Titlu: Anul morții lui Ricardo Reis
Autor: José Saramago
Editura: Polirom
An apariție: 2008
Număr de pagini: 424
Zilele călduroase de vară mă duc cu gândul la Portugalia, la o plimbare cu tramvaiul prin centrul istoric al Lisabonei, la fado, la vinul de Porto și pasteis de nata. Tocmai de aceea, în acest număr, propun trei cărți originare din „locul unde se termină pământul și începe marea”.[1]
Prima carte este a lui José Saramago, Anul morții lui Ricardo Reis. Continuăm cu Întoarcerea caravelelor a lui António Lobo Antunes și încheiem cu Nici o privire de José Luís Peixoto. Sunt cărți care ne dezvăluie sufletul portughez, cu toate ramificațiile sale, precum și bogăția istorică a acestei țări. Profunzimea și impresionantul talent al celor trei scriitori se remarcă atât prin lirismul descrierilor, imaginația debordantă, ironia fină, cât și prin transpunerea intransigentă a unor realități dure.
José Saramago (16 noiembrie 1922 – 18 iunie 2010) s-a născut în satul Azinhaga, într-o familie modestă cu venituri limitate, motiv pentru care s-a văzut nevoit să urmeze o școală profesională. Însă la această școală, tânărul Saramago avea incluse în programă și ore de literatură, pe lângă cele de mecanică și de limba franceză. Aici este locul unde și-a descoperit pasiunea pentru lectură, pe care acesta a continuat să și-o cultive și după absolvire, petrecându-și orele după-amiezii într-o bibliotecă publică din Lisabona.
Primul său loc de muncă a fost la un atelier de reparații auto, unde a lucrat ca mecanic timp de doi ani. Începând cu 1940, va fi funcționar public, jurnalist, redactor, traducător și critic literar.
Saramago debutează în 1947 cu romanul Terra do Pecado (Țara păcatului), anul fiind marcat și de nașterea fiicei sale, Violante. Cel de-al doilea roman al său, Claraboia (Lucarna) nu mai vede lumina tiparului, pentru că autorul decide să ia o pauză de la scris.[2] Pauza avea să dureze 19 ani.
În 1966, scriitorul revine în atenția criticilor literari cu volumul Os poemas possíveis (Poemele posibile). În următorii ani, scrie cronici literare și politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri și volume de poeme. În 1977, decide să treacă din nou la roman, publicând volumul Manual de Pintura e Caligrafia (Manual de pictură și caligrafie).
José Saramago se remarcă în spațiul lusitan în 1980 – la vârsta de 58 de ani –, odată cu publicarea romanului Levantado do chão (Ridicat de la pământ). În acest volum, autorul impune un nou mod de a scrie, împletind narațiunea cu dialogul, fără delimitări, ceea ce va deveni marca distinctivă a scrierilor sale.
Recunoașterea internațională o dobândește în anul 1982, odată cu apariția romanului Memorial do Convento (Memorialul mănăstirii). Această carte, împreună cu Ano da Morte de Ricardo Reis (Anul morții lui Ricardo Reis,1984) și História do Cerco de Lisboa (Istoria asediului Lisabonei, 1989) constituie în opera autorului seria romanelor cu tematică istorică.
Cărțile care au stârnit cele mai puternice reacții – în special din partea Bisericii Catolice – au fost O Evangelho segundo Jesus Cristo (Evanghelia după Isus Cristos, 1991) și Cain (2009), ultimul său roman. Acestea oferă o nouă perspectivă asupra evenimentelor biblice. După publicarea primului volum cu tematică religioasă, José Saramago decide să se autoexileze şi își petrece ultimii ani din viață în Lanzarote, Insulele Canare.
În 1995, José Saramago primește Premiul Camões pentru întreaga sa activitate literară, iar trei ani mai târziu devine primul autor portughez căruia i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură.
Anul morții lui Ricardo Reis este o carte de referință în literatura portugheză, considerată drept cea mai importantă operă a scriitorului José Saramago, un omagiu adus ficțiunii lui Fernando Pessoa, la 50 de ani de la moartea acestuia.
Pentru a înțelege mai bine acest roman, trebuie să facem o mică paranteză și să vorbim despre heteronimii lui Fernando Pessoa. Acest scriitor – unul dintre cei mai marcanți poeți portughezi ai secolului XX – a reușit să creeze mai multe personalități imaginare, fiecare cu o biografie proprie (nu se știe exact câte, se pare că ar fi peste 40). Printre cei mai de seamă heteronimi ai lui Pessoa s-au numărat: Ricardo Reis – epicureicul, Álvaro de Campos – modernistul, Alberto Caeiro – poetul naturii – și Bernardo Soares – cel căruia Pessoa îi atribuie Livro do Desassossego (Cartea neliniștirii, 1982).
Tânărul Saramago îl descoperă pe Fernando Pessoa pe când avea optsprezece ani, prin odele lui Ricardo Reis; crede că identitatea lui este reală. Când află adevărul, fascinația lui pentru Fernando Pessoa crește și îl inspiră să scrie o carte dedicată primului heteronim întâlnit – care, din întâmplare, fusese și prima „identitate” creată de Pessoa.
Romanul Anul morții lui Ricardo Reis descrie întoarcerea personajului în Portugalia, mai exact în Lisabona, după o absență de șaisprezece ani în care locuise în Brazilia, profesând ca medic. Acțiunea se întinde pe o perioadă de aproape nouă luni, între sfârșitul anului 1935 și septembrie 1936. Motivul pentru care protagonistul revine în localitatea natală este reprezentat de telegrama primită de la Álvaro de Campos (un alt heteronim), în care este informat de moartea lui Fernando Pessoa. O călătorie ce nu trebuia să fie mai lungă de câteva zile se transformă în ceva neașteptat, atunci când Ricardo Reis începe să fie vizitat de spectrul lui Fernando Pessoa; acesta îl roagă să-i citească ultimele noutăți, pe care apoi le dezbat împreună. Planul real se îmbină armonios cu cel supranatural. Asistăm alături de protagoniști la evenimentele care au loc atât în Portugalia, cât și în lume – Războiul Civil din Spania, manifestările publice, Anul Nou, Carnavalul, procesiunea de la Fátima –, savurând dialogurile dintre Fernando Pessoa (creatorul) și Ricardo Reis (creația). Cu toate că titlul anunță deznodământul cărții, cred că sfârșitul este partea cea mai frumoasă, simbolică, în care creația decide să-și urmeze creatorul pe celălalt tărâm.
Titlu: Întoarcerea caravelelor
Autor: António Lobo Antunes
Editura: Humanitas
An apariție: 2003
Număr de pagini: 197
Următorul autor este considerat a fi cel mai important scriitor portughez în viață. António Lobo Antunes s-a născut pe 1 septembrie 1942 la Benfica, acum un cartier al Lisabonei. Traiectoria scriitoricească a prozatorului este mai puțin obișnuită, întrucât acesta este de profesie psihiatru şi provine dintr-o familie de medici. Cu toate acestea, António Lobo Antunes mărturisește că și-a dorit dintotdeauna să fie scriitor.
Între anii 1971 și 1973 a fost înrolat în Angola ca psihiatru, chirurg și locotenent, în timpul Războiului Colonial. Această experiență traumatizantă va deveni o temă recurentă în proza sa.
În 1979 debutează cu romanul Memória de Elefante (Memorie de elefant), iar începând cu 1985 se dedică aproape exclusiv scrisului. António Lobo Antunes face parte din generația de scriitori lansați după Revoluția din 1974.
Cărțile sale sunt apreciate la nivel internațional, fiind traduse în peste 30 de limbi. Mulți studenți au ales opera sa ca obiect de studiu pentru lucrările de doctorat sau pentru colocvii, lucru care dovedește popularitatea creației lui. Autorul a fost distins cu o serie de premii pentru vasta sa activitate literară, precum Premiul France Culture (1996 și 1997), Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură (2000), Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camões (2007), Premiul Juan Rulfo, Premiul José Donoso și Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2008), Premiul Internațional Nonino (2014), Premiul Bottari Lattes Grinzane – secțiunea La Quercia (2018). De asemenea, a fost propus de două ori pentru Premiul Nobel pentru Literatură.
Printre cele mai importante opere se numără Os Cus de Judas (Sărutul lui Iuda, 1979), Conhecimento do Inferno (Cunoașterea infernului, 1980), As Naus (Întoarcerea caravelelor, 1988), A Ordem Natural das Coisas (Ordinea naturală a lucrurilor, 1992), A Morte de Carlos Gardel (Moartea lui Carlos Gardel, 1994), O Manual dos Inquisidores (Manualul inchizitorilor, 1996), O Esplendor de Portugal (Splendoarea Portugaliei, 1997), Exortação aos Crocodilos (Cuvânt către crocodili, 1999), Não Entres Tão Depressa Nessa Noite Escura (Nu intra atât de grăbit în noaptea întunecată, 2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (Ce voi face când totul va arde, 2001), Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo (Bună seara lucrurilor de pe aici, 2003), O Arquipélago da Insónia (Arhipelagul insomniei, 2008), Sôbolos Rios Que Vão (Pe râurile ce duc…, 2010), Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água (Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, 2017).
Întoarcerea caravelelor reprezintă una dintre capodoperele literaturii portugheze. Acest roman i-a adus recunoașterea internațională lui António Lobo Antunes. Acțiunea alternează între trecut și prezent, dezvăluind viața unui medic militar portughez în timpul Războiului de Independență din Angola, care se întoarce acasă într-o Portugalie schimbată și îmbătrânită, dominată de gloria vremurilor apuse. Romanul constituie, într-un fel, o confesiune a autorului, fiind inspirat din propria experiență, care l-a marcat într-un mod dramatic. Narațiunea urmărește efectele distructive ale violenței și cruzimii, produse asupra individului, precum și modul de manifestare a sentimentelor de deznădejde și alienare, provocate de război. António Lobo Antunes imită fluxul conștiinței printr-un stil narativ poetic și fragmentat, cu multiple voci și perspective. Întoarcerea caravelelor este un roman complex și poate fi înscris, cu siguranță, în galeria marilor romane ale literaturii universale.
Titlu: Nici o privire
Autor: José Luís Peixoto
Editura: Polirom
An apariție: 2009
Număr de pagini: 263
José Luís Peixoto a surprins lumea literară cu primul său roman, Nici o privire (Nenhum Olhar), apărut în 2001. Tânărului scriitor, în vârstă de numai 27 de ani, i s-a acordat Premiul José Saramago, fiind numit „copilul-minune al literaturii portugheze”.
Autorul s-a născut în 1974, în satul Galveias, din sudul Portugaliei, în regiunea numită Alentejo. A studiat limbi și literaturi germanice la Universidade Nova de Lisboa. A lucrat ca profesor timp de un an, după care s-a dedicat în exclusivitate scrisului, publicând proză, poezie, piese de teatru și critică literară. În momentul de față, este unul dintre cei mai citiți autori portughezi, cărțile lui fiind traduse în peste 20 de limbi. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se înscriu: Uma Casa na Escuridão (O casă în întuneric, 2002), Antídoto (Antidot, 2003), Cemiterio de Pianos (Cimitirul pianelor, 2006) și Autobiografia (2020). Scriitorul fost recompensat cu diverse premii, precum Jovens Criadores (în anii 1997, 1998 și 2000), Libro d’Europa (2010) și Prémio Oceanos (2016).
Merită menționat faptul că romanul fantastic Antídoto a fost realizat în colaborare cu trupa portugheză de gothic metal Moonspell, un proiect nemaiîntâlnit în lumea cărților. Atât romanul, cât și albumul poartă același nume, iar capitolele volumului au aceleași titluri cu cele ale pieselor.
Nici o privire este genul de roman care sfidează limitele rațiunii prin fiecare detaliu stilistic sau epic. Firul narativ nu este unul linear, ci alternează pe mai multe planuri, de la persoana întâi la persoana a treia, iar totul pare să fie cuprins într-o lume ireală, mistică. Povestea se desfășoară într-un sat uitat de lume, unde locuitorii cu nume biblice (Solomon, Moise, Ilie, Iosif, Rafael, Gabriel, Iuda) își duc traiul lucrând terenurile unei familii bogate, de pe Muntele Măslinilor. Romanul are un soi de melodicitate internă fascinantă. Frazele alambicate și repetitive, monologurile interne și descrierile lungi, foarte pregnante, ale împrejurimilor, au un efect puternic asupra cititorului. Peste toate aceste elemente se insinuează în contrapunct diavolul, prezent pe tot parcursul romanului în momentele-cheie, punând la încercare credința sătenilor.
[1] Descrierea îi aparține lui Luís de Camões, cel mai mare poet portughez din toate timpurile.
[2] Volumul apare într-o ediție postumă în anul 2011.
