În luna martie, moment care simbolizează renașterea naturii prin venirea primăverii, celebrăm contribuția, munca și sacrificiul femeilor. Prin acest articol, voi ilustra, pe scurt, lupta purtată de femeile din România pentru obținerea de drepturi și libertăți.
Începutul luptei
Femeile de pe teritoriul României și-au obținut drepturile în urma unor bătălii foarte dificile, începute în secolul al XIX-lea. Primul eveniment care a avut un impact major asupra emancipării femeilor a fost Revoluția Pașoptistă, în urma căreia s-a semnat „decretul privind obligativitatea învăţământului primar din 1864”.[1] Promulgarea acestei legi era justificată de faptul că, „având mame culte, întreit mai iute vom ajunge la cultură și încă la o cultură temeinică”.[2] Sunt de acord cu această afirmație, dar consider că nu este suficient de cuprinzătoare. Educarea femeilor nu ar fi dus doar la propășirea culturii române, ci și la dezvoltarea socială și economică a națiunii noastre.
Acest decret are o dublă semnificație. În primul rând, toate fetele erau obligate să urmeze studii primare. În al doilea rând, obțineau dreptul de a studia atât la gimnaziu, cât și la liceu. Astfel, era eliminat unul dintre cele mai mari obstacole din calea „accesului femeilor la studii universitare”.[3] Cu toate acestea, în realitate, femeile nu erau încurajate să urmeze studii superioare. La acea vreme, cele două roluri pe care societatea se aștepta ca femeia să le îndeplinească erau rolul de mamă și cel de soție. Lipsa de interes a autorităților față de pregătirea femeilor era atât de ridicată, încât „cele mai multe statistici nu erau atente la dimensiunea de gen”.[4] Astfel, femeile, de cele mai multe ori, nici nu erau incluse în studiile oficiale care măsurau rata analfabetismului. Drept dovadă pentru decalajul dintre dispozițiile legii și modul în care aceasta a fost aplicată, stă faptul că primele femei au urmat studii superioare la aproape două decenii după promulgarea decretului care înlesnea accesul acestora în mediul universitar. În Moldova, prima femeie care a urmat studii superioare a fost Ana Botta Mănăstireanu[5] și în Țara Românească, Sarmiza Bilcescu.[6]
În ciuda acestor drepturi, procesul de emancipare a femeilor s-a derulat mult mai greoi decât în țările din Europa Occidentală, deoarece a fost încetinit de mai multe obstacole. În primul rând, este vorba de factori care au generat diferențe între nivelurile de dezvoltare ale urbanului și ruralului autohton. În al doilea rând, este vorba despre factori precum „sporirea indicelui de cultură și a transformării mentalului colectiv”[7], care influențau direct dezvoltarea cetățenilor. În ultimul rând, este vorba despre factori caracteristici individului, precum „etnie, rasă, clasă”.[8]
De la începutul secolului al XX-lea, numărul femeilor care au început studii superioare a crescut semnificativ. În marile centre universitare, precum Universitatea din Iași sau Universitatea din București, peste 10% dintre absolvenți erau femei. Pe de-o parte, acest lucru se datorează deschiderii instituțiilor de învățământ superior, care au conștientizat faptul că, prin interzicerea femeilor de a lua parte la studii universitare, nu dobândeau niciun beneficiu real. Pe de altă parte, femeile au înțeles faptul că educația reprezintă „singura poartă reală către independență profesională și acces în domenii rezervate până atunci exclusiv bărbaților”.[9] În primele decenii ale secolului trecut, numărul femeilor care au urmat studii superioare a continuat să crească exponențial, iar cel al bărbaților care studiau în universități a rămas relativ constant.
Implicarea femeilor în Primul Război Mondial
Femeile au participat activ în timpul Primului Război Mondial, implicându-se direct la acțiuni militare. Sacrificiul suprem al unora dintre acestea, precum Ecaterina Teodoriu, care a „murit eroic pe Dealul Secului-Muncel”[10] sau Maria Zaharia, copila în vârstă de 12 ani care „a fost doborâtă din postul de observație de un lunetist german”[11] a contribuit la victoriile armatei române.
De asemenea, femeile au preluat atribuțiile bărbaților plecați la război. Diferite organizații, precum Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române au asigurat funcționarea unor instituții-cheie, precum „școli, cămine și cantine”.[12] Prin susținerea pe care au oferit-o „soldaților răniți, copiilor orfani sau săraci și femeilor din Capitală și din alte zone ocupate”[13] au contribuit la „apărarea frontului de acasă”.[14] Mai mult decât atât, prin telegramele trimise soldaților de pe front, menite să ridice moralul, acestea susțineau direct acțiunile armatei.
Efortul depus de femei în timpul Primului Război Mondial nu a trecut neobservat. În perioada interbelică, moment definitoriu pentru emanciparea femeilor din România, mai multe organizații politice, în special cele de stânga, au militat pentru acordarea de drepturi depline tuturor cetățenilor României Mari, „fără deosebire între etnie, religie sau gen”.[15]
În plus, natura fluidă a contextului socio-economic a permis ca mai multe resurse să fie alocate pentru susținerea emancipării femeilor. Multe dintre aceste inițiative erau private și aveau ca scop oferirea de alternative destinate exclusiv acestora. De exemplu, deoarece statul nu a finanțat școlile pentru fete în aceeași măsură în care a susținut școlile pentru băieți[16], au fost înființate mai multe instituții private de învățământ, destinate exclusiv fetelor. Cauza principală s-a datorat faptului că „statul nu sprijinea efectiv accesul fetelor la educație, ci numai principiul importanței educației”.[17] Aceste măsuri erau percepute într-un mod negativ, iar instituțiile care le susțineau erau acuzate că ar contribui la menținerea inegalității sociale, deoarece se adresau exclusiv femeilor cu o anumită stare materială.
Obstacolele politice
Unirea României cu Basarabia, Transilvania și Bucovina, în anul 1918, a fost urmată de o serie de reforme, precum reforma agrară și cea electorală. Pe de-o parte, scopul acestora era de a ușura procesul de integrare în societatea românească a populațiilor din teritoriile anexate României. Pe de altă parte, partidele politice tradiționale doreau să îndepărteze votanții de mișcările politice extremiste și de politicienii populiști. Astfel, prin intermediul reformei electorale, care a fost implementată imediat după Primul Război Mondial, „toți bărbații majori au primit dreptul de a vota”.[18]
Noile reforme aveau ca scop atât consolidarea instituțiilor statului, cât și creșterea nivelului de implicare a cetățenilor în procese politice. Cu toate acestea, personalitățile politice, care au gândit și au înfăptuit aceste reforme, au desconsiderat, de la bun început, peste jumătate dintre populația țării, deoarece nu au acordat drept de vot și femeilor. De asemenea, mai multe partide politice au reacționat negativ atunci când, în dezbaterile publice, reprezentantele unor organizații care militau pentru drepturile femeilor au subliniat „necesitatea de a li se acorda drept de vot”.[19] Politicienii au susținut tacit acest demers, prin impunerea unor condiții stricte care reglementau votul femeilor. Conform acestora, doar cele cu studii, care ocupau anumite funcții, văduvele și cele care au obținut merite deosebite pentru acțiunile întreprinse în Primul Război Mondial[20] puteau vota sau aveau dreptul de a fi alese în anumite funcții publice.
În ciuda lipsei de interes din partea reprezentanților partidelor istorice și a celor nou înființate, femeile au obținut dreptul de a vota în urma promulgării, la data de 27 februarie 1938, a noii Constituții. Au obținut acest drept într-o perioadă în care unele libertăți fundamentale ale omului nu mai existau nici măcar în actele oficiale. Constituția de la 1938 a fost adoptată fără ca votanții să se poată informa temeinic. Mai mult decât atât, aceasta limita dreptul la liberă exprimare a cetățenilor, deoarece „se interzicea orice propagandă îndreptată împotriva conducerii”.[21] Astfel, obținerea sufragiului universal de către femei, într-o perioadă „în care dreptul la vot nu are vreun impact în politicile publice”[22], nu a fost perceput de către istorici sau politologi ca fiind o victorie pentru mișcarea feministă.
Un aspect foarte important al luptei pentru emanciparea femeilor din România este faptul că aceasta nu s-a realizat conform principiilor enunțate de teoriile conflictualiste. Adepții acestei teorii considerau că marile probleme sociale vor fi abordate și rezolvate de către membrii claselor de jos ale societății. Lupta pentru drepturile femeilor din România a fost susținută atât de oameni simpli, cât și de personalități din diferite domenii sau de membrii ai unor mari familii boierești. Un exemplu elocvent este cazul Alexandrinei Cantacuzino, care, după ce și-a îndeplinit rolurile de soție și mamă dictate de cutumele vremii, și-a folosit resursele pentru a-și „afirma public nemulțumirea față de politicienii români și de guvernările la putere în privința drepturilor femeilor”.[23] Lupta pentru emanciparea femeilor nu se purta doar la nivel local. Multe dintre personalitățile vremii, precum Alexandrina Cantacuzino, aveau posibilitatea de a „susține, la Roma, Atena și Cleveland, discursuri despre femeile din România și necesitatea de a le acorda aceleași drepturi politice ca ale bărbaților”.[24]
În Al Doilea Război Mondial, femeile din România au sprijinit mult mai puternic efortul de război al țării. Acest sprijin s-a manifestat prin participarea la acțiuni militare și prin demersuri filantropice, menite să susțină soldații răniți, văduvele și orfanii. În acest sens, a fost formată Escadrila Albă, un grup de femei coordonat de Marina Știrbey, al cărei scop era evacuarea răniților de pe front și transportarea acestora la spital. În urma acestor contribuții, decidenții politici au început să regândească rolurile și atribuțiile acestora în societate. Cu toate acestea, contribuția femeilor la efortul de război nu a fost pe deplin recunoscută.
Femeile în comunism, între persecuție și emancipare
Odată cu instaurarea și consolidarea regimului comunist în România, a fost implementat un proiect menit să contureze o nouă societate, bazată pe principiul conform căruia „munca l-a creat pe om”.[25] Într-o astfel de națiune, singura modalitate prin care femeile puteau obține drepturi egale cu bărbații era dacă reușeau să „demonstreze că pot face aceleaşi lucruri pe care le pot face şi bărbaţii”.[26] În același timp, regimul comunist a încercat să le ofere femeilor care munceau toate resursele necesare pentru a-și putea îndeplini și atribuțiile casnice, nu doar pe cele profesionale. În acest scop, au fost deschise creșe și a fost promovată „utilizarea pe scară largă a aparaturii electrocasnice”.[27]
Cu toate acestea, nu toate femeile au prosperat în timpul comunismului. Ideologia acestui regim, bazat pe lupta de clasă, prezenta burghezia ca pe un factor care „caută să distrugă echilibrul societății”.[28] Astfel, multe dintre cele care au militat de-a lungul timpului pentru ca femeile să obțină drepturi egale cu ale bărbaților au „suferit represiuni din partea regimului comunist”.[29] Comuniștii le-au „închis, maltratat și umilit”[30] și le-au confiscat proprietățile, ștergând orice urmă a efortului și sacrificiului pe care acestea l-au depus pentru propășirea neamului românesc.
În loc de concluzii
Acest articol reprezintă prima etapă a unui demers amplu, prin intermediul căruia intenționez să ilustrez diferitele strategii folosite de persoanele care au susținut, de-a lungul timpului, emanciparea femeilor prin acordarea de drepturi sociale, economice și politice similare cu ale bărbaților. În studiile viitoare, mă voi axa asupra unor perioade istorice specifice, pentru a putea ilustra o imagine complexă a luptătorilor și luptătoarelor pentru drepturile femeilor.
[1] Monica Negru, „Din istoria Consiliului Naţional al Femeilor Române și a Mişcării Feministe”, Revista Arhivelor, vol. 81, 2015, nr. 1-2, p. 4.
[2] Zacharia Boju, Telegraful român, XIII, 1865, nr. 52, p. 205.
[3] Theodora-Eliza Văcărescu, Educația femeilor în provinciile locuite de români și în Romania între anii 1880 și 1930. Studiu de caz: Universitatea din București, Cooperativa Gusti, https://www.cooperativag.ro/educatia-femeilor-provinciile-locuite-de-romani-si-romania-intre-anii-1880-si-1930-studiu-de-caz-universitatea-din-bucuresti/, link accesat în 23.02.2026.
[4] Ibidem.
[5] Bianca Sara Gavrilă, „Femei memorabile. Povestea primei studente din istoria României”, Adevărul, https://adevarul.ro/stil-de-viata/femei-memorabile-povestea-primei-studente-din-1442244.html, link accesat în 24.02.2026.
[6] Mihai Mincan, „Povestea Sarmizei Bilcescu, prima femeie avocat din Europa”, Historia, https://historia.ro/sectiune/portret/povestea-sarmizei-bilcescu-prima-femeie-avocat-578891.html, link accesat în 24.02.2026.
[7] ,Simona Stiger, Asociaționism și emancipare în Transilvania până la Primul Razboi Mondial, Fundația Moise Nicoara, Arad, 2001, p.7.
[8] Theodora-Eliza Văcărescu, op. cit., https://www.cooperativag.ro/educatia-femeilor-provinciile-locuite-de-romani-si-romania-intre-anii-1880-si-1930-studiu-de-caz-universitatea-din-bucuresti/, link accesat în 23.02.2026.
[9] Maria-Alexandra Mortu, „De la interdicții la emancipare: Cum au luptat femeile din România pentru educație și carieră”, Adevarul.ro, https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/de-la-interdictii-la-emancipare-cum-au-luptat-2428786.html, link accesat în 23.02.2026.
[10] Adina Berciu-Drăghicescu et al., Eroinele României Mari. Destine din linia întâi, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2018, editor: Ioan Cristescu, coordonator proiect: Mireille Rădoi, p. 180.
[11] Ibidem, p.188.
[12] Ibidem, p.69.
[13] Ibidem.
[14]Bianca Pădurean, „Femei în război: Frontul de acasă. Contribuția femeilor necombatante la efortul de război.” RFI, http://femeiinrazboi.rfi.ro/femei-spatele-frontului/index.html, link accesat în 24.02.2026.
[15] Bogdan Murgescu, Andrei Florin Sora. România Mare voteazǎ, Polirom, Iași, 2019, p. 23.
[16] Irina Livezeanu, Cultură și Naționalism în România Mare. 1918-1930, Cornell University Press, New York, 2018.
[17] Maria Bucur, „Poziția feminismului în istoria României interbelice”, în: Sorin Radu, Oliver Jens Schmitt (coord.), România interbelică: modernizare politico-instituțională și discurs național, Polirom, Iași, 2023, p. 204.
[18] Matei Gheboianu, „Ce a însemnat România Mare”, Historia, https://historia.ro/sectiune/general/ce-a-insemnat-romania-mare-2320820.html, link accesat în 24.02.2026.
[19] Maria Bucur, op. cit., p. 198.
[20] Camelia Popescu, op. cit., https://historia.ro/sectiune/general/lupta-pentru-dreptul-de-vot-feminin-in-romania-584120.html, link accesat în 24.02.2026.
[21] Ilie Cornel, „Constituția din 1938, votată orbește de români”, Historia, 2019, https://historia.ro/sectiune/general/constitutia-din-1938-votata-orbeste-de-romani-568760.html, link accesat în 24.02.2026.
[22] Maria Bucur, op. cit., p. 202.
[23] Ibidem, p. 198.
[24] Ibidem, p. 198.
[25] Petruța Cîrdei, „Femeia comunistă între realitate, doctrină și propagandă”, Analele Universității București, Facultatea de Științe Politice, vol. 14, nr. 1-2, 2012, p.77.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem, p.86.
[29] Adina Berciu-Drăghicescu et al., op. cit., p. 173.
[30] Ibidem.
