Vara acestui an a fost una neobișnuit de călduroasă chiar și pentru cei care începuseră să se acomodeze cu ideea că temperaturi sahariene vor fi resimțite din ce în ce mai des și în România. Stații meteorologice din întreaga țară au înregistrat noi recorduri de temperaturi ridicate, iar previziunile oamenilor de știință arată că în următoarele decenii tendința va rămâne, la nivel global, una de încălzire. Este oarecum ironic că tocmai în această vară „de foc” a trecut în neființă fostul senator american Jim Inhofe, care în februarie 2015 prezentase un bulgăre de zăpadă ca o „dovadă” a faptului că încălzirea globală nu este reală, argumentând că oamenii nu au capacitatea de a influența în mod semnificativ evoluțiile climatice.
Scopul acestui articol nu este acela de a contribui la dezbaterile legate de identificarea și implementarea soluțiilor optime pentru stoparea unui fenomen ce poate reprezenta o amenințare existențială la adresa speciei umane. Asemenea soluții trebuie articulate la nivel sistemic, reușita lor depinzând de existența consensului în cadrul comunității internaționale. În schimb, îmi propun să construiesc expunerea pornind de la perspectiva individuală. Fiecare dintre noi poate avea un rol în combaterea încălzirii globale prin acțiuni relativ banale precum reciclarea sau reducerea consumului de energie neregenerabilă. Responsabilitatea individuală însă nu poate rezolva problema de una singură, iar uneori ea este sabotată chiar de nepăsarea sau ipocrizia așa-ziselor elite. În plus, în ceea ce privește reciclarea și nu numai, lipsa infrastructurii poate neutraliza bunele intenții ale unui cetățean. De exemplu, atunci când vine vorba de a se răcori într-o zi toridă de vară, cei care își permit să plătească o factură mai consistentă la energia electrică pot alege să pornească aparatele de aer condiționat nu din comoditate, ci pentru că nu există spații verzi în proximitatea lor unde să se „refugieze”. În București este loc pentru îmbunătățiri în această privință. În momentul de față, lipsesc oportunități care în trecut ofereau nu doar prilejuri de socializare, ci și de acces la cultură. Majoritatea teatrelor sau grădinilor de vară, care în interbelic sau în perioada comunistă contribuiau la faimoasa efervescență a orașului, mai există astăzi doar în cărțile de istorie sau în amintirile seniorilor.
Grădina „Boema”
Fără îndoială, corpul „Boema” reprezintă astăzi un element indispensabil al identității Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”. Construit după 1990, pe un spațiu care anterior găzduise un teatru de vară, el leagă clădirea Fundației Regale de corpul „Dacia”, inaugurarea lui marcând trecerea instituției în noul mileniu; prin „Boema”, Biblioteca se adaptează la provocările din ce în ce mai diverse ale contemporaneității, fără a-și pierde moștenirea istorică. Nimeni nu ar putea nega utilitatea edificării acestui corp, căruia îi trec pragul zilnic sute de studenți. În același timp însă, e regretabil că proiectul grădinii de vară „Boema” nu a fost reluat într-un alt spațiu.
Înființarea teatrului de vară s-a datorat, indirect, Fundației Universitare „Carol I”. La începutul perioadei interbelice, pe locul în care astăzi este așezat corpul „Boema” al Bibliotecii, se regăseau casa lui Alexandru Costescu și terenul aferent (1 650 mp). Nicolae Iorga (la acea vreme membru al Adunării Deputaților) susținea în martie 1929 că sporirea numărului de studenți în contextul creării României Mari face absolut necesară extinderea clădirii Fundației, fiind de acord în acest punct cu o solicitare exprimată de directorul Alexandru Tzigara-Samurcaș.[1] Acesta este obiectivul care face ca în iulie 1931 instituția să intre în posesia proprietății lui Alexandru Costescu. Totuși, proiectul unei noi extinderi a Fundației va fi abandonat, probabil din rațiuni financiare. În schimb, terenul va fi închiriat, astfel deschizându-se calea către deschiderea unui teatru de vară ce se va numi „Forum”, înainte de a prelua denumirea sub care a devenit celebru.[2]
Încă din perioada interbelică, unele dintre cele mai importante nume ale teatrului românesc au urcat pe scena de la „Boema”. Printre acestea se evidențiază cel al lui Constantin Tănase, considerat fondatorul teatrului românesc modern[3], care a contribuit la lansarea unor artiste precum Maria Tănase și, aparent, s-a bucurat chiar de aprecierea celebrului Charlie Chaplin, pe care l-a cunoscut la Paris în 1937.[4] Alături de Tănase, la „Boema” au mai urcat pe scenă Mia Apostolescu (soția lui, care l-a însoțit la Paris în 1937), Colea Răutu (acesta urma să își construiască o carieră prodigioasă, fiind decorat în mai multe rânduri pentru rolul avut în viața artistică românească), Gică Petrescu (reprezentant inegalabil al muzicii de petrecere, cu un repertoriu de peste 1 500 de melodii) și mulți alții.
Chiar dacă Tănase a murit la puțin timp după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, atragerea României în sfera de influență sovietică nu a afectat, din fericire, în mod semnificativ activitatea teatrului de vară „Boema”, acesta rămânând vreme de decenii un spațiu în care bucureștenii se reuneau pentru a se bucura de momente artistice speciale. O personalitate care a contribuit din plin la supraviețuirea proiectului a fost Puiu Maximilian. De exemplu, în stagiunea 1947-1948, în plin proces de comunizare a României, Maximilian, alături de Jack Fulga, a pus în scenă o comedie muzicală ce s-a bucurat de un succes deosebit, Sunt o cârpă în amor (rolul sergentului Gică era interpretat de către Gică Petrescu).[5] Maximilian a fost apreciat datorită calității sale de a „ocoli” barierele impuse de cenzura specifică unui regim autoritar. Datorită unor oameni ca el, „Boema” a fost considerată o oază de creativitate într-un mediu dominat de rigiditatea regimului.[6]
Ulterior, pe scena de la „Boema” au urcat și alți actori care au beneficiat de o popularitate remarcabilă la nivel național, precum Gheorghe Dinică sau Ștefan Bănică senior. Tot aici, spre finalul anilor 1970, avea să se formeze longevivul cuplu artistic Alexandru Arșinel – Stela Popescu. Stela Popescu a fost căsătorită aproape 30 de ani cu Mihai Maximilian (fiu al lui Puiu Maximilian), cel mai important textier de la „Boema” în ultimele decenii ale regimului comunist. Datorită lui Maximilian, pe scena teatrului de vară s-au auzit fragmente din comedia Revizorul de Nikolai Gogol, pusă în scenă în 1972 la Teatrul Bulandra, sub regia lui Lucian Pintilie, și apoi interzisă de autorități.[7] Per total, nu se poate spune că la „Boema” ar fi avut loc o contestare fățișă a regimului. Totuși, publicul avea prilejul de a se bucura de momente artistice în care componenta național-comunistă era estompată sau chiar lipsea cu desăvârșire, un lucru remarcabil, având în vedere că România a fost una dintre cele mai opace „barăci” din lagărul socialist.
Ultima reprezentație pe scena de la „Boema” a avut loc pe 31 august 1991. Dispariția teatrului de vară simbolizează declinul spațiilor de acest tip, care ofereau acces la cultură, ocazii de socializare și, nu în ultimul rând, un refugiu într-un spațiu răcoros în zilele calde de vară. M-am referit pe larg la „Boema” ca urmare a locului special pe care acest nume îl are în dezvoltarea BCU „Carol I”. Mai jos vom face referire pe scurt la câteva demersuri asemănătoare, pentru a sublinia faptul că „Boema” nu a fost nici pe departe o întreprindere singulară.
Alte teatre și grădini de vară bucureștene
Realizarea unei prezentări exhaustive nu este posibilă din cauza limitelor de spațiu și a dificultății de a accesa suficiente surse care să permită conturarea unei imagini de ansamblu. Prin urmare, lista care urmează este incompletă, dar, sper eu, relevantă pentru subiectul abordat. Una dintre primele grădini de vară din oraș care au devenit rapid neîncăpătoare este „Union Suisse”. Deschisă în anii 1870 (aici au poposit și soldați ruși care au luptat în Războiul Ruso-Turc din 1877-1878), aceasta era plasată pe Strada Regală (astăzi Strada Ion Câmpineanu). Aici oamenii se puteau relaxa la o halbă de bere, ascultând cântecele lui I. D. Ionescu sau vizionând piese puse în scenă de o trupă franceză.[8] Grădina „Union Suisse” a rămas în memoria colectivă și pentru că este imortalizată de Ion Luca Caragiale în piesa O noapte furtunoasă.[9]
Ceva mai târziu, pe 4 decembrie 1888, înceta din viață Elena Oteteleșanu, văduva lui Ioan Oteteleșanu (1795-1876), boier oltean care a ocupat funcția de ministru al finanțelor în ultimele săptămâni din domnia lui Alexandru Ioan Cuza.[10] Având în vedere că cei doi nu au avut urmași, proprietățile lor au intrat, conform dorinței boierului, în administrarea lui Ioan Kalinderu, membru al Academiei Române. Până la urmă, o parte din ele au fost cumpărate de Societatea de Asigurări „Dacia-România”, care le-a împrumutat unor antreprenori.[11] Astfel, la finalul secolului al XIX-lea, pe Calea Victoriei nr. 49 se deschideau terasa și grădina de vară „Oteteleșanu”.
Dacă la alte asemenea locații regăseai persoane din diverse categorii sociale, aici clienți erau mai ales persoane din elita economică și literară a orașului. Odată cu trecerea în noul secol, terasa va fi frecventată în mod constant de personalități precum Ion Minulescu, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu sau Tudor Arghezi. La grădina de vară, în 1907 și-a făcut debutul unul dintre reprezentanții de seamă ai operetei române, Niculae Leonard, iar în 1928, tot aici a avut loc primul concert de jazz din România.[12] Treptat, numărul vizitatorilor scade, iar în cele din urmă terasa și grădina de vară sunt închise. Astăzi, pe locul terasei se înalță impunătorul Palat al Telefoanelor, simbol al intrării într-o nouă epocă.
Cu puțin timp înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, în 1913, pe Strada Sărindar (astăzi Strada Constantin Mille) era deschisă cafeneaua cu spectacole de varieteu „Alhambra”. Fondat de un cântăreț francez, amplasamentul e preluat în scurt timp de un anume Dumitru Papaianopol, care aduce în mod constant artiști străini pentru a atrage cât mai mulți spectatori. Având în vedere că vara localul era închis, în 1916 se deschide în proximitatea lui teatrul de vară „Alhambra”, care va deveni rapid foarte popular, fiind o destinație pentru mulți dintre clienții Casei Capșa. Tot în 1916, cu puțin timp înainte ca România să intre în război, aici va avea loc și o proiecție cinematografică, spectatorii având ocazia să urmărească producția franceză Le Voyage dans la Lune, din 1902. În perioada interbelică, „Alhambra”, care includea atât teatrul de vară, cât și un cinematograf, își va continua activitatea sub numele de „Capitol”. Afectat de trecerea timpului, amplasamentul trece prin mai multe renovări, supraviețuiește teribilului cutremur din 4 martie 1977 și este închis în cele din urmă după Revoluția din decembrie 1989. Vreme de aproximativ trei decenii s-a aflat în ruine, deși i se recunoaște calitatea de monument istoric de clasa A – de importanță națională.[13] A fost renovat parțial și redeschis publicului în august 2021, în urma unui proces marcat de controverse.[14]
Un caz aparte este acela al Arenelor Romane. Construite în 1906, din ordinul regelui Carol I, cu prilejul sărbătoririi a 40 de ani de la urcarea pe tron a acestuia și a 25 de ani de la transformarea României în regat, acestea rămân în picioare și găzduiesc evenimente în aer liber și astăzi. Proiectate de arhitectul Leonida Negrescu, ele au trecut prin mai multe renovări și pot găzdui în prezent peste 5 000 de persoane. Perioada comunistă și-a pus amprenta în mod semnificativ asupra amplasamentului, ștergând însemnele dinastiei, dar, ca și în alte cazuri, nu a avut drept efect distrugerea acestuia.[15] Astfel, putem vedea, făcând un arc peste timp, cum în locația inaugurată în prezența familiei regale, la 100 de ani de la acel moment, în 2006, concerta rapperul american 50 Cent.[16] Chiar dacă produsele artistice consumate de public se schimbă în timp, important este că acesta are în continuare la dispoziție un spațiu în care să se relaxeze.
Muzica era un element indispensabil și al multor altor grădini de vară. De exemplu, în zona Foișorul de Foc exista la un moment dat grădina de vară „10 Mese”, unde cântau cele mai importante tarafuri ale vremii. Aici putea fi ascultat și renumitul lăutar Grigoraș Dinicu (1889-1949), un violonist extrem de talentat, care a beneficiat de recunoaștere internațională, cântând de-a lungul timpului la Budapesta, Londra, Paris, Monte Carlo, New York sau Istanbul. În Centrul Vechi, pe strada Șelari, la „Vulpea Roșie”, cânta Cristian Vasile, foarte apreciat în epocă și nu numai. Aici a răsunat de nenumărate ori celebra melodie Zaraza, inspirată de o tânără superbă, muză și iubită a interpretului, care a avut un sfârșit tragic în februarie 1945.[17]
Au existat și teatre de vară cu privire la locația cărora sursele consultate generează o oarecare confuzie. De exemplu, se vorbește despre un asemenea teatru care ar fi funcționat ca parte a Cazinoului Austro-Ungar și s-ar fi aflat în locul în care astăzi se ridică Palatul Ministerului de Interne (fostul sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român).[18] Cu alte cuvinte, amplasamentul ar fi funcționat în vecinătatea Fundației Universitare „Carol I”. Pe de o parte, varianta aceasta nu este de neglijat, având în vedere că în proximitate s-a aflat, înainte de Primul Război Mondial, Legația Imperiului Austro-Ungar. De altfel, actuala stradă Dem. I. Dobrescu s-a numit pentru o vreme, înainte de Marele Război, strada Viena. Pe de altă parte, Cazinoul Austro-Ungar a fost construit în 1913 în altă zonă, în imediata apropiere a Parcului Cișmigiu, sub coordonarea arhitectului Rudolf Quich. Terenul pe care s-a ridicat clădirea îi aparținea baronului vienez Jules de Waldberg. Helda Hincz, autoare a cărții Bucureștiul maghiar (editura Pro Universitaria, București, 2016), povestește că în clădirea fostului cazino astăzi funcționează Teatrul Elisabeta.[19] Prin urmare, pare greu de crezut că teatrul de vară aferent Cazinoului s-ar fi aflat tocmai lângă Fundația Universitară „Carol I”.
În orice caz, ceea ce trebuie reținut este că teatrele și grădinile de vară din Bucureștiul de odinioară au combinat într-o manieră eficientă și grațioasă elemente autohtone și străine. Textieri, actori și muzicieni locali și-au arătat măiestria într-un mediu care era în mod evident marcat și de influențe franceze, austro-ungare, elvețiene etc. Dezvoltarea culturii române a fost potențată, și nu sabotată, de către asemenea influențe.
În loc de concluzii
Filosoful politic și istoricul francez Alexis de Tocqueville, în lucrarea Democrația în America, publicată în două volume, în 1835, respectiv 1840, face referire și la funcționarea și rolul teatrului în democrații.[20] Acesta remarcă faptul că în regimurile aristocratice teatrul reprezintă palierul artistic cel mai apropiat de standardele democratice; la teatru, diferențele dintre oamenii de rând și nobili se reduc, chiar dacă nu dispar în totalitate – se află cu toții în aceeași sală, chiar dacă unii la parter, iar ceilalți la loje. Atunci când o revoluție înlătură vechiul regim, ne spune autorul, efectele schimbării se fac simțite foarte rapid în ceea ce privește arta dramatică. Oamenii vor umple teatrele până la refuz pentru că își doresc să își vadă propriile trăiri, sentimente și emoții reflectate de piesele puse în scenă. Cu toate acestea, Tocqueville recunoaște că SUA reprezenta o excepție, din cauza puritanismului din societate, reminiscență a unui curent protestant britanic ce dominase cele 13 colonii înainte de Războiul de Independență. Astăzi, deși obtuzitatea de inspirație religioasă mai poate uneori afecta actul artistic, provocările cu care se confruntă teatrele, în SUA și în lume, sunt diferite. Alternativele sunt numeroase și ușor accesibile; potențialul spectator poate opta pentru cinematograf sau pentru vizionarea unor filme sau seriale în confortul propriului cămin.
În București, interesul pentru piesele de teatru e prezent în continuare, dar există loc de mai bine, iar un reviriment al teatrelor de vară ar putea avea o contribuție importantă în acest sens. Teatrele de vară ar oferi acces la cultură și ne-ar ajuta să petrecem timp într-un spațiu răcoros, fără a face rău mediului înconjurător. În asemenea teatre sau grădini ar putea fi organizate și concerte sau chiar vizionări de filme sau meciuri de fotbal.
În interbelic sau chiar înainte, existau și multe grădini de vară micuțe, care bineînțeles că erau mult mai puțin cunoscute decât cele la care m-am referit mai sus. Am putea spune că astăzi echivalentul lor e reprezentat de terasele la care ne putem relaxa, la o halbă de bere, ascultând muzică sau urmărind evenimente sportive. Ele însă nu sunt un substitut al unor proiecte precum „Boema”. Miza ar fi o revigorare a interesului pentru cultură, adunarea la un loc a unui număr important de oameni, în vederea savurării unor momente artistice, putând fi benefică, așa cum am arătat mai sus, din multiple puncte de vedere.
Scopul acestui articol nu este acela de a sugera că teatrele de vară ar fi dispărut cu desăvârșire din București. De exemplu, în parcul Herăstrău funcționează în continuare grădina de vară a Teatrului „Constantin Tănase”. Totodată, în diverse zone, precum Insula Artelor din parcul Titan, în sezonul estival sunt organizate și cinematografe în aer liber. M-aș bucura dacă asemenea inițiative ar apărea mai frecvent și ar beneficia de o mai bună promovare. Ar fi o naivitate să credem că ele ar putea rezolva de unele singure problemele importante cu care se confruntă societatea românească, indiferent dacă ne gândim la cultură sau la climă. Totuși, cred că ele ar putea reprezenta echivalentul unei brize răcoroase într-o zi încinsă de iulie.
[1] Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare IV (1928-1931), Îngrijirea textului, prefață și note de Georgeta Filitti, editura Karta-Graphic, Ploiești, 2014, p. 153.
[2] Anca Podgoreanu, Geta Costache (red.), Biblioteca Centrală Universitară din București. O bibliografie a existenței: 1891-2001, București, 2001, p. 22.
[3] Cristian Ghinea, „La „Boema”, spectacolele noastre erau adevărate mitinguri…”, Cristian Ghinea’s Blog, 23 noiembrie 2017, accesat în iulie 2024. https://cristianghinea.wordpress.com/2017/11/23/3859/.
[4] Ioan Massoff, Tănase, editura Meridiane, București, 1964.
[5] „Sunt o cârpă în amor”, Îmi pasă, Joi, 4 Ianuarie 2018, accesat în iulie 2024. https://sanuuitam.blogspot.com/2018/01/sunt-o-carpa-in-amor.html.
[6] „Grădinile de vară – sufletul și bucuria orașului”, România Liberă, 26 iulie 2007, accesat în iulie 2024. https://romanialibera.ro/special/gradinile-de-vara-d-sufletul-si-bucuria-orasului-67415/.
[7] Miruna Runcan, „Scandalul Revizorul – o recontextualizare politică (I)”, Observator Cultural, 8 aprilie 2020, accesat în iulie 2024. https://www.observatorcultural.ro/articol/scandalul-revizorul-o-recontextualizare-politica-i/.
[8] „Grădinile de vară – sufletul și bucuria orașului”…
[9] Ion Luca Caragiale, O noapte furtunoasă, editura My Ebook, București, 2016, p. 7.
[10]„Ioan Oteteleșanu”, Enciclopedia României, accesat în iulie 2024. https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ioan_Otetele%C5%9Fanu.
[11] „Terasa și Hotel Oteteleșanu”, Once upon a Time in Bucharest, Vineri, 30 septembrie 2016, accesat în iulie 2024. http://ouatib.blogspot.com/2016/09/terasa-otetelesanu.html.
[12] „Grădinile de vară – sufletul și bucuria orașului”…
[13] Ana-Maria Șchiopu, „Istorii vesele şi triste din grădinile de vară ale Capitalei: «Aceste spectacole erau o comoară de învățăminte»”, Adevărul, 25 iulie 2020, accesat în iulie 2024. https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/istorii-vesele-si-triste-din-gradinile-de-vara-ale-2037575.html#google_vignette.
[14] Vlad Odobescu, „Te bucuri că se redeschide Grădina Alhambra? Îți dăm motive să te întristezi”, Scena 9, 26 august 2021, accesat în august 2024. https://www.scena9.ro/article/gradina-alhambra-patrimoniu-deschidere.
[15] „Grădinile de vară – sufletul și bucuria orașului”…
[16] „50 Cent va concerta la Arenele Romane”, HotNews, 5 iunie 2006, accesat în iulie 2024. https://hotnews.ro/50-cent-va-concerta-la-arenele-romane-871558.
[17] „Grădinile de vară – sufletul și bucuria orașului”…
[18] Daniela Caraman Fotea, „Grădinile de vară ale Bucureştilor”, Radio România Cultural, 14 august 2018, accesat în iulie 2024. https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/muzica-dans-arte/gradinile-de-vara-ale-bucurestilor-id13843.html.
[19] Antoaneta Dohotariu, „Exclusiv «M-au pedepsit și m-au umilit, m-au călcat toți în picioare». Cu ce preț a documentat o scriitoare unguroaică Bucureștiul maghiar”, 30 august 2021, accesat în iulie 2024. https://b365.ro/exclusiv-m-au-pedepsit-si-m-au-umilit-m-au-calcat-toti-in-picioare-cu-ce-pret-a-documentat-o-scriitoare-unguroaica-bucurestiul-maghiar-430852/.
[20] Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, volumul 2, editura Humanitas, București, 1992, pp. 84-89.
