Sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” sunt neîncăpătoare în perioada sesiunilor de examene. Activitatea instituției, caracterizată de dinamism pe tot parcursul anului, capătă acum, datorită utilizatorilor, o efervescență aparte. Bineînțeles, majoritatea acestora sunt studenți care așteaptă cu înfrigurare episoadele finale ale semestrului. Până la debutul sesiunii, unii dintre ei petrec mai mult din timpul alocat studiului în sălile de curs, în bibliotecile filiale ale BCU „Carol I” sau în propria locuință/cameră de cămin. Proximitatea examenelor îi aduce însă la Sediul Central, care e concomitent un spațiu al acumulării de cunoștințe și al socializării. Prezența lor aici confirmă faptul că pandemia nu a provocat efecte negative durabile asupra funcționării bibliotecilor. Mai mult decât atât, ea pune sub semnul întrebării lamentările conform cărora tânăra generație este absorbită de capcanele aferente dezvoltării tehnologice, respingând procesul sinuos al învățării în favoarea unor activități ce aduc împliniri imediate, dar efemere. În realitate, peisajul e mai puțin sumbru. Uneori, cei care pictează totul în culori întunecate recurg la un defetism dublat de învinovățirea constantă a celuilalt doar pentru că sunt incapabili să articuleze soluții la problemele reale ale sistemului românesc de învățământ.
Numeroși studenți ai Universității din București ajung la BCU „Carol I” și datorită relației speciale dintre Bibliotecă și instituția de care ei aparțin. În iulie 1948, Biblioteca Fundației Universitare nu își schimbă doar denumirea, ci devine și centrul coordonator al reţelei de biblioteci de facultate a Universităţii din Bucureşti[1], statut pe care îl păstrează până astăzi. Anterior, deși așezământul fondat de Carol I era fără îndoială util pentru studențime, exista acest dezavantaj al lipsei de coordonare cu principala instituție de învățământ superior din capitală. În perioada interbelică, Nicolae Iorga a vorbit despre necesitatea funcționării unei Biblioteci Centrale Universitare. El nu a fost doar un istoric prolific și un politician influent, ci și autorul unor observații care ne ajută să înțelegem mai bine mediul bibliotecar al epocii, încercând în același timp, și reușind în mod parțial, să contribuie la modelarea acestuia. Pe de altă parte, deși multe dintre criticile formulate de Iorga sunt în mod evident întemeiate, avem exemple care dovedesc că bibliotecile aferente facultăților din cadrul Universității au reușit să își îndeplinească misiunea și în absența unui centru coordonator. În formarea profesională a lui G. Călinescu, o importanță aparte a avut-o biblioteca Facultății de Litere și Filosofie, unde el a fost atât utilizator, cât și custode. În cele ce urmează, voi evidenția aspecte legate de carierele lui Nicolae Iorga și G. Călinescu, punând accent pe interacțiunea lor cu diferite biblioteci din București și pe semnificațiile pe care activitatea lor academică și politică le are pentru societatea românească a începutului de secol XXI.
Nicolae Iorga
Aurelian Sacerdoțeanu (1904-1976), istoric și arhivist român, a predat în învățământul universitar și a deținut funcția de director al Arhivelor Statului timp de 15 ani (1938-1953). Totodată, el a fost un important colaborator al lui Nicolae Iorga (în 1931 s-a căsătorit cu asistenta acestuia). Amintirile istoricului contribuie la conturarea unei imagini despre maniera în care Iorga se raporta la organizarea universului cărților. Printre altele, Sacerdoțeanu ne relatează că „…idolatria lui pentru carte și bibliotecă…”[2] a reprezentat unul dintre factorii care au stat la baza înființării, în 1923, a „Fundației culturale N. Iorga”, înzestrată cu o vastă bibliotecă ce îngloba, bineînțeles, și biblioteca personală a fondatorului, îmbogățită constant în urma unor lungi peregrinări prin anticariatele din București. Această decizie a fost influențată și de un conflict între Iorga și studenți, la bazele căruia a stat nu doar lipsa de tact specifică uneori tinereții, ci și temperamentul nu de puține ori vulcanic[3] al viitorului premier. Nu în ultimul rând, acțiunea lui Iorga a fost și o consecință a lipsei unei biblioteci universitare. Din punctul lui de vedere, o astfel de structură ar fi trebuit administrată de un profesor și destinată studenților, iar cărțile, care trebuiau să respecte standardele specifice unei instituții de învățământ superior, nu puteau fi disponibile pentru împrumut (aversiunea lui Iorga față de orice posibilitate de alterare materială a volumelor a dus până la respingerea îndelungată a cotării acestora prin lipirea de etichete). O atenție deosebită ar fi meritat periodicele, abonarea la reviste din varii domenii și spații geografice fiind, conform lui Iorga, unul dintre instrumentele care ne puteau ajuta să depășim ca națiune handicapul reprezentat de o poziționare geografică nefavorabilă.[4] Din păcate, în timpul vieții istoricului nu a fost demarat niciun proiect pe baza acestor indicații. Pe de altă parte, așa cum am arătat și mai sus, studenții bucureșteni nu duceau lipsă de opțiuni în ceea ce privește spațiile destinate lecturii și studiului.
Vreme de mai mulți ani, Nicolae Iorga a fost un vizitator fidel al Bibliotecii Fundației Universitare „Carol I”. Deși deplângea lipsa unei biblioteci universitare, el recunoștea că o inițiativă precum cea patronată de monarhie putea reduce efectele unei asemenea absențe. În opinia lui, Biblioteca Fundației reprezenta un punct de sprijin important pentru studenți. Pe de altă parte, Iorga, a cărui luciditate avea uneori de suferit din cauza ambiției și a orgoliului, formula critici la adresa tinerei generații, asemănătoare cu cele despre care am discutat mai sus. Mai exact, afirma că mulți tineri nu sunt suficient de serioși sau de activi, lipsindu-le atât respectul față de cei din jur, cât și „…sentimentul iubirii și cinstirii patriei.”[5] Aceste remarci confirmă o observație atribuită lui Mark Twain, conform căreia istoria nu se repetă, dar rimează.[6] Generația pe care Iorga o înfierează parțial este cea care a avut un rol important în construirea României Mari, fiind prezentată astăzi ca un exemplu de abnegație și patriotism de către cei care cred că Generația X este compromisă de utilizarea excesivă a noilor tehnologii.
Aprecierile pozitive ale lui Iorga față de Biblioteca Fundației (la un moment dat, el considera că eforturile continue și seriozitatea celor care o gestionează duc la progrese vizibile) vor fi treptat înlocuite de critici. Pe de o parte, trebuie înțeles faptul că de multe ori la baza unor asemenea „piruete” au stat rațiuni de ordin personal. De exemplu, Iorga și-a schimbat radical relația cu Nicolae Titulescu după ce, în 1927, acesta l-a învins într-o competiție pentru un post în Senatul Universității din București.[7] Pe de altă parte, criticile la adresa Bibliotecii aveau și elemente valide. De exemplu, Aurelian Sacerdoțeanu face referire la practica vânzării unor dublete de cărți extrem de valoroase și rare, acțiune ce sabota misiunea dezvoltării mediului bibliotecar din România.[8]
Îndepărtarea lui Iorga de Biblioteca Fundației a avut drept efect și dezvoltarea constantă a bibliotecii „Fundației culturale N. Iorga”, rezultatul fiind edificarea unei veritabile biblioteci de seminar, extrem de utilă în special pentru cei care studiau istoria. Aceasta va rămâne „orfană” după ce Iorga este asasinat de membri ai Mișcării Legionare, în noiembrie 1940, apoi va fi afectată de bombardarea masivă de către americani a capitalei, în aprilie 1944. În cele din urmă, în 1948, ea devine parte a bibliotecii Facultății de Istorie.[9]
Impactul avut de Nicolae Iorga asupra culturii române are cel puțin două izvoare: munca de cercetare și activitatea politică. Nimeni nu poate nega faptul că el a fost un istoric prolific. Pe de altă parte, există argumente conform cărora inteligența și extraordinara putere de muncă a acestuia nu ar fi fost întotdeauna dublate și de obiectivitate. Istoricul P.P. Panaitescu susținea că Iorga sacrifica uneori adevărul istoric de dragul prestigiului național[10], iar cadrul didactic universitar Georgiana Țăranu consideră că unele dintre concluziile acestuia s-au bazat pe imaginație și emoție.[11] Bineînțeles, un verdict definitiv cu privire la acest subiect poate fi oferit doar de istorici.
Controverse există și cu privire la cariera politică a lui Iorga, al cărei apogeu a fost reprezentat de deținerea funcției de premier, în perioada aprilie 1931-iunie 1932. Pe de o parte, Iorga a militat pentru alfabetizarea și creșterea nivelului de trai al categoriilor sociale inferioare și a acționat în vederea protejării integrității teritoriale a României. Pe de altă parte, el nu a reușit să reziste demonilor epocii, adoptând în repetate rânduri un discurs antisemit deosebit de virulent. Autori precum Mihai Oprițescu[12] sau Petru Clej[13] afirmă că antisemitismul lui Iorga s-a mai estompat după 1918, însă e evident că acest aspect rămâne o pată pe biografia celui care a construit Partidul Naționalist-Democrat, alături de A.C. Cuza.
Tentația de a-l idealiza pe Iorga este alimentată și de maniera tragică în care el și-a găsit sfârșitul: „a fost un antisemit non-violent care a murit ucis de antisemiți fanatici.”[14] Eroarea aceasta e vizibilă și în alte situații. Iuliu Maniu și Lucrețiu Pătrășcanu sunt două dintre victimele oribilei represiuni politice a regimului comunist. Acest lucru însă nu ar trebui să elimine din memoria colectivă faptul că Maniu a aprobat înăbușirea violentă a grevei minerilor de la Lupeni, din 1929, sau că Pătrășcanu a contribuit, ca ministru al justiției, la construirea regimului care apoi l-a sacrificat. În mod similar, nici erorile lui Iorga nu pot fi trecute cu vederea doar pentru că legionarii l-au considerat autorul moral al asasinării lui Corneliu Zelea-Codreanu. Pe de altă parte, erorile nu pot șterge în totalitate aspectele pozitive ale activității sale. Iar printre acestea se regăsesc și eforturile de dezvoltare a mediului bibliotecar din București, alimentate de dorința de facilitare a acumulării de cunoaștere de către studenți.
G. Călinescu
La începutul perioadei interbelice, Nicolae Iorga, care se apropia deja de vârsta de 50 de ani, era preocupat de organizarea și funcționarea bibliotecilor din capitală. În același interval, tânărul G. Călinescu era student la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Cu alte cuvinte, el nu se afla încă în poziția de a modela biblioteci, ci era modelat ca scriitor și critic literar de către acestea. În mod evident însă, sunt foarte rare situațiile în care cărțile de unele singure pot fi fundamentul unei evoluții academice cu adevărat remarcabile. De cele mai multe ori, elevul sau studentul are nevoie de un „ghid” în lumea cărților, un mentor care să îl ajute să își valorifice potențialul. În cazul lui Călinescu, acest rol a fost jucat, printre alții, și de către istoricul literar Ramiro Ortiz, care nu doar că i-a alimentat pasiunea pentru literatura italiană, ci l-a și ajutat să se angajeze ca bibliotecar ajutor la biblioteca Facultății.
Conform psihologului Constantin Georgiade, absolvent și el de Litere și Filosofie, acest moment a reprezentat pentru Călinescu „…o revelație echivalentă cu deschiderea unui nou univers spiritual.”[15] Biblioteca număra aproximativ 12 000 de volume, organizate în trei fonduri: filosofic, literar și de lingvistică română și slavă. Fondul literar italian era compus din 1 000 de volume personale ale lui Ramiro Ortiz. Având în vedere că în sala de lectură erau doar 10-15 locuri, iar majoritatea studenților preferau să citească la Biblioteca Fundației Universitare, Călinescu avea suficient timp la dispoziție pentru propriile lecturi. Astfel, și-a dezvoltat cunoștințele de limbă și literatură italiană (printre altele, va „aduce” în limba română din italiană cuvântul indimenticabil, din păcate prea puțin utilizat astăzi) și a tradus în română unul dintre cele mai importante romane ale lui Giovanni Papini, Un uomo finito (Un om sfârșit). Studierea lui Papini l-a inspirat să scrie o lucrare fundamentală a istoriei literare românești, Viața lui Mihai Eminescu, publicată în 1932 (există numeroase asemănări între biografia lui Papini și cea a lui Eminescu[16]).
Activitatea de bibliotecar la Facultatea de Litere și Filosofie, urmată apoi și de cea de paleograf la Arhivele Statului, i-a facilitat lui Călinescu nu doar acumularea de noi aptitudini și cunoștințe, ci și dezvoltarea unor conexiuni care îi vor deschide oportunități în carieră. Pe lângă Ramiro Ortiz, un mentor al lui Călinescu poate fi considerat și istoricul Vasile Pârvan, care l-a remarcat „…nu numai ca bibliotecar meritoriu, dar și ca student cu promițătoare aptitudini științifice și literare.”[17] Datorită lui Pârvan, Călinescu va ajunge în 1924 la Școala Română de la Roma, experiență ce avea „… să-i desăvârșească personalitatea intelectuală, artistică, să-i lărgească orizontul curiozității și al cercetărilor de istorie literară, să-i ascută inteligența și să-i stimuleze imaginația spre reprezentarea și a altor probleme decît cele literare – anume a problemelor de filosofia artei și a celor în legătură cu estetica monumentelor arhitectonice.”[18]
Pe fundamentul așezat la bibliotecă și seminare se va construi o carieră cu adevărat impresionantă. Călinescu și-a susținut teza de doctorat în Litere și Filosofie la Universitatea din Iași, în 1936, iar între 1934 și 1947 a fost colaborator permanent al Revistei Fundațiilor Regale. El va reveni în mod constant la Biblioteca Fundației Universitare (ulterior Biblioteca Centrală a Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti), pe care o frecventa încă din studenție.
Interacțiunea scriitorului cu instituția aflată sub patronaj regal va fi una utilă atât pentru el, cât și pentru tineretul universitar. Pe de altă parte, ea va genera și ode închinate regelui Carol al II-lea semnate de către Călinescu, impregnate pe alocuri de un elitism dizgrațios. Grăitor este următorul fragment: „Marele artist se refugiază acolo unde încetează domnia gloatei; acolo unde spre educarea mulțimii domnește tradiția princiară (…) Principele singur înțelege, fiindcă e crescut ereditar în noțiunea unicului și e scutit de orice subiectivitate. (…) «A făcut mai mult decât oricare altul», poate spune scriitorul român onest și clarvăzător despre Măria sa Regele Carol al II-lea. Nicăieri, ca în cultură, nu e mai nimerit ca interesul mulțimii să fie înfăptuit prin prerogative, înlăturându-se oarba judecată a opiniei publice imediate.ˮ[19] Notabil este faptul că aceste rânduri erau publicate cu doar trei luni înainte de Dictatul de la Viena, urmat la câteva zile de abdicarea suveranului.
După finalul celui de Al Doilea Război Mondial, Călinescu va reevalua forma de guvernământ monarhică, devenind nu doar susținător, ci și demnitar al regimului comunist. Începând din 1948 și până în 1965 (anul morții), el a fost membru al Marii Adunări Naționale. Totodată, înainte de proclamarea Republicii Populare, Călinescu a acționat în vederea atragerii membrilor clasei de mijloc în Partidul Comunist. El a coordonat ziarul Națiunea, o anexă a Partidului Național Democrat, formațiune constituită în ianuarie 1945, care a fost în cele din urmă absorbită de comuniști.[20] Mai mult decât atât, a ajuns în situația de a-i dedica o odă post-mortem și lui Iosif Vissarionovici Stalin: „În Cremlinul străjuit de turnuri, I.V. Stalin a închis ochii ca un om care se odihnește după o lungă și măreață trudă. O liniște cutremurată de respect și emoție s-a întins asupra continentelor, pretutindeni unde sunt popoare încrezătoare în cauza socialismului și a păcii. O figură gigantică a trecut pe neașteptate în veșnicie. Stalin însuși a fost un astfel de ocean, o forță grandioasă, temerară, stăruitoare, combativă, mai ales constructivă, dar liniștită și zâmbitoare… În I.V. Stalin au stat laolaltă toate luminile de care au strălucit vreodată cârmuitorii de popoare. Stalin a condus uriașa acțiune de culturalizare a maselor muncitoare.”[21]
E evident că G. Călinescu nu a ținut cont de faptul că, dincolo de anumite limite, compromisul compromite. La fel ca în cazul lui Nicolae Iorga, ambiția și orgoliul au avut uneori un efect anesteziant asupra conștiinței. Până la urmă, scriitorul a fost ghidat în viață nu doar de cărți și mentori, ci și de filosofia din spatele cuvintelor pe care i le-a adresat în tinerețe lui Constantin Georgiade: „asta este viața, nu cărțile pe care le citim, – lupta pentru biruință, pentru afirmare, pentru a conduce.”[22]
Concluzii
Nicolae Iorga are o contribuție însemnată la evoluția istoriografiei românești. El a muncit enorm, și-a trăit viața printre cărți și a acționat în vederea dezvoltării culturale a României. Cu toate acestea, politic vorbind, s-a aflat de partea greșită a istoriei pe care credea că o servește. Monstrul care l-a ucis a devenit puternic și din cauza naționalismului cu accente antisemite promovat de Iorga. G. Călinescu e unul dintre cei mai importanți critici literari și scriitori români. Relația lui cu bibliotecile a fost asemănătoare cu cea pe care am văzut-o la Iorga. Politic însă, a girat și el derive autoritare. În ambele cazuri, observăm că aptitudinile intelectuale nu garantează o poziționare corectă cu privire la chestiuni esențiale pentru viața societății. Aceasta este o lecție perenă, care astăzi, în contextul ascensiunii radicalismului pe plan global, are o importanță aparte. Mediul cultural-educațional trebuie să aibă un rol activ în protejarea democrațiilor liberale, pentru că altfel poate fi transformat cu ușurință într-o unealtă a forțelor liberticide.
[1] Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, Istoric, accesat în februarie 2024. https://www.bcub.ro/istoric/.
[2] Constantin Nuțu (ed.), Biblioteca Centrală Universitară din București. Scurt istoric: 1895-1970, BCUB, București, 1970, p. 105.
[3] Maria Vulcu (coord.), Biblioteca Centrală Universitară din București: 75 de ani de activitate. Volum jubiliar, Centrul de Multiplicare al Universității din București, București, 1971, p. 188.
[4] Nicolae Iorga, Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Imprimerie de „L’Indepéndance Roumaine”, 1899, pp. 95-96, apud Maria Vulcu (coord.), op. cit., p. 189.
[5] Nicolae Iorga, op. cit., p. 106, apud Maria Vulcu (coord.), op. cit., p. 189.
[6] Christine Lagarde, When History Rhymes, International Monetary Fund Blog, 5 noiembrie 2018, accesat în februarie 2024. https://www.imf.org/en/Blogs/Articles/2018/11/05/blog-when-history-rhymes.
[7] George G. Potra, Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu: interferențe, Editura Fundației Europene Titulescu, București, 2011, pp. 26-27.
[8] Constantin Nuțu (ed.), op. cit., p. 103.
[9] Maria Vulcu (coord.), op. cit., p. 192.
[10] Apud Bogdan Caranfilof, Tema vrajbei noastre. Noi perspective asupra etnogenezei românești, BookHub, 30 decembrie 2023, accesat în februarie 2024. https://bookhub.ro/tema-vrajbei-noastre-noi-perspective-asupra-etnogenezei-romanesti/.
[11] Bogdan Caranfilof, Ancheta BOOKHUB – Ce credeți că mai reprezintă Nicolae Iorga azi?, BookHub, 22 iunie 2022, accesat în februarie 2024. https://bookhub.ro/ancheta-bookhub-ce-credeti-ca-mai-reprezinta-nicolae-iorga-azi/.
[12] Mihai Oprițescu, Partidul Naționalist Democrat condus de Nicolae Iorga (1910-1938), București, 2000, p. 9.
[13] Bogdan Caranfilof, Ancheta BOOKHUB – Ce credeți că mai reprezintă Nicolae Iorga azi?.
[14] Ibidem.
[15] Constantin Nuțu (ed.), op. cit., p. 108.
[16] Idem, p. 112.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] George Călinescu, „Regele”, Revista Fundațiilor Regale, Anul VII, Nr. 6, 1 iunie 1940, pp. 546-547.
[20] Petre-Florian Drăghici, „George Călinescu, publicist în campania electorală din 1946 – „progresul” contra „partidelor istorice” ”, Polis, Volum X, Nr. 36 (2), Serie nouă, martie-mai 2022, pp. 135-136.
[21] George Călinescu, „O figură gigantică a istoriei” în Viața Românească, nr. 3/1953, p. 1, apud Petre-Florian Drăghici, „De la proletcultism la național-comunism. Publicistica lui George Călinescu între 1950-1965”, Polis, Volum X, Nr. 4 (38), Serie nouă, septembrie-noiembrie 2022, p. 155.
[22] Constantin Nuțu (ed.), op. cit., p. 112.
