi se pare că acoperă multe din micile neliniști și marile așteptări ale cititorilor de pretutindeni.

Întrebarea noastră, adresată unor personalități din diferite domenii, și-a dorit să adune diversitatea răspunsurilor izvorâte din experiențele personale de lectură și percepția rolului cărții în viața de toate zilele.

Mulțumim, așadar, distinșilor noștri invitați, ale căror răspunsuri sunt așezate în ordine alfabetică: Gigi Alecu, Nicolae Brînzea, Valentin Busuioc, Vasile Sebastian Dâncu, Costin Duțu, Dana Iancu, Radu Leca, George Maior, Liviu Mățăoanu, Călin-Andrei Mihăilescu, Maria Pilchin, Ioan-Aurel Pop, Iulia Roșu și Passionaria Stoicescu. Suntem onorați că au dat curs invitației noastre și s-au alăturat acestui demers care, nădăjduim, va avea un ecou aparte în rândul cititorilor noștri.

                                                                            Flaviu George Predescu

                                                                            Redactor-șef adjunct

 

Cărțile sunt o formă de igienă mintală

Gigi Alecu

Director Editura Meteor Press

Într-o eră, în care „a citi” a ajuns un hobby, ce pare depășit de vremuri, mă întreb: o piesă de teatru scrisă de Shakespeare acum aproape 500 de ani rămâne elitistă sau demodată? Când internetul și apariția AI-ului pun la dispoziție aproape orice informație, pare firească întrebarea: „La ce mai sunt bune cărțile?”

 Cultura pare să fi devenit un „lux” pe care și-l permit doar protipendada, perfecționiștii sau o parte a intelectualității arogante și sfătoase?

Oare o carte este o relicvă așezată între alte relicve pe raft, pentru a da impresia unui aer de superioritate? Sau vrem să arătăm că avem preocupări intelectuale ori erudite?

În primul rând, cărțile sunt o formă de igienă mintală. Da, sună aproape ca un slogan al unui terapeut. Într-o lume agitată, plină de știri false și dezinformare, lectura rămâne singura metodă prin care mai poți distinge dintre ce este superficial și ce este profund. Îți curăță mintea de balastul cotidian, te pune față în față cu gânduri și idei despre care nici nu știai că te preocupă. Cu fiecare lectură de calitate, ajungi mai conștient, mai conștiincios și, în același timp, mai liber față de influențele exterioare. Căci, să fim serioși, chiar și rețelele de socializare au început să ne facă o igienizare, doar că în stilul lor – invaziv și persuasiv.

Pe de altă parte, lectura oferă o fereastră către alte lumi, o distanțare pe care n-o găsești în ecranele luminoase aflate la dispoziția  noastră permanent.  Cărțile ne ajută să întărim sistemul de valori, să înțelegem viitorul cunoscând trecutul, istoria…

Am citit îndemnul: „LASĂ ECRANUL, PENTRU O CARTE”,  la o librărie centrală, agățat pe o bicicletă în Piața Romană. Dacă tot mai mulți dintre noi l-am urma, cu siguranță am fi mai liberi în gândire, în felul de a privi lumea.

Așadar, la ce mai sunt bune cărțile? Răspunsul, în fond, nu este nici filozofic, nici complicat. Revin la igiena mintală care este necesară în aceeași măsură ca și cea fizică. Cărțile nu doar te informează sau îți oferă acea formă rafinată de evadare, care reduce stresul și îți limpezește gândurile, ci îți și satisface o nevoie de  protecție mentală, de protecție la agresivitatea digitală și, poate, cel mai important, ea e necesară pentru a-ți aminti că mai există în lumea asta și lucruri care merită să fie citite, reflectate și discutate.

 

Cuvântul ca expresie a comuniunii divine

Pr. prof. univ. dr. Nicolae Brînzea

Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica București

Criza contemporană a lecturii și interogația sensului

În contemporaneitate, cartea – ca spațiu al cuvântului așezat în rost, al sensului decantat și al tradiției – se confruntă cu o mutație antropologică majoră. Predominanța imaginii, accelerarea fluxurilor digitale, regimul fragmentar al atenției și substituirea discernământului prin algoritm au produs ceea ce, deopotrivă în discursul cultural și pastoral, poate fi numit „oboseala informației”: redundanță de date, rarefiere a înțelesului, precaritate a memoriei. Deplina accesibilitate a textelor nu a generat creșterea discernământului, ci – adesea – o „saturație fără criteriu”. În locul lecturii ca exercițiu de interiorizare, proliferarea „scroll”-ului induce o mișcare centrifugă a conștiinței, o dezobișnuire de liniștea în care cuvântul poate coborî în adâncul inimii.

Din perspectivă teologică, această criză nu este doar una a consumului cultural, ci a unei ascultări rânduite. Căci cuvântul, în înțelegerea ortodoxă, nu este un vehicul neutru de informații, ci un loc al prezenței. „Cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri” (Evrei 4, 12). Or, dacă scriptural cuvântul e „viu și lucrător”, atunci și cartea care-l găzduiește – atunci când e citită în duh de rugăciune și cu rânduială eclesială – devine mai mult decât obiect cultural: devine spațiu de întâlnire între înțeles și ființă, între memorie și har.

În tradiția ortodoxă, lectura nu este un simplu act cognitiv, ci un parcurs ascetic și eclesial, o pedagogie a atenției. Părinții filocalici insistă că trecerea de la litera care „omoară” la Duhul care „face viu” (cf. 2 Corinteni 3, 6) presupune un ritm al interiorizării: tăcere, trezvie, discernământ. De aceea, criza lecturii este inseparabilă de criza tăcerii lucrătoare: fără liniștire, cuvintele rămân zgomot; fără asceză, cartea nu se transformă în „hrană tare”. În absența acestei antropologii a atenției, cultura se rupe de Tradiție și „memoria eclezială” se golește, transformând cartea într-un artefact inert, consumat printre altele.

Totuși, chiar această precaritate deschide interogația decisivă a prezentului: la ce (mai) sunt bune cărțile? Dacă răspunsul ar fi doar sociologic (instrumente educaționale), pragmatic (vehicule de competențe) sau estetic (obiecte de delectare), am rata nivelul constitutiv al problemei. Cartea este bună – din punct de vedere teologic – în măsura în care face loc Cuvântului, adică în măsura în care recuperează funcția ei iconică: așa cum icoana nu este doar reprezentare, ci prezență în chip, tot astfel cartea, când poartă Cuvântul, devine icoană verbală a adevărului, o „fereastră” spre sens.

Prin urmare, diagnosticul crizei contemporane a lecturii nu se închide într-o lamentație culturală, ci deschide drumul unei re-întemeieri: a gândi cartea dinspre teologia Cuvântului, dinspre ethosul eclesial al ascultării și dinspre memoria vie a Tradiției. Iar această re-întemeiere reclamă întoarcerea la originea însăși a scrisului sacru.

Cuvântul și scrisul ca „loc de prezență”: întemeiere teologică

Afirmația inaugurală a Evangheliei după Ioan – „La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1) – stabilește principiul ontologic: Logosul nu este un accesoriu al ființei, ci izvorul ei. Lumea există pentru că este „rostită” în Logos și chemată la îndumnezeire prin Logosul întrupat. Așadar, cuvântul – în ordinea creației – nu este simplă etichetă, ci participare la rațiunile divine ale lucrurilor. În limbajul patristic, „logoi”-i creați (rațiunile lucrurilor) sunt luminați și recapitulați în Logosul întrupat; lectura lumii și lectura Scripturii se întâlnesc în Hristos, Cuvântul, care „luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).

Această perspectivă luminează și distincția – esențială pentru demersul nostru – între rostire și scriere în economia revelată. Dumnezeu nu doar vorbește (prin proroci, prin Fiul), ci și scrie. Revelator este episodul de la Sinai: „ După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai, i-a dat cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.” (Ieșirea 31, 18; cf. Deuteronomul 9, 10). Nu avem doar o rostire transmisă oral, ci o înscriere divină: cuvântul devine literă, devine formă vizibilă a Legământului. În această clipă întemeietoare, cultura scrisă capătă un arhetip teologic: cartea nu este invenție omenească neutră, ci economisire a harului în materie, legământul făcut vizibil, „semn” stabil al unei prezențe.

Prin scrierea tablelor, Dumnezeu instituie memoria legământului într-o formă stabilă. Din acel moment, scrisul sacru – de la Tora la Profeți, de la Evanghelii la Epistole – nu este o simplă arhivă, ci ritm al prezenței: ceea ce Biserica va proclama în adunarea liturgică, ceea ce se va citi „spre luminarea sufletelor”, ceea ce se va interpreta în Tradiție ca viață a Duhului în timp. În acest sens, poziția Bisericii Ortodoxe este limpede: Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu „pus în scris” sub inspirația Duhului Sfânt și interpretat în Biserică; Tradiția nu este adiție extrinsecă, ci însăși viața Duhului care face Scriptura inteligibilă, lucrătoare, euharistică. De aceea lectura eclezială a Scripturii (pericopele, Apostolul, Evanghelia) nu este un episod preliminar, ci un act liturgic: lectura devine epifanie a Cuvântului, iar cartea – loc sacramental al auzirii.

În această lumină, întrebarea „la ce (mai) sunt bune cărțile?” capătă alt relief: sunt „bune” în măsura în care ne încorporează în iconomia Cuvântului. Cărțile Sfintei Scripturi sunt, în mod direct, vase ale Cuvântului; cărțile Părinților – omilii, tratate, filocalii – sunt ecouri harismatice ale Scripturii în istorie; cărțile cultului – Evanghelia, Apostolul, Liturghierul – sunt instrumente ale comuniunii. Mai mult, în tradiția isihastă și filocalică, lectura autentică este un drum ascetic: nu acumulare de teorii, ci metanoia. Când Părinții vorbesc despre trezvie, discernământ și pomenirea lui Dumnezeu, ei configurează o etică a lecturii: a citi nu înseamnă a colecționa, ci a lăsa Cuvântul să ne citească pe noi, să ne judece „simțirile și cugetările inimii” (Evrei 4, 12).

Cuvântul ca expresie a comuniunii divine și cartea ca întrupare materială a Cuvântului

În profunzimea gândirii teologice ortodoxe, „cuvântul” (logos) nu desemnează doar un semn verbal, ci o realitate ontologică, o formă de prezență a rațiunii divine în lume. Logosul este, înainte de toate, Persoană: Fiul lui Dumnezeu, „prin Care toate s-au făcut” (Ioan 1,3), Cel ce, fiind „Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1,15), dă sens și formă întregii creații. Cuvântul nu este un simplu mijloc de comunicare, ci un act de comuniune: Dumnezeu Se comunică pe Sine, nu doar vorbește despre Sine. În acest sens, Revelația nu se reduce la transmiterea unor conținuturi, ci constă în împărtășirea unei prezențe.

Dumnezeu grăiește lumii și o cheamă la dialog; omul, primit în darul libertății, este invitat să răspundă. De aceea, actul de a rosti, a scrie și a citi este, la nivelul uman, o prelungire a dialogului teandric. Omul, fiind creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26), este, în firea sa, o ființă cuvântătoare, care reflectă raționalitatea divină.

Cuvântul divin este însă nu doar rostit, ci și întrupat. În Hristos, Logosul a asumat firea omenească și a făcut din istorie locul în care Cuvântul veșnic devine vizibil, tangibil, audibil. Sfântul Apostol Ioan mărturisește: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții” (1 Ioan 1, 1). Cartea, în această lumină, apare ca o prelungire materială a acestei întrupări: litera scrisă devine suport al întâlnirii cu Cuvântul viu.

Aceasta este semnificația profundă a cărții în tradiția creștină: ea nu este un simplu depozit de texte, ci un loc de locuire a sensului. Dacă în taina Euharistiei pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos, în taina cuvântului scris, hârtia și cerneala pot deveni vehiculul unei prezențe spirituale. Nu în sens magic, ci în sensul sinergic al întâlnirii dintre harul Duhului Sfânt și lucrarea omului inspirat.

Această perspectivă este întemeiată pe o hermeneutică a comuniunii. În mod autentic, lectura creștină nu este actul unui individ izolat, ci participare la un eveniment comunitar al Duhului. Sensul cărții nu se află în exteriorul ei, ci se descoperă prin participare, prin rugăciune, prin viața în Biserică.

Astfel, cartea devine o icoană a comuniunii: în ea, cuvântul omenesc se unește cu inspirația divină, materia cu harul, timpul cu veșnicia. Citirea unei cărți, în sens teologic, nu este un act pur intelectual, ci unul duhovnicesc – o ascultare prin care cititorul caută să se lase modelat de Adevăr.

Cartea, în dimensiunea ei spirituală, continuă logica acestei „inscripții interioare”: ea nu există pentru a informa, ci pentru a transforma. Cititorul adevărat nu adună cunoștințe, ci se lasă înscris el însuși în Cartea Vieții. Astfel, între cuvântul rostit, cel scris și cel întrupat există o continuitate sacră: toate converg spre comuniunea omului cu Dumnezeu, spre restabilirea unității între gând, expresie și ființă.

Cărțile și responsabilitatea memoriei: de la bibliotecă la liturghie

În conștiința ortodoxă, cartea nu este doar un instrument cultural, ci un spațiu teandric al continuității dintre revelație și istorie. Cărțile sfinte, scrierile patristice, tipiconalele, imnografiile și chiar operele teologice târzii constituie o vastă „memorie a Duhului” – o Tradiție vie în care cuvântul inspirat rămâne purtător al energiilor necreate.

Cartea, în acest sens, nu substituie Tradiția, ci o slujește. Ea este un vas al memoriei, un instrument al fidelității. În paginile sale, se conservă nu doar cuvintele, ci și tonul, ritmul și duhul celor care au trăit adevărul. Orice carte bisericească, oricât de umilă, participă la această lucrare de păstrare a credinței, fiind semnul unei memorii ecleziale care se extinde din generație în generație.

Astfel, biblioteca, în sensul profund, nu este o simplă colecție de volume, ci un „tezaur de har”, o icoană a comuniunii dintre sfinți, autori și cititori. În tradiția monahală, fiecare carte se citește în duh de rugăciune și se copiază cu conștiința că orice literă este un act de mărturisire. Cuvintele scrise devin loc de întâlnire între cei vii și cei adormiți, între prezent și veșnicie.

În logica acestei Tradiții, cartea nu este un monument al trecutului, ci o prezență activă în viața Bisericii. Când Biserica citește Scriptura, ea nu face arheologie, ci anamneză: reactualizează evenimentul mântuirii. Fiecare lectură liturgică este un act de participare la istoria sacră. De aceea, cărțile care poartă adevărul nu doar „păstrează” Tradiția, ci o reînnoiesc necontenit, făcând din memorie un organ al Duhului Sfânt.

În cultul ortodox, lectura nu este o activitate intelectuală, ci o acțiune sacră, o epicleză a Cuvântului. Citirea pericopelor din Apostol și Evanghelie în cadrul Sfintei Liturghii reprezintă momentul în care Cuvântul scris devine Cuvânt viu, rostit și împărtășit comunității. „Evanghelia se citește stând în picioare”, arată tipicul liturgic, „ca semn al întâlnirii cu Hristos Cel viu”.

Această proclamare este un act teandric: Dumnezeu vorbește, iar Biserica ascultă. Cuvântul se face prezență, iar cartea se transfigurează din obiect în sacrament. Într-adevăr, Cartea Evangheliei, așezată pe Sfânta Masă, este cinstită ca o icoană: se poartă în procesiune, se ridică, se sărută, se învăluie în veșminte de mătase și se binecuvântează. Toate aceste gesturi exprimă conștiința liturgică a Bisericii că în cuvântul scris locuiește însuși Cuvântul lui Dumnezeu.

Această dimensiune liturgică a cărții are o puternică valoare formativă. Ea modelează conștiința eclezială, cultivă atenția, disciplina ascultării, simțul frumosului și al ordinii. Biserica, prin rânduiala lecturilor, învață poporul credincios că adevărul se descoperă în comuniune, nu în izolare. Cartea citită în adunarea euharistică devine instrumentul prin care Cuvântul construiește Trupul lui Hristos.

Cititorul creștin este chemat să se apropie de carte nu ca de un simplu obiect de cunoaștere, ci ca de o chemare la ascultare. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre „ascultarea credinței” (Romani 1, 5) ca despre răspunsul interior al omului la Cuvântul revelat. Lectura, în acest sens, devine o formă de asceză: nu curiozitate, ci convertire; nu stăpânire a textului, ci supunere față de sensul său.

În acest sens, chiar și lectura unei cărți de știință, de istorie sau de artă poate deveni act de credință, dacă este făcută cu dor de adevăr și cu discernământ moral. Cititorul ortodox nu este un consumator de texte, ci un ascet al sensului: el se hrănește din cuvânt, dar îl primește cu smerenie, ca pe o hrană care îl transformă.

De aceea, Biserica tratează cartea nu ca pe un artefact al trecutului, ci ca pe un spațiu de dialog între sfinți și vii. În fiecare psaltire citită, în fiecare omilie copiată, în fiecare tropar cântat, se continuă un lanț viu de mărturisire. Cartea nu îmbătrânește, pentru că duhul care o însuflețește este veșnic.

Desacralizarea cărții și criza cuvântului în modernitate

Epoca modernă a adus o mutație radicală în raportarea omului la cuvânt și la carte. Dacă în veacurile de credință textul scris era socotit loc de prezență, vehicul al adevărului și instrument al mântuirii, modernitatea – prin procesul secularizării – a despiritualizat cuvântul, reducându-l la funcție estetică, ideologică sau utilitară. Cartea nu mai este icoană, ci obiect; cuvântul nu mai este chip al Adevărului, ci instrument al opiniei.

Această schimbare de statut al cuvântului derivă dintr-o mutație antropologică profundă: omul modern nu se mai percepe ca făptură a Cuvântului, ci ca producător de cuvinte. De la homo adorans, omul devine homo loquens, și apoi homo fabricans verbum – un creator de discursuri fără transcendență. Cuvântul, desprins de sursa sa divină, devine arbitrariu, supus interesului, ideologiei sau puterii. Astfel se împlinește avertismentul psalmistului: „Spusu-mi-au călcătorii de lege deșertăciuni.” (Psalmul 118, 85).

Această desacralizare a cuvântului atinge apogeul în cultura postmodernă, în care cuvântul și-a pierdut nu doar autoritatea, ci și consistența. Limbajul devine fluid, ironic, autoreferențial; textul nu mai trimite la un adevăr, ci doar la alte texte. Ceea ce odinioară era semn al comuniunii devine instrument al rupturii, iar ceea ce era însemn al Adevărului devine joc al subiectivității.

Din perspectivă teologică, această pierdere a sensului sacru al cuvântului echivalează cu o nouă formă de cădere: o despărțire a cuvântului de Cuvânt. Omul modern, care nu mai ascultă, ci doar produce texte, reproduce, fără să știe, tentația luciferică de a se face stăpân al semnificației. În loc să se lase luminat de Logos, el vrea să „creeze sensul” – uitând că sensul este primit, nu inventat.

Astfel, secularizarea nu este doar un fenomen social, ci o criză ontologică a cuvântului. Cartea, care fusese altarul cuvântului, devine marfă; cititul, care fusese ascultare, devine consum; iar scrisul, care fusese slujire, devine autopromovare. De aici, alienarea profundă a conștiinței moderne: omul, pierzând sacralitatea cuvântului, se înstrăinează de propria-i ființă, care este, în esență, una cuvântătoare.

Necesitatea unei re-sacralizări a culturii lecturii prin redescoperirea dimensiunii teologale a cuvântului

În fața acestei crize a cuvântului, Biserica este chemată să propună o asceză a lecturii, adică o reîntoarcere la dimensiunea sacră a cuvântului scris și rostit. Re-sacralizarea lecturii nu înseamnă o retragere culturală, ci o reîntemeiere a culturii pe temeiurile teologale ale Cuvântului: adevărul, frumusețea, tăcerea și comuniunea.

Această reîntoarcere presupune, mai întâi, conștiința că lectura este o slujire, nu o distracție. Să citim cu rugăciune, să scriem cu responsabilitate, să medităm cu inimă curată – aceasta este forma contemporană a unei „liturghii a cuvântului” care poate vindeca fractura dintre cultură și credință.

Într-o lume dominată de vizual și de instantaneu, Biserica este chemată să reamintească faptul că „la început era Cuvântul”, nu imaginea, și că acest Cuvânt s-a făcut trup, nu spectacol. Redescoperirea sacralității cărții este, de fapt, o redescoperire a Întrupării: cuvântul devine viu numai când locuiește într-un trup – al textului, al comunității, al inimii.

Astfel, teologia lecturii devine o formă de mărturisire. A citi în tăcere, a păstra respectul față de carte, a rosti cuvântul cu evlavie sunt gesturi prin care omul recunoaște că sensul nu îi aparține, ci îi este dăruit. Într-o lume care idolatrizează expresia, creștinul este chemat să redea cuvântului funcția sa originară: aceea de a uni, de a vindeca și de a sfinți.

În acest sens, cărțile „sunt încă bune” nu pentru nostalgia culturii tipărite, ci pentru că ele rămân, în esență, locuri de întâlnire cu Cuvântul veșnic. A le citi cu credință înseamnă a continua lucrarea lui Dumnezeu în lume, a reface, prin fiecare pagină, legătura dintre cuvânt și har, dintre semn și prezență.

Concluzii

Tema cărții – și mai adânc, a Cuvântului – se arată, în lumina reflecției teologice, ca una dintre cele mai bogate și mai delicate expresii ale participării omului la lucrarea lui Dumnezeu. Departe de a fi un simplu obiect cultural, cartea devine, în înțelegerea ortodoxă, un spațiu de taină, o formă de întrupare a sensului și un loc de întâlnire între divin și uman. Ea nu există pentru a satisface curiozitatea, ci pentru a trezi conștiința; nu pentru a aduna informații, ci pentru a transmite viață.

De la începutul revelației biblice, Dumnezeu Se descoperă ca „Autor” al lumii și al Legii: El scrie, grăiește, modelează, imprimă. Gestul de a scrie pe tablele Legii reprezintă, teologic, actul prin care sensul devine vizibil, prin care adevărul se întrupează în materie. De aici derivă o întreagă antropologie sacră a scrisului: omul, creat după chipul Celui ce a scris Legea, este chemat să scrie și să citească în duh de ascultare, ca participant la lucrarea creatoare a Logosului.

Cartea, în acest sens, este o icoană a Cuvântului. Ea reunește în sine două dimensiuni: materială și spirituală. Literele, hârtia, forma vizibilă devin loc de prezență a unei realități invizibile. Cărțile Sfintei Scripturi, ale Părinților și ale Tradiției sunt, fiecare, locuri ale energiilor necreate, unde Dumnezeu continuă să vorbească. Cititorul care se apropie de ele nu se află în fața unui text, ci în fața unei prezențe.

Această teologie a cărții presupune însă o atitudine: tăcere, ascultare și rugăciune. În Biserica Ortodoxă, citirea nu este un act individual, ci unul liturgic și comunitar. Cuvântul scris devine viu numai atunci când este rostit în adunare, primit cu credință și trăit în fapte. Liturghia este locul suprem unde cartea își atinge scopul: acolo, Cuvântul se transformă în Trup, iar litera se împlinește în Euharistie.

În contrast, modernitatea a produs o fractură între cuvânt și sacru. Secularizarea a redus cuvântul la instrument, iar cartea la obiect. Logosul a fost înlocuit de discurs, sensul, de opinie, iar tăcerea, de zgomot. În lumea digitală, cuvântul este golit de greutate ontologică și transformat în informație. Astfel, cartea – care fusese loc al întrupării sensului – riscă să devină un simulacru, o formă fără prezență.

În fața acestei crize, Biserica propune o cale de reînnoire: re-sacralizarea cuvântului, redescoperirea lecturii ca formă de rugăciune și a scrisului ca slujire. A citi cu credință înseamnă a participa la lucrarea Cuvântului; a scrie cu responsabilitate înseamnă a continua actul divin al creației. Fiecare carte care zidește sufletul devine, în acest sens, o mică întrupare a Logosului în istorie.

Cartea este, prin urmare, bună nu doar pentru că educă, ci pentru că mântuiește. Ea este un loc de trecere între lume și Împărăție, o poartă spre Adevăr, un chip al comuniunii. Cititorul care se apropie de ea cu inimă smerită și minte trează reface, în fiecare lectură, drumul lui Moise pe Sinai: urcă spre Cuvânt, primește Legea, se luminează de prezență.

Astfel, întrebarea „la ce (mai) sunt bune cărțile?” primește un răspuns care depășește orice justificare culturală: cărțile sunt bune pentru că ele ne învață să ascultăm, să ne rugăm, să ne aducem aminte și să iubim. Ele ne reamintesc că omul nu trăiește numai cu pâine, „ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deuteronom 8, 3; Matei 4, 4).

 

„Mens sana in corpore sano”

Valentin Busuioc

Poet

Încă din start, fără a dori să fiu provocator, țin să mărturisesc faptul că tema pe care revista De Spiritu et Anima a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” ne-o propune în acest număr, La ce (mai) sunt bune cărțile?, m-a determinat inițial să nu o abordez câtuși de puțin. Mi se părea de-a dreptul nefiresc să dezbatem un fapt atât de evident, ca și cum ne-am întreba la ce mai este bună lumina soarelui dacă acum tot dispunem de cea artificală… Însă, dacă inițial am avut o ușoară ezitare, realitatea cruntă în care trăim m-a făcut să revin cu picioarele pe pământ. Drept urmare, întrebarea revistei nu este doar oportună, ci mai ales justificată de nevoia de lămurire a publicului larg asupra importanței cărții, mai ales acum, când ne aflăm în anticamera lumii digitale.

Știm cu toții, se publică enorm, de multe ori fără să existe autocenzura autorilor, aceasta lipsind, din păcate, și celor mai mulți dintre editori. Nu le caut scuze celor din urmă, deși aceștia probabil că doar tipărind astfel de cărți supraviețuiesc. Și deși se publică mult, se citește tot mai puțin. Acesta ar fi primul paradox. Al doilea este acela că, deși se citește foarte puțin, politicienii, formatorii de opinie, jurnaliștii, cu toții sunt oripilați sau își pun întrebări legate de ușurința cu care românii sunt ușor de manipulat din cauza știrilor false. Se pare că nimeni nu mai face legătura dintre citit și modul de a te raporta la lumea în care trăiești. În sfârșit, al treilea paradox este că, deși știm care sunt pașii de urmat pentru a ajunge și din acest punct de vedere în rândul țărilor civilizate, nu facem nimic. Suntem și acum, potrivit celui mai recent studiu Eurostat, pe ultimul loc în ceea ce privește lectura cărților, peste 70% din români necitind nici măcar o singură carte pe an. Mai grav este că acest lucru nu este o noutate. Nici acum aproape un veac românii nu citeau. În Jurnalul literar nr. 2 din 1939, George Călinescu ne arăta că: „În ultimii doi ani numărul de cititori de cărți literare românești de oarecare ţinută a continuat să scadă în așa fel, încât putem afirma că azi la 10.000 de locuitori n-avem decât un cititor. Comparând România Mică de altădată cu România Mare de azi e cazul de a ne întrista”.

Evident, nu trebuie să mai dezbatem rolul cărții în devenirea noastră ca specie. Cu mult înaintea noastră, mari gânditori au reflectat asupra importanței acesteia. Acum două mii de ani, Cicero ne spunea că „O cameră fără cărți e ca un corp fără suflet”, în timp ce mai aproape de zilele noastre, Jorge Luis Borges, după ce ajunsese orb, își imagina „…Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.”

Acestea fiind zise, vă puteți întreba care este legătura dintre titlul articolului și tema dezbătută. Evident, când citim sau auzim expresia „Mens sana in corpore sano”, gândul ne duce, inevitabil, la consacrarea acesteia ca având legătură cu sănătatea fizică. Însă nu întotdeauna a fost așa. Expresia îi aparține poetului roman Juvenal: Orandum est ut sit mens sana in corpore sano și înseamnă „Ar trebui să te rogi pentru o minte sănătoasă într-un corp sănătos”. Iată că poetul subliniază importanța atât a bunăstării mintale, cât și a celei fizice, Juvenal îndemnând oamenii să caute virtuți durabile în locul dorințelor trecătoare.

Revenind la zilele noastre, legat de cititul cărților au fost efectuate numeroase studii, rezultatele arătând cât de important este cititul în viața noastră, chiar în cea modernă, în care credem că ne putem lipsi de cărți în favoarea diverselor dispozitive digitale.

Cititul ne ajută să trăim mai mult. Persoanele care citesc cărți trăiesc cu aproximativ doi ani mai mult decât cele care nu o fac, indiferent de sex, avere, educație sau sănătate, potrivit unui studiu al Universității Yale. „Comparativ cu cei care nu citesc cărți, cititorii de cărți au avut un avantaj de supraviețuire de 23 de luni”, au remarcat ei.

Cititul profund promovează empatia și inteligența emoțională – procese cognitive care pot duce la o șansă mai mare de supraviețuire, a explicat același raport.

Este posibil să absorbiți mai mult dintr-o carte fizică decât din una digitală. Un studiu realizat în Norvegia a arătat că elevii care citesc texte tipărite au obținut, la testele de înțelegere a textelor citite, scoruri mai bune decât elevii care citesc digital. O analiză a cercetărilor educaționale publicată de SAGE Journals a arătat că cititorii pot să nu înțeleagă la fel de bine materialele complexe sau lungi atunci când le vizualizează digital.

Îți dezvoltă vocabularul. Pe lângă îmbunătățirea inteligenței emoționale și cognitive, cititul poate ajuta și la lărgirea vocabularului, unele cercetări concluzionând că „cititorii peste medie au înregistrat o rată de creștere a vocabularului mai mare decât cititorii obișnuiți”. Mai mult, un raport al Oxford University Press a descoperit dovezi ale unui decalaj semnificativ de cuvinte în școlile din Marea Britanie, despre care se spune că ar putea frâna progresul educațional al unor copii.

Ajută la prevenirea deteriorării creierului. Exersarea minții reduce riscul de demență, potrivit Societății Alzheimer. Organizația recomandă găsirea a ceva ce vă place să faceți și care vă provoacă creierul și practicarea acestuia în mod regulat, cum ar fi citirea de „cărți provocatoare”.

Cititul reduce stresul și te ajută să dormi. Viața poate fi stresantă, mai ales cu programe de muncă și școală încărcate sau dificile. Din fericire, cititul poate ajuta la reducerea nivelului de stres. Conform unui studiu realizat de Universitatea din Sussex, cititul poate reduce nivelul de stres cu până la 68%.

Cititul poate ajuta la îmbunătățirea stării de spirit. Poate părea puțin probabil, dar cititul te poate face, de fapt, să te simți mai fericit. Potrivit cercetătoarei Dr. Josie Billington de la Centrul de Cercetare a Lecturii, Literaturii și Societății, „lectura le amintește oamenilor de activitățile sau ocupațiile pe care le-au urmat odinioară sau de cunoștințele și abilitățile pe care le posedă încă, ajutându-i să-și restabilească sentimentul de a avea un loc și un scop în lume.”

Din punct de vedere istoric, cititul a fost folosit pentru a ajuta oamenii să treacă prin perioade dificile. În timpul Primului Război Mondial, Serviciul Bibliotecar de Război al Statelor Unite a colectat peste 700 de milioane de materiale de lectură pentru trupe. Bibliotecarii au remarcat că aceste cărți au ajutat într-adevăr la calmarea trupelor și la începerea recuperării lor mentale și emoționale.

Evident, rezultatele acestor studii nu ne sunt destinate nouă, celor pentru care cartea reprezintă pâinea cea de toate zilele, ci ar trebui să le dea de gândit tocmai acelora care încă nu au citit cugetarea scriitorului George R.R. Martin: „A reader lives a thousand lives before he dies. The man who never reads lives only one” („Un cititor trăiește o mie de vieți înainte să moară. Cel care nu citește niciodată trăiește doar una.”)

În final, îmi exprim speranța că și noile generații vor înțelege importanța cărților în evoluția noastră ca specie. De aceea, sunt sigur că nici în următoarele secole cartea nu o să dispară, așa cum cred mulți gânditori contemporani, tocmai fiindcă până și Inteligența Artificală citește, nu doar cărți și informații științifice, dar în curând ne va citi gândurile și le va transforma în text. Iată, așadar, cum cartea nu simbolizează doar povestea omenirii, ci reprezintă chiar șansa de a construi o lume mai bună, așa cum ne-o dorim cu toții.

 

Cartea ca formă de rezistență în fața uitării

Vasile Sebastian Dâncu

Profesor universitar, Europarlamentar

Trăim într-o lume care nu mai știe să tacă. Ecranele clipesc, timpul se fragmentează, iar liniștea a devenit un lux. Citim pe fugă, printre notificări și reclame, în fluxuri care se șterg mai repede decât apucăm să le înțelegem. Și totuși, printre toate aceste zgomote, cărțile rămân. Tăcute, răbdătoare, ca niște prieteni vechi care nu se supără că am întârziat la întâlnire. La ce mai sunt bune cărțile, într-o lume care pare să nu mai aibă timp pentru ele? Poate tocmai pentru timpul pe care ni-l cer. Pentru că ele nu se grăbesc. Nu clipesc. Nu ne cer atenția – o cuceresc prin tăcere. Într-o epocă a reacțiilor rapide, pripite, cartea este o formă de răbdare, o rezistență în fața uitării de sine.

Cum am ajuns să ne punem această întrebare?

Poate că întrebarea nu s-a născut din lipsa cărților, ci din abundența altor lucruri. Cărțile n-au dispărut – au fost, mai degrabă, acoperite: de ecrane, de viteză, de zgomotul continuu al lumii. Trăim într-un prezent care se rescrie clipă de clipă, unde memoria e înlocuită cu arhive și atenția cu algoritmi. Așa am ajuns să ne întrebăm, cu o nedumerire tăcută: „La ce mai sunt bune cărțile?” Nu pentru că nu le mai iubim, ci pentru că nu mai găsim loc pentru ele în debaraua vieților noastre pline de nimicuri.

Într-o epocă în care aproape totul se consumă în instantaneu, cartea a rămas una dintre puținele experiențe care nu pot fi grăbite. Nu poți derula un roman, nu poți citi în diagonală o confesiune adevărată. Cartea te obligă să trăiești în ritmul ei – să accepți timpul celuilalt. Poate că de aceea ne e greu astăzi: nu pentru că am pierdut cărțile, ci pentru că am pierdut răbdarea de a sta cu noi înșine. Iar cartea, în fond, asta cere: o întâlnire între două individualități dispuse să se asculte.

La ce bun poeții… la ce (mai) sunt bune cărțile?

Nu e pentru prima dată când ne întrebăm la ce mai folosește cuvântul. Când Hölderlin, în plin zbucium al Europei de la 1800, se întreba „La ce bun poeții în vremuri de restriște?”, nu vorbea doar despre poezie, ci despre neputința și speranța omului în fața lumii care se destramă. Poezia, spunea el tacit, nu salvează de la suferință – dar păstrează vie amintirea umanului. Astăzi, întrebarea lui revine, într-o altă formă: La ce (mai) sunt bune cărțile? E aceeași mirare, rostită în altă limbă, în alt timp. Căci și noi trăim o restriște – nu a foametei, ci a atenției; nu a trupului, ci a spiritului. Ne îneacă informația, dar ne absoarbe golul, ne este sete de sens. Așa că întrebarea lui Hölderlin devine, în felul ei, întrebarea noastră: Ce rost mai are poezia, ce rost mai are cartea, ce rost mai are cuvântul? Poate că răspunsul e același: nu ne scapă de restriște, dar ne ajută să rămânem oameni în mijlocul ei.

Cartea ca formă de rezistență în fața uitării

Într-o lume care își schimbă chipul în fiecare zi, cartea e un obiect aproape scandalos: stă pe loc, rămâne cuminte. Nu se actualizează, nu se optimizează, nu ține pasul. Tocmai de aceea rămâne vie. Ea există într-un timp al profunzimii, nu al reacției. Fiecare pagină citită e o formă de împotrivire tăcută la tot ce e instantaneu, trecător, superficial. Citind, alegem să rămânem, pentru o vreme, într-un prezent fără zgomot. Cartea nu luptă cu armele lumii moderne – algoritmi, notificări, spectacole vizuale. Ea luptă prin tăcere. Prin încrederea că ceea ce se așază lent în inimă și minte durează mai mult decât ceea ce trece repede prin fereastra ochiului. Când deschizi o carte, o parte din tine se oprește din alergare. Și, pentru câteva clipe, îți amintești cine ești. De aceea cartea nu e doar un instrument de cunoaștere. E o formă de memorie activă, o rezistență a umanului în fața uitării de sine. Căci uitarea nu vine doar din lipsa amintirilor, ci și din excesul de zgomot care le acoperă. Cartea, prin tăcerea ei disciplinată, reface liniștea în care memoria poate să respire.

Cartea ca memorie a lumii

Dincolo de lectură, cărțile sunt memoria unei civilizații. Fără ele, am fi condamnați la amnezie – la repetarea acelorași greșeli, fără să mai știm că le-am făcut. Când deschizi o carte, intri într-un dialog cu timpul. În paginile Iliadei, ale lui Shakespeare sau Eminescu, trecutul nu e mort – e viu, respiră prin noi. Bibliotecile nu sunt doar depozite de hârtie, ci organisme vii în care gândurile se ating, se completează, se contrazic. Într-o lume obsedată de prezent, cărțile ne aduc aminte că suntem o succesiune de amintiri, o poveste care nu se termină niciodată. Ele ne oferă continuitate, acel fir nevăzut care leagă generațiile prin cuvânt.

Cartea și viața interioară

Există cărți care ne aleg. Le descoperim întâmplător și avem senzația că ne-au așteptat. Le deschidem și, deodată, simțim că altcineva a pus în cuvinte ceea ce noi nu reușeam să formulăm. Cartea e refugiu, dar și oglindă. E liniștea care nu ne izolează, ci ne adună. Într-o lume zgomotoasă, lectura e un act de respirație adâncă, o formă de întoarcere în sine. Ritualul ei e simplu: lumina care cade pe pagină, foșnetul ușor al hârtiei, un creion care subliniază o frază. Un gest mic, dar cu o mare încărcătură – o clipă de reculegere într-un univers care se mișcă prea repede.

Cartea ca întâlnire cu alteritatea

Fiecare carte e o fereastră către cealaltă conștiință – o punte între identități, viziuni, credințe. Prin lectură, învățăm nu doar să gândim, ci să înțelegem diferența, să o lăsăm să existe fără teamă. De aici se naște începutul toleranței: nu din abstracții morale, ci din intimitatea trăită a alterității.

Acolo unde discursurile separă, cartea unește. Acolo unde lumea ridică ziduri, cartea deschide uși. Și poate că doar prin această experiență repetată a celuilalt – prin acest gest simplu, dar profund de a locui pentru o clipă în mintea altuia – devenim, cu adevărat, oameni. Din această empatie se naște o întâlnire mai adâncă – aceea cu alteritatea. Căci a-l citi pe celălalt înseamnă a-l recunoaște ca pe un alt tu, diferit și totuși posibil în tine.

Cartea ca exercițiu de umanitate

O carte e o oglindă care nu reflectă chipul, ci sufletul. Citind, trăim alte vieți, gândim prin ochii altora, învățăm să simțim altfel. Lectura e un exercițiu de empatie, o încercare de a înțelege lumea dincolo de noi. Într-o epocă a certitudinilor zgomotoase, cartea ne redă noblețea îndoielii. Ne învață să nu simplificăm lumea, să o privim în nuanțe. Ne amintește că întrebarea poate fi mai importantă decât răspunsul. Prin cărți, umanitatea se reînvață pe sine –  în tăcere, în mirare, în sens.  Poate că această capacitate de a-l primi pe celălalt în noi este însăși esența lecturii. Și, în mod tainic, pregătirea pentru Paradis – acel loc al întâlnirilor fără sfârșit.

Epilog – Paradisul ca bibliotecă

Borges spunea că și-a imaginat întotdeauna Paradisul ca pe o bibliotecă. O bibliotecă este, în fond, un Paradis construit de oameni. Un loc unde fiecare volum e o lume, fiecare lume un suflet, fiecare suflet o întrebare. Acolo, nimic nu se pierde cu adevărat: nici vocea autorului, nici uimirea cititorului. Doar tăcerea dintre pagini rămâne aceeași – o tăcere care, în loc să despartă, leagă.

Și poate că aici se află adevăratul răspuns la întrebarea noastră: La ce (mai) sunt bune cărțile? La a ne oferi un Paradis pe care îl putem atinge, un cer pe care îl putem deschide – pur și simplu, citind.

 

2084. Dispariția cărții

Dr. Costin Duțu

Medic chirurg, scriitor

Au început cu copiii.

Înnebuniţi de soft, display şi online, a fost logic să îi înveţi matematică şi alte necopilăreli folosind tablete şi smartphone în locul manualelor greşite, interesate şi neinteresante. Oricum în timpul orelor erau cu ochii numai în „electronice”, aşa că folosirea raţională a timpului s-a impus. De la grădiniţă până la facultate, lupta cu cartea a făcut loc dulcei blegeli în faţa ecranului, ca o punte necesară între imposibilitatea de deplasare a sugarului şi imobilitatea vieţii de adult conectat.

Bibliotecile au preluat stindardul. Valurile de e-book inundaseră deja piaţa, iar noile generaţii de Arial şi Times New Roman priveau ca pe o curiozitate jurasică spinările rafturilor din ce în ce mai dezvelite de cărţi din marile biblioteci universitare. Sălile de lectură s-au extins până la dispariţia locurilor de depozitare ale volumelor şi au fost repopulate cu sute de monitoare pe care rulau volume (încă) greu abordabile online.

Lipsa cererii a afectat oferta, iar producătorii de carte s-au orientat spre imaterialul terrabiților, renunţând la fabricarea unor cărţi care presupuneau maşini, energie, distribuţie şi, din când în când, greve de personal prost plătit. Librăriile au fost împărţite între marile firme de telefonie mobilă şi cele producătoare de gadgeturi. Gutenberg rămăsese prins între un nume de site şi unul de stradă lăturalnică. Pe lângă cărţi au dispărut creioanele, gumele şi stilourile. Nimeni nu mai scria caligrafic sau ilizibil. Se tasta democratic şi uniform.

Locuinţele au fost ultimele redute în care paginile tipărite între două coperţi au rezistat (termenul de „carte” căpătase o conotaţie arhaică precum papirusul). Oamenii ocupau cu cărţi inutile metri cubi din casa plătită cu 1 000 de euro pe metru pătrat. Obişnuinţa ori pasiunea secretă s-au dezintegrat în câteva zile atunci când s-a propagat pe net un zvon. Site-urile serioase ale fostelor cotidiene internaţionale au preluat ştirea că o bacterie ucigaşă s-a cuibărit între paginile tipărite în trecut în ţările ce ofereau muncitorilor tipografi un dolar pe zi şi o masă caldă (pentru a reuşi să vândă cu un mic profit în ţările dezvoltate). Ultimele edituri dispăruseră între timp, sufocate între viteză, ineficienţă şi respingerea tinerei generaţii, dar bacteria rămăsese. Amănuntul că informaţia apăruse iniţial pe un site obscur (aflat de altfel în proprietatea unui mare editor e-book) nu a fost important; decisivă a fost apariţia rapidă a ştirii, de frica mediilor concurente. Panica s-a instalat înainte de publicarea rezultatelor unei anchete epidemiologice (microorganismele au prostul obicei de a rămâne în urmă cu replicarea faţă de viteza internetului). Primăriile s-au confruntat cu saci întregi de gunoaie tipărite, de la Shakespeare la Kazantzakis, care au paralizat pentru câteva zile salubrizarea şi au stârnit îngrijorarea ecologiştilor preocupaţi de viitorul planetei: „în regulă, nu se mai taie bieţii copaci pentru aceste relicve neigienice, dar ştiţi în câte sute de ani dispare o copertă de carton de-a lui Hugo?”

Noroc cu donatorii anonimi care au organizat un fond de caritate (inspirat numit „Pentru sănătatea planetei”). Ideile tehnologice nu au lipsit şi, la fiecare colţ de stradă, lângă vechile toalete ecologice, au apărut mici incineratoare pe bază de energie solară. În fiecare săptămână se organizau între vecini mici întâlniri de ardere a cărţilor. În urmă cu 150 de ani, în 1934, ar fi fost un bun prilej naţional de socializare ideologică, dar acum se ştia oricum totul de pe facebook, snapchat, instagram şi mai noul BtB (Burn these Books).

Seara de septembrie era caldă, micul aparat din materiale biodegradabile mistuia volume, iar fumul discret se ridica din Numele trandafirului şi Divina Comedie. Ochii din piaţă erau aţintiţi în ecrane peste ştiri, poze şi, mai rar, pe câte un e-book. Pentru sănătatea mintală a populaţiei se înfiinţase o Editură a Adevărului, la petiţia larg împărtăşită online a unei asociaţii de tineri istorici revoltaţi de perspectivele diferite (şi prin urmare destabilizatoare) ale autorilor de produse literare. Din fericire, rapiditatea tehnicii moderne nu a necesitat personal dedicat urmăririi şi restabilirii faptelor istorice: un soft de ultimă generaţie a revăzut în câteva ore întreaga literatură mondială, de la nesigurul Socrate până la dilematicul Pleşu şi a eliminat pasajele, cărţile şi autorii necorespunzători. Inclusiv pe răuvoitorul Orwell. Un singur Adevăr, fără îndoieli, regrete sau alternative. Nu definitiv, însă, pentru că aşa cum spusese cineva în urmă cu 80 de ani, „principiile se adaptează la conjuncturi”.

Doar în câteva case, mai mulţi nonagenari indiferenţi la bacterii se întâlneau seara să-şi împrumute cărţile ascunse cu grijă în poduri. Softul Adevărului aflase, desigur, dar a considerat că, sub raport cost-profit, nu este necesară o reacţie: timpul va rezolva şi această ultimă problemă de critică literară.

 

Empatia nu se învață din scroll

Dana Iancu

Om de media

Dimineața, redacția e rece. Cafeaua e amară. Firele de știri pâlpâie. Oamenii aleargă. Timpul nu așteaptă pe nimeni. Nici voi nu așteptați. Aveți telefoane. Glisați. Vedeți tot și uitați repede. Spuneți, ca adolescenți și tineri adulți, că n-aveți nevoie de cărți.

Un reporter știe altceva: știrea fără fundal e ca un strigăt în vânt. Că un titlu bun minte dacă nu are în spate o poveste întreagă.

Cartea, un ziarist o prezintă drept o poveste întreagă. E lungul drum până la cauză. E martorul la eveniment, care nu pleacă după cincisprezece secunde. Cărțile țin minte când noi nu mai putem. Țin minte cum au mai ars orașele. Cum s-au făcut și s-au stricat țări. Cum au căzut guverne, cum au murit conducători împuscați de Crăciun. Cum a căzut un om când a mințit prima dată și cum s-a ridicat când a spus adevărul. Un reporter intră în arhivă ca într-un spital de urgență. Acolo găsește sânge vechi și leacuri vechi. Acolo învață să nu confunde scânteia cu focul. Voi, tinerii adulți, spuneți că totul e pe net. Că poți găsi rezumatul. Rezumatul te scapă azi și te trădează mâine.

Cartea te ține. Îți face creierul atent. Îți creează răbdare. Fără răbdare, nu vezi niciodată contextul. Fără context, omul bun pare rău și răul pare spectacol.

Un reporter are nevoie de cuvinte curate ca să nu murdărească faptele. Cărțile ascut cuvintele, până când elevii taie. Te învață măsura. Te învață să tai fraza până rămâne adevărul. Asta folosește când îți ceri iertare. Când semnezi un contract. Când spui da. Când spui nu.

Spuneți că viața e practică. Cărțile sunt practice. Îți arată cum lucrează o idee când intră în lume. Cum lovește și unde se frânge.

Un manual bun te învață să repari un motor. Un roman bun te învață să repari tăcerea dintre doi oameni. O carte de istorie te învață să miroși minciuna. O carte de știință te învață să pui întrebarea potrivită.

Empatia nu se învață din scroll. Se învață intrând în capul altuia și rămânând acolo o vreme. Asta fac cărțile. Te țin într-o altă piele până te dor picioarele. Fără empatie, democrația e o ceartă lungă. Cu empatie, devine muncă grea și posibilă.

Regimurile rău-voitoare știu ceva simplu: ard biblioteci. Întâi ard cărțile, apoi oamenii.

Acolo se vede rostul unei cărți. E libertate legată în coperți. E memorie pe care nu o poți cenzura cu un buton. Când se sting ecranele, rămâne ce ai pus în cap. Cărțile sunt rezerve.

Un reporter a învățat pe teren că lumea e mai mare decât știrile ei. A învățat că o anchetă nu încape într-un clip. Că răul are rădăcini și binele are preț. Asta înveți și tu când citești lung. Prindere. Greutate. Curaj.

Nu toate cărțile sunt bune. Alege-le ca pe unelte. Ține aproape câteva: un clasic scurt, o carte de istorie scrisă limpede, o carte de știință onestă, un jurnal de teren, un roman care te face să taci la final. Citește local. Citește despre locul în care trăiești. Apoi citește și de departe, ca să știi că lumea nu se termină la marginea cartierului tău.

Cum? Puțin și des. Douăzeci de minute pe zi. Fără notificări. Sublinează. Notează o frază. Întreabă-te ce ai schimbat în minte după paginile alea. Dacă nimic, lasă cartea. Timpul e scurt. Ia alta. Nu trebuie să sufere nimeni pentru o carte proastă.

Cărțile nu sunt sfinte. Sunt utile. Te ajută să lucrezi mai bine. Să iubești mai drept. Să te temi mai puțin. Te învață cum se spune un adevăr fără să rupi omul din fața ta. Te învață cum să pierzi fără să rămâi mic. Îți dau răspunsuri uneori. De cele mai multe ori îți dau întrebări mai bune. Asta e tot.

Spuneți că n-aveți timp. Veți avea timp când vine necazul. O să vrei atunci un gând tare. Un exemplu. O frază de ținut în dinți. Cartea ți le dă înainte de incendiu. Le pune în tine ca pe apă în canistre.

E o lume grăbită. E o lume care vorbește tare. Nu te poți lupta cu zgomotul doar cu zgomot. Îți trebuie liniște care ține la uzură. Cărțile fac asta. Sunt liniște lucrătoare.

Luați o carte. Una bună. Nu pentru școală. Pentru viață. Pentru ziua lungă. Pentru noaptea când nu vine somnul. Pentru clipa când adevărul cere martori. Cartea e martorul. Și uneori e salvarea.

 

Cum le folosim ca să ne fie bine?

Radu Leca

Psiholog

La ce mai sunt bune cărțile când viața curge pe ecrane, în clipuri de câteva secunde și în notificări care nu tac? Pentru mulți adolescenți, cartea nu mai e un obiect sacru, ci o alegere printre altele. Unii o văd ca pe o obligație școlară; alții o transformă în semn distinctiv, în estetică de raft sau în ritual de seară. Între respingere și redescoperire, relația lor cu lectura e mai nuanțată decât pare.

Cartea e, psihologic vorbind, un simulator al vieții interioare: îți antrenează imaginația, empatia și capacitatea de a sta cu tine însuți. Într-o lume care cere reacții rapide, lectura oferă alt ritm, unul al respirației. Adolescenții o simt uneori ca pe un contracurent: greu la început, dar eliberator odată ce intri în flux.

Unii o privesc însă ca pe o datorie. Când lectura e presărată doar cu teste și fișe, devine asociată cu stresul, nu cu sensul. Aici, problema nu e cartea, ci contextul: competiția, anxietatea de performanță, cronometrul. Dacă totul e evaluat, spațiul pentru curiozitate se micșorează.

Și totuși, cărțile circulă pe canale noi. BookTok a făcut pentru adolescenți ceea ce cluburile literare făceau odată: a creat apartenență.

Când vezi oameni de vârsta ta plângând pentru același personaj sau recomandând o serie, lectura devine socială. Nu mai citești singur; citești într-o rețea.

Din perspectivă psihologică, adolescenții folosesc cărțile în câteva feluri principale. Mai întâi, ca instrument de reglare emoțională. Un roman bun e ca o barcă stabilă pe un lac agitat: nu oprește furtuna, dar îți dă un cadru în care să o traversezi.

În perioade de anxietate, lectura poate coborî ritmul cardiac, poate organiza gândurile, poate diminua ruminarea. Chiar și zece pagini pot funcționa ca un reset.

Apoi, cartea e un atelier de identitate. Adolescenții caută voci care să le semene, să le legitimeze întrebările despre corp, iubire, viitor. Reprezentarea contează: când găsești în pagini cineva ca tine, se aude un nu ești singur.

De aceea, diversitatea în literatură nu e modă trecătoare, ci nevoie psihologică.

Cartea e și scenă de antrenament pentru empatie. Prin ochii unui personaj, exersezi perspectiva celuilalt, fără riscuri reale. Ficțiunea e un laborator de mentalizare: înveți să detectezi intenții, ambivalențe, nuanțe.

Într-o cultură online mai degrabă polarizată, nuanța devine superputere. Pentru mulți adolescenți, însă, obstacolele sunt reale. Timpul fragmentat, notificările, oboseala digitală, tentația recompenselor imediate. Creierul învață să aștepte constant un „ping”; cartea, în schimb, cere un „stay”.

Soluția nu e moralizarea, ci designul blând: ferestre scurte de lectură, locuri comode, cărți alese de ei, audiobookuri în drum spre școală.

Nu trebuie ignorate nici etichetele sociale. Pentru unii, „tocilar”, pentru alții, „estetică de feed”: coperți, lumini calde, rafturi. Și asta e o poartă spre sens, nu un capăt de drum. A intra prin estetic poate duce la a rămâne pentru conținut.

Faptul că lectura poate fi și cool nu-i scade profunzimea; poate doar îi lărgește publicul.

În școală, cartea rămâne uneori instrument de evaluare, nu de explorare. Adolescentul învață să „scoată ideile principale”, nu să pună întrebări personale. Lectura devine vie când profesorul coboară din manual și întreabă: „Ce v-a atins? Unde v-a enervat? Ce replică ați fi dat?”.

Când discursul se mută de la „ce-a vrut să spună autorul” la „ce-ți spune ție textul”, apare relevanța.

Mai e ceva: granița permeabilă dintre ecrane și pagini. Adolescenții nu aleg alb/negru. Mulți citesc ficțiune pe telefon, sar la e-book sau audiobook, revin la hârtie pentru plăcere tactilă. Formatul e deja în mintea noastră; important e drumul interior.

Flexibilitatea crește șansele de întâlnire autentică cu textul.

La ce mai sunt bune cărțile?

Sunt bune ca spații de încetinire, într-o cultură a accelerării. Sunt bune ca oglinzi pentru identitate și ca ferestre spre altfel de lumi. Sunt bune ca antrenament pentru atenție prelungită și pentru tolerarea ambiguității. Sunt bune ca limbaj comun între adolescenți și adulți, atunci când cuvintele par să nu se mai potrivească. Și sunt bune ca surse de sens, nu doar de informație.

Lectura nu e o activitate „de elită”; e igienă mintală.

Nu înseamnă să citești mult, ci să-ți găsești cartea potrivită momentului: o povestire scurtă într-o seară grea, un roman de aventuri în vacanță, un volum de poezie pentru clipele când emoțiile sunt prea dense pentru proză.

Cum se reaprinde scânteia? Prin autonomie (aleg eu ce citesc), relevanță (mă privește), comunitate (vorbim despre carte), acces (biblioteci vii, schimburi de cărți), ritm (puțin și des) și prin exemple adulte care nu predică, ci împărtășesc. Un părinte care spune „m-a mișcat asta” e mai convingător decât un „ar trebui să citești”.

Poate că întrebarea nu e „la ce (mai) sunt bune cărțile?”, ci „cum le folosim ca să ne fie bine?”. Pentru adolescenți, cartea nu concurează cu lumea; o organizează. În pagini, viața își face loc, încet, în propoziții care nu notifică, dar rămân. Iar când un tânăr închide o carte și simte că se înțelege puțin mai bine, răspunsul devine limpede: sunt bune la a te aduce acasă, în tine. Citatele de mai sus sunt fictive, folosite ca ilustrare psihologică.

 

Să înțelegem mai adânc jocul complicat al vieții și al realității 

                                                                                                            George Maior

Profesor universitar, Ambasador

Îmi aduc aminte cu nostalgie de frumoasele vacanțe de vară petrecute la bunici, când petreceam după-amieze și seri lungi citind. Savuram istorie, literatură, povești despre eroi care învingeau întotdeauna forțe ale răului, despre mistere și miracole. Adesea, bunica venea și îmi spunea cu blândețe să mai ies și pe afară sau că mă așteaptă băieții la joacă. Odată i-am răspuns: „lasă, că termin cartea și-atunci am să mă joc mai bine”. Ceea ce se și întâmpla, adesea.

Da, citim pentru a încerca să înțelegem mai adânc jocul complicat al vieții și al realității, pentru a participa „mai bine” la acesta, căutând explicații la ceea ce trăim, bine sau mai rău, frumos sau mai urât. Citim pentru a ne cunoaște limitele, a le testa și a încerca uneori să le depășim. Citim pentru a-i înțelege mai profund pe prieteni și pe apropiați, dar și pe cei mulți, foarte mulți care și-au făcut o virtute din a nu citi cărți, ci cel mult informația brută aflată acum din abundență într-o lume virtuală, rece. Citim pentru a privi mai bine filmele și a asculta cu mai multă pasiune muzica. Citim pentru a „ne juca” cu imaginația sau, pur și simplu, din plăcerea de a citi.

Peste mulți ani de la acea afirmație rostită bunicii, aflându-mă în armată, m-am trezit că răspund unui sergent agresiv, care mă întreba de ce citesc după ce s-a dat stingerea (aveam noroc cu un bec de neon ce lumina, palid și adesea intermitent, chiar lângă geamul dormitorului): „citesc pentru a mă instrui mai bine”. Bineînțeles că a luat-o ca o ironie insultătoare și, după ce m-a insultat, acuzându-mă de insubordonare, mi-a smuls cartea și a dat-o de pereți, cu o înjurătură clasică.

Da, uneori citim pentru a învăța să fim un pic mai liberi, pentru a gusta libertatea și în cele mai constrângătoare momente!

 

Dulcea carte

Liviu Mățăoanu

Poet

Dacă ne întrebăm ce soartă are azi cartea, în sens general, ajungem la concluzia că utilitatea ei este o condiție esențială în spațiul vieții contemporane. Acest fapt ține în mod direct de cunoașterea scrisului și a cititului, însă evoluția învățământului, baza scrierii și citirii, azi, ține de obligativitatea învățării, școlarizării, prin lege.

În sens mai restrâns, utilitatea cărții a devenit deja, de multă vreme, corp comun cu viața cotidiană.

Întrebarea care ar apărea imediat nu este dacă mai are cartea vreo utilitate azi, ci aceea dacă utilitatea ei crește, scade sau rămâne la aceeași nivel. Răspunsul este că uneori scade, uneori crește, însă pe final apar culori cu nuanțe.

În ultimele două decenii au apărut mai multe edituri noi. Unele dintre ele au devenit edituri mari. Cum este cazul editurii Eikon. Aceasta și-a mărit mult numărul de titluri, echipa redacțională și și-a lărgit ariile de publicare.

Edituri mai mici, însă, au scos titluri care au adus lauri, fără a avea un tiraj mare sau multe titluri.

Dar în piața de carte din România au loc și edituri din afara țării, cum e cazul celor din Republica Moldova, apreciate azi.

Deloc de neglijat sunt si traducerile în limba română, care aduc un plus de vânzare pe piață. La fel și reeditările unor autori care nu mai sunt printre noi, azi.

Cu toate acestea, statisticile arată că țara noastră ocupă mai mereu un loc la coadă. Acum 15 ani, România era codașă în ceea ce privește producția de carte pe cap de locuitor. La fel în ceea ce însemna numărul de titluri noi (2010-2015), între 5 000-10 000, față de Franța, Spania, Italia (cu 30 000-50 000 de titluri noi), Germania (50 000-100 000) sau UK (cu peste 100 000). Polonia era mult deasupra (cu 20 000-30 000). Acestea au și o populație mai mare ca a noastră, dar la fel stăteau și Bulgaria, Grecia, Austria, Slovacia, Norvegia și Danemarca. Nici azi lucrurile nu sunt mai bune pentru noi. Cehia, de exemplu, era la nivelul a 15 000-20 000 de titluri noi, deasupra noastră.

Cam la fel este raportul și în ceea ce privește titlurile noi la un milion de locuitori. Țara noastră era la nivelul de sub 750 la un milion de locuitori, în comparație cu Ungaria și Slovacia (1 250-1 500), Grecia, Germania, Austria (spre 1 000) sau față de UK cu peste 2 000 de titluri.

Cea mai îngrijorătoare situație apare dacă observăm că, la ponderea totală a serviciilor, cererea de cărți în România era, în aceeași perioadă, aproape infimă: din 24% doar 3%. Bulgaria stătea sub noi, dar nu mai rău, cu 2% din 12%. Locul 30 din 31. Iată câteva exemple din estul și vestul Europei: Ungaria (10% din 26%), Grecia (4% din 12%), Croația (8% din 23%), Cehia (8% din 17%), Slovenia (7% din 17%), Belgia (18%-32%), Franța (19%-29%), Germania (32%-43%), Anglia (35%-43%). Piața de carte din România era de sub 45 milioane de euro.

Mai aproape de noi, lucrurile s-au îmbunătățit local; de la aproximativ 100 milioane de euro în 2023, a crescut la aproximativ 120 milioane de euro în 2024. E mult mai bine, o creștere apreciabilă într-un deceniu.

Între timp, au apărut noi oportunități de publicare, din ce în ce mai apreciate. În primul rând, se detașează două oportunități: cartea electronică și cartea audio. Mie mi s-a părut că prima dintre ele care a apărut, în ordine cronologică, a fost cea electronică. Cu diferite variante: ca sumă de PDF-uri, cum au apărut o vreme la Editura Litera (în Republica Moldova), apoi cele pe variante de citit (laptop, tabletă, kindle) și abia apoi în format audio, și acestea fie în lectura unor voci celebre (actori sau oameni de radio), fie în lectura autorilor. Seria cea mai cunoscută, care a căpătat notorietate, este aceea de la Editura Casa Radio. Fondul lor de fonotecă, arhivat și păstrat cu grijă decenii întregi, a adus un briliant în spațiul literar de la noi, a umplut un gol pe care nimeni nu l-ar fi umplut. Sigur, și acesta a fost completat, ulterior, cu textele & vocile unor autori celebri. Însă cine nu ar fi vrut să asculte, să zicem, poeme proprii, în lecturile unor Leonid Dimov, Lucian Blaga, George Bacovia, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru? Sau, mai nou, Dinu Flămând, Marin Preda, Nina Cassian, Magda Cârneci, Dan Sociu, Ion Stratan, T.T. Coșovei, Nichita Stănescu, Mariana Marin, Ion Barbu, Alexandru Philippide și mulți alții? În plus, Editura Casa Radio a înțeles că producțiile sale sunt căutate, în egală măsură, atât de cititori, cât și de ascultători, așa că a găsit soluția ca CD-urile editate (s-a plecat totuși de la fonoteca de tezaur pe care o deține) să fie puse în niște buzunare de tip plic în coperțile interioare ale volumelor (unul în coperta a doua, iar dacă sunt două, încă unul în coperta a treia). Orice s-ar spune, este ceva genial!

Interesant este că acest fenomen generat de cartea electronică și audiobook este unul de dublură: textele pot constitui cărți tipărite, dar și în aceste formate, practic, dublând producția sau triplând-o (la o apreciere egală, că, altfel, trebuie văzute exact tirajele). Acesta este un mare avantaj.

Apoi, cele două noi formate prezintă și avantajul de a fi purtate foarte ușor, oriunde mergi. Chiar oriunde mergi. Le poți purta foarte bine în nelipsitul de acum telefon sau în tabletă. Mergi în vacanță și nu ai chef de cartea tipărită (greu de cărat peste tot, plus că mai trebuie să ai și grijă de ea, să nu o uiți pe plajă sau să o pierzi, pur și simplu), e foarte simplu, citești de pe telefon (ori tabletă). În mașină, în cameră, cu căști pe plajă, totul devine sută la suta accesibil, în cel mai scurt timp. Eu sunt un astfel de consumator. E adevărat, nu am aceeași anduranță, dar, la urma urmei, ești în vacanță, chiar și de weekend. E incredibil de util acest sistem dezvoltat în ultimii ani.

Apoi, pentru cei care nu vor să aștepte până când sosește un colet în/din străinătate, cumpărarea de carte electronică este exact ceea ce trebuie.

În România de azi, un fapt concret, dar deloc dorit, este aglomerația din trafic. Aproape în toate orașele mari, chiar și în cele mai mici. Uneori, în București, timpul de deplasare la și de la serviciu este foarte mare, între 45 de minute și o oră și jumătate pe zi. Cititorii înrăiți și cu ceva vechime știu să exploateze și să recupereze acest timp pierdut, merg cu un mijloc de transport și citesc o carte. Iar aceia care merg cu propriile mașini au varianta de a asculta o carte în format audio. Se poate asculta cu căști în mijloace de transport și în format audio. Nu este derutant, dacă îți place literatura, este ca și cum ai vorbi cu un partener de drum, doar că tu ești pe „modul ascultă” mai mult timp. Sigur că nu e același lucru cu a sta într-un fotoliu, pentru cititul convențional, însă în zilele noastre se mărește timpul de lucru și acela acordat diferitelor munci casnice sau zilnice, așa încât se scurtează timpul acordat lecturii. Acestea sunt moduri de recuperare și a timpului irosit fără voie, și al recuperării lecturii. Pentru cine poate să se raporteze așa.

Pe lângă toate acestea, mai sunt demne a ne gândi la ele și „neînsemnatele” forme care au apărut de curând în scopul de a susține lectura, dragostea de carte sau aprinderea scânteii care te determină să cumperi o carte ca să o citești (ori pur și simplu nevoia în sine, veche din antichitate, de a cunoaște). Este foarte frumos să ai la îndemână un spațiu unde să găsești un suc, un ceai sau o cafea, să poți să răsfoiești o carte, mai ales o carte de poezie. Asta nu se poate face în cazul unei librării online (dar în acest caz se pot face alte lucruri, de la a asculta sau a citi un fragment, până la a vizualiza o ilustrație la rezoluție mare). În București și în orașele mari se află aceste spații la dispoziția cumpărătorilor, este ceva minunat. Pare o revenire la perioada interbelică a celebrității cafenelelor. Însă ceea ce pare acum de viitor în acest domeniu al științei de a vinde o carte, un text, un autor par a fi întâlnirile librarilor, ale cunoscătorilor sau chiar a autorilor, cu publicul. Tot mai dese și mai cu miez, în locuri ca acelea pomenite mai sus (librăriile, desigur). Se poate vorbi despre romanul românesc din ultimul an sau ultimii doi-trei ani. La fel și despre poezie, teatru sau eseu. Despre cărțile de călătorie sau cele mari, de premii.  Cu un public interesat, cu idei desprinse din cărțile puse pe raft, cu experiențe împărtășite și cu textul în față. Acest mod de a vinde, de a interacționa, poate aduce și un mic profit în plus, fie din vânzări colaterale, fie punând un preț de participare, de la simbolic, la „normal”, ca pentru oricare eveniment literar/cultural.

La fel cum se petrece deja, prin participarea la sesiuni de recitare, interpretare/lectură, spoken poetry sau performance, cum este cazul unor tandemuri de performance-uri ca Mugur Grosu și Lumi Mihai (cu numele „111invers1”), Șerban Axinte și Sorina Rândașu ori cu Swords – Spoken Word Session, sesiuni realizate de Cosmin Perța și invitații lui (performance-uri la Control Club). Toate acestea susțin literatura (cultura, într-un sens mai larg), poezia ca formă de consum cultural de înaltă calitate.

Nu ar trebui uitate platformele de „voice”, ca Voxa, care se înscriu și ele pe aceeași orbită și pot satisface aproape orice fel de cerere din nenumăratele stiluri & modele literare, zone de piață din ce în ce mai căutate, tot datorită facilităților rapide prin care un text ajunge la receptor, la cel care îl dorește.

În ceea ce mă privește, abia aștept târgurile anuale mari de carte, pentru a mai cumpăra ceva nou de la Editura Casa Radio, de a mai asculta vocile unor scriitori români.

 

Cărţile sînt menite să ne nutrească şi răgazul necesar dialogului

Călin-Andrei Mihăilescu

Profesor universitar

    De sub masca ei inocentă, cu zîmbetul neputincios atîrnîndu-i, într-un dor şi într-o doară la colţurile pe dată întristatei-i guri, această pe vremuri scandaloasă întrebare îmi sîsîie şerpeşte. Ce-mi sîsîie ea? Că e perversă? Provocatoare? Retorică doar? Ori că apocalipsa cărţilor e după colţ – cum îl dai, cum dai de ea? Că singura noastră armă e armistiţiul cu soarta, mamă vitregă?

Înainte de-a ataca întrebarea contemporano-polemic, cîteva amintiri pregătitoare.

Una – cărţile erau, din fericire doar arareori, bune de ars, întru purificarea putregaiului din ele. Naziştii ştiau s-o facă aşa de organizat că nici romanele lui Thomas Mann n-au fost ocolite de limbile focului. Biblioteca din Alexandria a ars de multe ori (Şeicul Umar a fost inventat în secolul al XIII-lea ca monstrul care a făcut-o dintr-una, fals citat fiind că ar fi zis: „Dacă toate cărţile astea sînt de acord cu ce e scris în Coran, ele trebuie arse. Sînt inutile pentru că nu pot spune nici o vorbă mai bine decît cartea sfîntă. Dacă, însă, ele sînt împotriva învăţăturilor Coranului, ele sînt diavoleşti, deci trebuiesc arse”. Minciuni ordinare, domnule. Dar biblioteca s-a dus – că sub soldaţii beţi ai lui Cezar, că sub nu’ş ce zeloţi ai unei bărbi paleo-creştine de la sfîrşitul veacului al patrulea, că, mă rog, sub presiunile vremurilor proaste – dracului pomană. Prost-numitele auto-da-fé-uri au culminat la sfîrşitul lui 1982 în State cînd, în oraşul în care se publică tot atîtea cărţi cît în Londra şi New York împreună, în Nashville, Tennessee, leagănul publicaţiilor biblice, au fost arse pînă în ultima zi a anului 1982 vreo sută optzeci de milioane de volume. Di granda ca-n America. Administraţia Reagan decisese să crească, de la 1 ianuarie 1983, taxele pe produsele aflate în inventar, drept pentru care, conform principiilor realismului capitalist, toată acea mare de cărţi a fost arsă pentru a nu fi taxată. Cuvîntul Domnului nu-i dă tantieme Cezarului. Iar în crunta iarnă 1953/54, bunicii mei ar fi îngheţat în căsoiul lor din Caracal dacă nu ar fi pus pe foc biblioteca, cu icnete, tom de tom. Pînă cînd au ajuns la ultimele patru: volumele grase ale Enciclopediei României editate de Dimitrie Gusti. La care Tedi i-a spus lui Bunelu ceva la genul „pînă aici. Pe astea le păstrăm pentru primul născut al Mariei”. Aşa că, la şaisprezece ani, le-am moştenit eu.

Alta – unele cărţi îşi pot ucide cititorii. În cartea a cincea a Infern-ului lui Dante, Paolo Malatesta şi Francesca da Rimini citeau pe o băncuţă din grădină povestea cavalerului Galahad, care mijlocise întîlnirea amoros-păcătoasă a reginei Guinèvere cu Lancelot. Cartea, devenită „il Galeotto”, mijloceşte iubirea fulgerătoare dintre Francesca şi Paolo, care vor fi ucişi rapid de soţul doamnei şi trimişi să-şi petreacă veşnicia în infern. Ori cartea a doua, despre comedie, a Poeticii lui Aristotel, dată de pierdută, dar care se regăseşte, pe la începutul secolului al XIV-lea, într-o mănăstire din nordul Italiei, îşi are paginile otrăvite în numele Domnului de personajul negru al Numelui trandafirului al lui Umberto Eco, Jorge de Burgos, care consideră rîsul diavolesc, şi îşi ucide cititorii după răsfoirea a doar cîtorva pagini (albe ca în povestea din O mie şi una de nopţi?).

În fine, nu trebuie uitat nici rolul castrator al cărţilor, vădit în povestea celor doi şoareci care ronţăie pelicula unui film analog. — Cum îţi place filmul? întreabă unul. — Mai bună cartea. Sau în atîtea cazuri de analfabeţi asupriţi de propria-le ignoranţă la cel mai uşor contact cu cartea. Deşi, spre sfîrşitul evului de mijloc, un nobil spaniol îi dictează scribului personal o scrisoare către un alt nobil. Zi-i aşa, mă! (îi va fi spus): „Cît de minunat este că domnia-ta şi cu mine, distinse nobile B, sîntem analfabeţi. Doar scribii, ca al meu şi al tău, sînt atît de săraci, încît trebuie să înveţe să scrie şi să citească ca să cîştige şi ei un ban cinstit. Fie ca lucrurile să rămînă aşa şi cu copiii noştri, şi cu ai lor, pînă la sfîrşitul timpului!”.

S-o luăm înainte: înapoi la zilele noastre, cînd scrisul şi cititul încep să le fie trebuincioase mai puţinora. Cînd analfabeţii funcţionali măsoară ca la jumătate din populația României, a Canadei, a Statelor Unite şi a cine ştie cîtor alte patrii. Cînd anxietatea întrebării din titlu se ia în serios. Nu c-aş avea arătătorul nerăbdător, dar duşmanii contemporani ai cărţii sînt media vizuale, îngerii tehno, populismul, lenea şi batjocorirea educatorilor. Adică confortul contemporan. Să-i luăm, dar, la refec pe-aceşti duşmani de printre noi. Şi cum noi, cei cu şi de carte, ne-mpuţinăm pînă să ne credem o elită statistică, e mai uşor să-i luăm la numărat pe noii rinoceri.

Media vizuale s-au întronat în miezul societăţii spectacolului şi a lipsei de răgaz. Cum esenţa spectacolului e diversiunea, regimurile de accelerare a imaginilor manipulează spectatorii întru a crede că viteza e obiectivă, deci că perdelele de fum ale diversiunii se deschid generos pentru a dezveli scenele teatrale ale divertismentului. Imaginaţia şi dialogul sînt, astfel, subţiate pînă la irelevanţă. Cărţile sînt menite să ne nutrească şi răgazul necesar dialogului, şi furia împotriva banalităţii, care este starterul imaginaţiei creative.

Tehnologia e de o vreme în tranzit către propria transcendenţă. Pînă să-şi constituie propria teologie, ea foloseşte îngerii tehno ca să tragă carele timpului încoa şi încolo, lăsîndu-i pe confortabilii consumatori într-un far niente din ce în ce mai dulceag. Distanţa dintre îngerii suprapuşi şi oamenii supuşi creşte vertiginos, reafirmînd faptul că baza religiei e superstiţia. Dar o religie epuizată nu este necesar urmată de o altă religie, ci poate de un răgaz. Cărţile aduc îngerii mai aproape şi îi duc pe oameni mai departe.

Spectrul populismului (politic, religios, comercial…) se întoarce în forţă pentru a împieliţa scheletele statisticii şi pentru a împlini destinul variilor fascisme, forme care se hrănesc din propria substanţă distrugînd miriade de singularităţi incerte. Orice carte adevărată e un manifest anti-populist.

Lenea (ca şi prostia) poate explica totul, mai ales într-o lume legănată de propriul proactivism. Cărţile sînt dizolvanţi activi ai dezolantei lene.

În fine, batjocorirea educatorilor se măsoară prin îndepărtarea oamenilor de cărţi. În lumea globală şi mai ales în componentele sale, în ultimele decenii dascălii au ajuns să fie un proletariat în spinarea căruia sînt aruncate mai multe sarcini, mai multe ore de muncă, mai multă nesiguranţă, mai multe dezavantaje materiale şi un descrescînd prestigiu. Înlocuiţi de îngeri tehno, de gunoiul foliilor „de dezvoltare personală”, de goarnele maeştrilor spirituali populişti, de plaforme (a-)sociale şi de imagini ce mor pe dată ca ştirile, profii, care odată erau consideraţi aristocraţi ai cunoaşterii, nu mai au recurs decît la cărţi pentru a încetini asaltul asupra lor înşişi.

La astea sînt din ce în ce mai bune cărţile.

 

„Animalul povestitor” nu poate fără povești

Maria Pilchin

Scriitoare (Chișinău)

În epoca Inteligenței Artificiale, cartea nu mai este doar un obiect tipărit cu miros de cerneală, ci o realitate în continuă metamorfoză. Se schimbă materialul din care este făcută, dar nu și fibra ei profund umană. Cartea rămâne un organism viu, un vehicul al povestirii și al sensului, iar noi, cei care o citim sau o scriem, rămânem, indiferent de tehnologiile pe care le manipulăm, aceleași ființe lente, contemplative, doritoare de povești. Oricât de performanți ar fi algoritmii, omul, acest „animal povestitor”, nu poate fi decuplat de la nevoia de narațiune. Chiar și atunci când primește poveștile în format digital, prin vocea unei aplicații, prin imaginile unui ecran sau prin textul generat de o IA, el continuă să le asimileze printr-un proces interior lent, digestiv, aproape organic. Cititul rămâne un act fiziologic, o formă de respirație interioară. Iar această încetinire – pe care o numim slow reading – nu este o nostalgie elitistă, ci o nevoie firească, o reacție de apărare în fața ritmului accelerat al lumii. Cititul lent este un act de refacere, de regăsire a sinelui. Într-o lume a multitaskingului, lectura rămâne singurul gest care cere exclusivitate. Nu poți citi și altceva în același timp. Trebuie să te oprești. Să taci. Să intri în ritmul frazei. De aceea, cred că lectura lentă va deveni o formă de rezistență culturală. Va fi un exercițiu de igienă mintală, o metodă de a-ți păstra identitatea într-un flux informațional tot mai impersonal.

„Animalul politic”, „animalul social”, toate aceste ipostaze aristotelice converg în „animalul povestitor”. Pentru că omul nu doar trăiește în comunitate, ci se constituie prin poveste. Povestind, se înțelege pe sine. Povestind, transmite memoria, valori, credințe, frici, dorințe. Literatura, fie ea clasică sau digitală, nu e altceva decât o rețea narativă de autoreprezentare a umanității. Iar această nevoie de a fi spus și de a spune este indestructibilă. Bineînțeles, se schimbă instrumentele: manuscrisul devine e-book, cartea tipărită are acum versiune audio, vocea scriitorului poate fi multiplicată, remixată, reinterpretată. Dar esența nu se modifică.

Poate că într-o zi vom ajunge să fim, noi, scriitorii, o breaslă de homerizi, cum îmi place să spun. Vom călători din oraș în oraș, dintr-un (mega)polis contemporan în altul, povestind pe viu, în fața unui public tot mai flămând de autenticitate. Actul lecturii va deveni din nou un ritual public, pe o scenă. În fond, Homer, primul nostru confrate (sau, poate, primii noștri confrați, dacă dăm crezare ipotezei unei bresle de poeți orbi în Antichitate), nu a scris nimic. El a spus. A cântat. A transmis. A fost un showman al epocii sale. Poate că acolo se va întoarce literatura: la oralitate, la voce, la contactul direct cu cel care ascultă. Popularitatea unui scriitor nu va mai depinde doar de paginile publicate, ci și de capacitatea de a produce emoție în direct. Va trebui să devenim prezențe vii, recognoscibile, să coborâm din „turnul de fildeș” și să participăm la spectacolul lumii, alături de cititorii noștri. Dar, chiar și așa, cartea rămâne. Pentru că nu dispare nevoia de mediere între povestitor și ascultător. Ea este infrastructura acestei comunicări, un pod între două minți. Este, poate, cea mai fidelă formă de empatie inventată vreodată.

Mă gândesc adesea că poveștile nu au dispărut niciodată, chiar dacă s-au schimbat suporturile lor: pereții peșterilor, pergamentele, tiparul, ecranul. Dar toate aceste transformări nu fac decât să confirme un adevăr vechi – omul este un narator nativ. Ceea ce îl definește nu este neapărat rațiunea, ci capacitatea de a-și imagina o altă lume și de a o spune. În acest sens, literatura, arta rămân ultima redută a umanului. Pentru că în spatele oricărei creații care contează există o biografie, un suflu, o vulnerabilitate. Mi se pare că adevărata provocare a scriitorului contemporan nu este să concureze cu mașina, ci să-și conserve umanitatea în scris. Să scrie din interior, nu din algoritm. Să ofere ceea ce o IA nu poate reproduce: ambiguitatea emoției, fragilitatea gândului, pulsația vie a frazei care se caută pe sine. Într-o lume a vitezei, cartea este locul unde timpul se oprește. Într-o lume a zgomotului, lectura este locul tăcerii. Într-o lume a simulacrelor, povestea adevărată este locul sincerității. De aceea, cred că misiunea noastră, a celor care scriem și citim, este să păstrăm acest teritoriu viu, respirabil, în care cuvântul nu este doar instrument, ci și ființă.

Și dacă mâine toate ecranele s-ar stinge, dacă toate bibliotecile ar arde, omul tot ar începe din nou să povestească. Ar lua un băț și ar desena pe nisip. Ar spune unui copil un vis. Ar începe o propoziție cu „a fost odată ca niciodată…”. Aceasta e adevărata memorie a lumii: povestea spusă din nou, mereu, altfel, de fiecare dată cu aceeași nevoie de a fi auzită. Iar cartea, fie ea tipărită, digitală sau rostită, nu este decât forma prin care această memorie se salvează. În biblioteci, această formă de întâlnire se produce zilnic. Cititorul atinge cartea, o deschide, o alege dintr-un raft ca pe un partener de conversație. Bibliotecarul devine mediator, facilitator și animator. Or, rolul bibliotecii devine cu atât mai prețios. Ea nu mai este doar un depozit de informație, ci un spațiu de întâlnire a comunității povestitoare. Și noi, cititorii, bibliotecarii, scriitorii, toți cei care credem în poveste, suntem verigile unei continuități pe care niciun algoritm nu o poate întrerupe.

 

Lectura ca leac și cartea ca ghid

Acad. Ioan-Aurel Pop

Președintele Academiei Române

Câteodată avem impresia că universul larg începe și sfârșește cu lumea noastră îngustă, cu nevoile noastre, cu tabieturile noastre ori cu ideile noastre. Firește că există elemente constante, neschimbate în omenire („Nimic nou sub soare”), dar există și continue modificări, primeniri („Totul curge”). Oare de când or fi citind oamenii? De când fac ei apel la lecturi? Lectura se bazează – de sute de mii de ani – pe scris, adică pe semne și simboluri, de care se ocupă o adevărată știință, numită semiotică, ilustrată în chip magistral, între alții, de Umberto Eco. Născut în 1932 și trecut între timp în altă lume, scriitorul italian a avut șansa cunoașterii lumilor trecute și a putut studia semnele și simbolurile din perspectivă istorică. Numai că semiotica în sine se ocupă de studiul general al semnelor, de sistemele de semnificare, nu de descifrarea scrierilor vechi. De descifrarea scrierilor vechi se ocupă istoria, prin anumite discipline auxiliare (sau speciale) ale sale. Iar istoria spune – cui știe să citească – că descifrarea lumii prin semne „se pierde în negura veacurilor”.

De când citesc oamenii cărți? Scrisul sub formă de carte este relativ nou. Anterior, semnele se făceau pe lemn, pe piatră și marmură, pe ceramică, pe papirus, pe pergament, pe pânză, pe hârtie etc.). Scrierea sub formă de carte datează abia din Evul Mediu, adică și-a început existența cu vreo mie cinci sute de ani în urmă. Formatul de carte a însemnat abandonarea sulurilor (rulourilor) cu texte pe pergament, moștenite din Antichitate și depozitate în biblioteci, precum faimoasa bibliotecă din Alexandria, distrusă definitiv de către arabi, în jurul anilor 650 d. Hr. Cartea a fost inițial manuscrisă și apoi, de pe la 1450 încoace, a devenit tipărită.

Scrisul ne transmite cea mai mare parte din experiența de viață a omenirii, iar lectura ne face depozitari ai acestui extraordinar tezaur. Scrisul este memoria omenirii. Ce s-ar întâmpla dacă am pierde această zestre de amintiri? Ar fi ca și cum un om și-ar pierde memoria. Din păcate, pierdem această zestre nu în sensul că ea nu mai există, ci în sensul că refuzăm să o mai cunoaștem.

Firește, mesajele trimise prin scrierile vechi nu ni se dezvăluie de la sine. Ele se pot descifra și interpreta după o îndelungă pregătire de specialitate, realizată, de regulă, în facultățile de istorie. Disciplinele care pot conduce la pătrunderea tainelor înscrisurilor vechi se numesc epigrafie, paleografie, diplomatică, numismatică, sigilografie etc. Pentru teritoriul României și pentru Evul Mediu românesc, este fundamentală pregătirea în paleografiile latină, slavă, româno-chirilică, turco-osmană, germană, maghiară etc. Dacă nu se mai face pregătirea în aceste domenii, izvoarele privind trecutul românesc rămân îngropate în uitare. Sursele oficiale ale Transilvaniei (ieșite din cancelarii) sunt elaborate în limba latină din secolul al XI-lea și până la 1842, când latina a încetat să mai fie limba oficială a țării, cedând locul, spre marea nemulțumire a românilor și sașilor, limbii maghiare. Se apreciază că există azi în țară și în afara ei peste un milion de înscrisuri în limba latină necunoscute sau cunoscute vag, nedescifrate și nevalorificate. Chiar și cărțile vechi își așteaptă cititorii, dar aceștia nu se prea arată.

Cartea aduce bucurie intelectuală, chiar fericire. Așa spun înțelepții. Dau mai jos două pilde.

Umberto Eco – faimos și pentru semiotica sa –, în cunoscutul roman Numele trandafirului, așază intriga cărții sale pe o altă carte, a lui Aristotel (presupusul „Tratat despre râs”), care are o istorie legendară. Cartea făcea parte din biblioteca unei mănăstiri benedictine de pe la 1300 din nordul Italiei, mănăstire în care se petreceau crime legate de această lucrare prohibită, fiindcă râsul era considerat de către unii capi ai bisericii un păcat. Călugării treceau peste interdicții și-și puneau viața în pericol ca să citească. Conform lui Aristotel, râsul (sau ideea de râs) aducea după sine fericirea, iar fericirea era socotită în Evul Mediu în afara acestei vieți numite „umbră și vis”, inferioară în raport cu viața eternă.

Se spune că un rege mare și bogat a intrat în boala tristeții și a pus toți sfetnicii din regat să-i caute fericirea în cărțile din marea bibliotecă a palatului, în toate locurile unde aceasta ar fi putut să fie. Și nu au găsit-o. Un înțelept modest, întrebat în ultimă instanță, i-a spus regelui că un căutător trebuie să umble prin țară și să găsească un om fericit, să-i ceară cămașa și să i-o aducă regelui ca s-o îmbrace. Atunci acesta, cu semnul fericirii pe el, avea să fie fericit. Numai că omul fericit, descoperit cu greu, nu avea cămașă. Fericirea se află, așadar, în lucrurile simple, omenești, inclusiv în cărți.

Evident că omul este menit să fie fericit. Nici credința și nici biserica nu mai neagă fericirea omenească de pe pământ. Fericirea vine pe multe căi, inclusiv prin lectură. Cartea ne introduce în universuri noi, extraordinare. Dincolo de depozitarea experienței omenirii, cartea beletristică creează acest gen de universuri prin mijlocirea imaginilor artistice, cu ajutorul ficțiunii („zborul gândului”). Omul trebuie să evadeze din cotidian, pentru că altminteri se plictisește, devine apatic, face nevroze. Dar nu numai din aceste motive. Lumile recreate sunt o sursă inepuizabilă de exemple de viață, de soluții pentru problemele existenței.

Cronicarul Miron Costin ne spune că „nu ieste alta și mai frumoasă, și mai de folos în toată viiața omului zăbavă, decât cetitul cărților” și făcea acest lucru în secolul al XVII-lea.

Mihai Eminescu se extazia în fața înscrisurilor lăsate de antecesori: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine/ Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,/ Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,/ Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,/ Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări./ Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere…”. Literatura este pentru el realitate recreată de minți luminate, o sumă de lumi trecute, pline de experiența înaintașilor. Toate acestea se cuveneau, în viziunea marelui poet, să fie cunoscute și prețuite.

Și Ion Luca Caragiale este un exemplu deosebit în acest sens. El este cunoscut ca dramaturg autor de comedii, ca un umorist, adept al râsului (eventual al ideii că râsul biciuiește moravurile), ușor neserios (avea o cârciumă la gara din Ploiești cu înscrisul „Bene bibenti”, adică „celui care bea bine”), creator al personajului Mitică. Dar Caragiale are în el și o lume fantastică în nuvele (O făclie de Paști, La hanul lui Mânjoală, Cănuță, om sucit etc.), din care descind apoi Urmuz și chiar Eugen Ionescu, cu teatrul absurdului. Caragiale a fost și un intelectual român foarte serios, militant pentru unirea tuturor românilor, sensibil și patriot. S-a izolat la Berlin, adică în altă casă, nu din ură față de România eternă, ci din scârbă față de cei care murdăreau România de-atunci. Toate câte ne-au rămas de la el sunt rezultatul unor asidue lecturi.

Tudor Arghezi închină elogii cărții: „Carte frumoasă cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaș cumpănită;/ Ești ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”.

Toți acești mari scriitori s-au format în urma unor acumulări extraordinare, dobândite prin lecturi și prin alte mijloace ale educației serioase. Astăzi, lectura a devenit rara avis în școala românească. Elevii nu mai văd în carte un instrument de cunoaștere, nici un prilej de evadare din cotidian și nici măcar un mijloc de divertisment. Orice tip de măsurători am face, ele indică îndepărtarea de carte a elevilor și studenților, adică declinul lecturii. Sunt adolescenți care ajung în anul întâi de studenție și recunosc că nu au citit niciun roman până la capăt, că nu iubesc poezia, că nu știu ce este aceea dramaturgie etc. Firește, explicații sunt multe. Internetul ne-a copleșit viața, iar telefoanele mobile au luat locul cărților. Noua tehnologie nu favorizează deloc imaginea vizuală statică, așa cum este fila de carte și nici zăbava asupra ideilor. Mai demult, se căutau și se scoteau ideile principale dintr-un text, iar o carte se citea cu creionul în mână. Asta nu ca să fie mâzgălită cartea, ci ca să se noteze ceea ce era de memorat. Noile tehnologii favorizează imaginile în mișcare, clipurile, filmulețele, care trec repede, dar te și amețesc și îți dau impresia că știi tot, că reții tot. De fapt, aceasta este o iluzie. Opoziția reală nu este între cartea tipărită pe hârtie și cartea digitală și nici între biblioteca clasică și biblioteca virtuală, ci între lectura temeinică și lectura superficială/lipsa lecturii. Lectura, însoțită de memorarea „învățăturilor” care se desprind din ea, ne ajută să ne umplem mintea și să evităm situația de „tabula rasa”. Or, școala de azi, blamând memorarea, se ridică împotriva cultivării inteligenței elevilor, fiindcă memoria este o componentă de bază a inteligenței. Elevul care nu are nimic în propriul cap și se bazează exclusiv pe acele cunoștințe acumulate în bazele de date artificiale ajunge un instrument, un element docil la îndemâna „formatorilor de opinie”. Acești elevi și tineri nu mai pot gândi cu propria minte decât, eventual, în chestiuni înguste, legate de o anumită specializare. Chestiunile sociale și politice le rămân străine, fapt care îi face ușor manipulabili de către liderii malefici.

De aceea, trebuie să prețuim și să cultivăm cărțile sub orice formă. Omenirea este plină de pilde de viață, de învățături, de exemple, de descoperiri și de invenții minunate, care au schimbat viața înaintașilor noștri. Toate acestea le găsim în cărți și le putem cunoaște prin citit. De aceea, fac o caldă pledoarie pentru lectură, pentru lectura de orice fel, de la cartea clasică, sub formă de paralelipiped tipărit, până la cartea electronică. Zic și eu, parafrazându-l pe Heliade Rădulescu, „Citiți, băieți, numai citiți!”. Fără lectură ajungem surzi și orbi, ne cufundăm în ignoranță și ne expunem manipulărilor de toate felurile. Ne pierdem esența umană. Ca să rămânem oameni, trebuie să citim cât mai mult. Iar Bibliotecile sunt depozitare ale înțelepciunii omenești cuprinse în cărți.

 

Când deschizi o carte, se deschide un univers

Iulia Roșu

Medic, scriitoare

Nu mi-am pus nicio clipă această întrebare atunci când am decis să scriu prima mea carte. Eram atât de hotărâtă să îmi las vocea auzită, încât nu mai conta dacă textul meu va ajunge sau nu la alții, dacă se va vinde vreun exemplar sau dacă va trece neobservat. Îmi era de ajuns că pentru mine avea însemnătate. Intenția inițială a fost, de altfel, una intimă: să scriu o carte doar pentru mine, să tipăresc un singur exemplar, pe care să-l așez în bibliotecă asemenea unui capitol închis. O experiență de viață avea nevoie să fie așezată, limpezită, înțeleasă prin cuvinte. Am simțit atunci cum o carte poate deveni o trecere – o poartă discretă între o etapă a vieții și alta, o foaie albă pe care începe un nou drum. Scrisul acela a fost promisiunea pe care mi-am făcut-o cândva: că voi așterne povestea unor emoții care, după furtună, s-au lăsat în sfârșit așezate.

Într-o lume în care suntem copleșiți de postări, reacții, opinii, autenticitatea a devenit o raritate. O carte cere timp, asumare și curajul de a te așeza în fața propriei vieți și de a decide ce merită rostit – nu pentru validare, ci pentru claritate și pentru a lăsa ceva în urmă. În timp, am înțeles că povestea mea poate fi un sprijin pentru cei care traversează același teritoriu al divorțului, un spațiu în care resursele sunt puține și atât de necesare. Cartea a devenit, astfel, o declarație de prezență.

Pentru autor, o carte este un act de expresie autentică, de asumare a propriei voci și de revendicare a unui loc în lume. Este un instrument de vindecare și de limpezire interioară; o formă tăcută de autoritate în propria viață și, uneori, cea mai sinceră carte de vizită. Nu este un discurs efemer, pierdut printre algoritmi, ci o dovadă de identitate care rămâne.

Pentru cititor, cartea este o punte de conectare – în primul rând cu sine. Este dovada că nu este singur, că există și alte bătălii, alte treceri, alte renașteri. Într-o epocă saturată de soluții rapide și rețete universale, poveștile trăite și relatate cu autenticitate devin balsam. O carte sinceră nu judecă și nu corectează; ea vede. Devine oglindă și însoțitor. Cărți precum Divorțul – Început sau Sfârșit? nu dictează ce ai de făcut, ci arată cum cineva a reușit să traverseze un teritoriu dificil –, iar uneori acesta este singurul sprijin de care ai nevoie. Să capeți încrederea că este posibil și pentru tine.

Când deschizi o carte, se deschide un univers. Un spațiu în care te așezi, te liniștești, îți imaginezi, contempli, te îndoiești, te regăsești. Fiecare lectură poate remodela percepții, emoții, trasee interioare. O carte recitită în timp capătă o nouă lumină, ca și cum ai privi pentru prima oară aceleași pagini – iar din ele se nasc alte și alte înțelesuri despre sine. Cartea are puterea de a te reflecta așa cum ești în fiecare etapă a vieții.

Cărțile încă au putere. Nu prin numărul lor, ci prin impact. Fiecare carte scrisă cu adevăr este o invitație: să te întorci către tine, să te reconfirmi și să îți duci povestea mai departe – mai limpede, mai demnă, mai vie.

 

A deveni tu însuți

Passionaria Stoicescu

Scriitoare, traducătoare

O întrebare dureroasă atât pentru cititori, editori, autori… Din nefericire pentru mine, întruchipez toate cele trei ipostaze: cititul fiind acțiunea de bază care justifică existența cărții,  el însemnând în același timp „pâinea” editorului/redactorului, dar și a autorului. Dacă ea se dovedește a fi și a cititorului de rând, cu atât mai bine.

Într-un poem, care nu întâmplător se numește Fatum, de fapt o profesiune (a se citi confesiune) de credință, scriam: „Carte-am citit,/ carte-am scris,/ carte-am mâncat,/ carte-am băut,/ într-o carte m-am prefăcut!” Această pre-facere atestă patima și sinceritatea. Când patima devine act, iar sinceritatea se adeverește, se învrednicește cuvântul. „Natura lui e nedeslușită, însă biruitoare, ca tot ce este originar și nu derivă dintr-un principiu care l-ar transcende”. (Oglinzile, Petru Creția, editura Humanitas, 2010)

„La început a fost Cuvântul…” Cât va fi el, vor fi și Cărțile! Cât vor fi Cărți, vor fi și Cititori! Dar actul cititului poate fi săvârșit astăzi și grație televizorului, calculatorului sau telefonului mobil. Efortul de a citi o carte e infinit mai mare decât cel de a urmări textul de pe manșeta TV, de pe ecranul computerului sau al telefonului. De ce? Pentru că textul cărții te solicită să vezi tu, cu mintea ta, cu imaginația ta, scenele altminteri date mură-n gură la TV și la celelalte. Cărțile îți formează, datorită lecturii, gândirea, sensibilitatea, conștiința, mentalitatea, imaginația.

Informații oferă și TV, și computerul, și telefonul mobil. Modele de viață dau și acestea, dar una e să povestești Ion al lui Rebreanu după filmul Blestemul pământului, cu imaginile fugind pe sub ochi și urmărind accentele regizorale în prim-planuri, și alta e să reiei cartea, cu personajele și dialogurile lor, să vezi totul cu ochii minții, să-ți îmbogățești limbajul, vocabularul prin lectură, să simți măreția cuvântului, care poate învia peisaje, personaje, stări în care să te regăsești sau pe care să le detești, spre a nu le urma.

Cititul cărților înseamnă a deveni tu însuți creatorul unor personaje, care ajung să fie intime, să constituie modele de viață și de comportament, să fii  sau să nu fii ca ele.

Dar lumea a obosit, preferă, în detrimentul ei, totul de-a gata. E aparent mai simplu, dar  în fond e o complicație, care îi face mai ales pe copii solitari, egoiști, violenți, leneși, gata să-ți răspundă succint și relevant cu: profa, diriga sau insipidul, neromânescul,  vulgarul mișto (de la germanul mit stok, intrat argotic pe filieră romă, și însemnând… cu baston!), pentru tot ce ar trebui descris ca frumos, bun, tandru, drag. Opus lui, nasol rămânând valabil pentru tot ce nu convine. Acest tip de exprimare a dovedit și dovedește cu prisosință nu doar lenea, vulgarul, sărăcia culturală și lipsa de lectură, ba chiar epatarea kitschului lingvistic propagat aiurea în emisiuni TV sau în vorbirea școlară curentă și neamendată.

Legat de cărți și scriitorul/editorul/redactorul, cititorul lor, darul scrisului nu vine din nimic. El se încheagă din observație dublată de sentiment, minunare, iubire, originalitate, lectură, scris, șters, lectură, curaj, scris, iubire, originalitate. Nu întâmplător aici se repetă lectură, scris, iubire, originalitate… Cred că așa sunt bune cărțile.

Furându-ne căciula, textele, detestând muzicalitatea, urmând anumite mode și modele, determinăm cititorul să nu mai citească. Afluența de edituri apărute ca ciupercile după ploaie, fără personal adecvat (redactor, corector, tehnoredactor, ilustrator, difuzor de carte), promovând doar reeditări ale clasicilor morți de mult, care nu reclamă drepturi de autor, care publică debutanți netalentați, care adună într-o carte pe care și-o plătesc cel mai adesea pentru orgoliul de a apărea, tot ce le-a trecut prin minte, politica editorială actuală a cantității, și nu a calității, înseamnă tot atâtea motive ca aparițiile actuale să nu mai fie socotite bune (citește necesare). Dar în ciuda tuturor acestor vicisitudini, Cărțile rămân Cărți ca-n Ex libris-ul nemuritor al lui Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,/ Încet gândită, gingaș cumpănită;/ Ești ca o floare-anume înflorită/ Mâinilor mele care te-au deschis.”