Străzile ne povestesc istoria

Angajaților și utilizatorilor Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” le este familiar ansamblul de străzi care înconjoară instituția. La vest de clădirea Fundației Universitare, inaugurată în 1895, între aceasta și Palatul Regal, actualmente sediu al Muzeului Național de Artă al României, se întinde Calea Victoriei, arteră centrală a capitalei cu o lungime de aproape trei kilometri. Cunoscută sub numele de Podul Mogoșoaiei, din perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, aceasta și-a primit noua denumire în 1878, după revenirea la București a trupelor victorioase, care luptaseră în războiul în urma căruia România și-a obținut independența.

La nord, Biblioteca este mărginită de strada C.A. Rosetti, anterior cunoscută drept strada Clemenței. Schimbarea de denumire s-a produs în preajma anului 1890, pentru a-l onora pe Constantin Alexandru (C.A.) Rosetti (1816-1885), unul dintre cei mai importanți oameni politici și publiciști ai epocii. Descendent pe linie paternă al unei familii de greci fanarioți, el are un statut social care îi permite să studieze la Paris, unde ia contact cu ideile care au inspirat Revoluția Franceză, idei care vor sta la baza implicării sale în Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Va fi nevoit să plece în exil după acest episod, dar va reveni, având un rol important atât în dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Române, cât și în abdicarea forțată a acestuia. Adept al republicanismului (era descris uneori ca liberal roșu), Rosetti va susține totuși venirea pe tronul României a Principelui Carol, ocupând mai multe demnități importante în perioada 1866-1883 (ministru al instrucțiunii și cultelor, calitate în care a avut un rol important în fondarea Academiei Române; ministru de interne; președinte al Camerei Deputaților). Relația lui cu liderul liberal I.C. Brătianu a fost marcată atât de momente de colaborare, cât și de tensiuni, Rosetti fiind adeptul unei accelerări a procesului modernizator care debutase în România, din punct de vedere politic, precum și socio-economic. Mai ales în ceea ce privește chestiunea țărănimii, el era adeptul unor reforme radicale, iar tragedia reprezentată de Răscoala Țărănească din 1907 a dovedit că poziția lui fusese una corectă. Diferențele de viziune nu l-au împiedicat să fie alături de Principele Carol și de Brătianu atunci când, în 1877, trupele române au trecut Dunărea pentru a lupta împotriva otomanilor. ¹ Nu întâmplător strada C.A. Rosetti se intersectează cu Calea Victoriei.

Spre finalul secolului al XIX-lea, cea mai importantă clădire de pe strada Clemenței/C.A. Rosetti era, cel puțin din punct de vedere literar, cea în care locuia avocatul și omul politic Grigore Păucescu, originar din Teleorman, dintr-o familie de mici boieri. După decesul acestuia, survenit în 1897, I.L. Caragiale scria următoarele rânduri: „Când un literat, ori un artist, intra în casa lui Păucescu, era întâmpinat cu acea înaltă considerațiune, cu acele distinse maniere, cu acea dragoste francă și fără afectare cu care este întâmpinat omul de talent în saloanele celui mai cult, mai demn și mai omenos aristocrat, într-un cuvânt cu onorurile datorite unui nobil din partea unui nobil (…). Un așa prieten prețios pentru literatura și arta românească, cu greu vor mai găsi artiștii și literații noștri.”² În casa lui Păucescu au fost citite pentru întâia oară opere importante ale literaturii române, precum Scrisoarea III de Mihai Eminescu, O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale sau Trubadurul de Barbu Ștefănescu Delavrancea.³

După moartea proprietarului, pe 26 mai 1911, Fundația Universitară va cumpăra casa și o va demola pentru a face loc extinderii clădirii instituției. Lucrările au fost încheiate în 1914, la inaugurarea desfășurată pe 9 mai participând și Regele Carol.⁴ Erau ultimele luni din viața monarhului și ultimele luni înainte ca întreaga Europă să fie zguduită de izbucnirea Primului Război Mondial.

După apariția României Mari pe harta Europei, au apărut discuții legate de o nouă extindere a Fundației. Astfel, în iulie 1931, când pe tronul României se afla deja Carol al II-lea, instituția intră în posesia unui imobil aflat la est de locul unde odinioară se înălța casa lui Grigore Păucescu, și a terenului aferent (1650 mp).⁵ Istoricul și omul politic Nicolae Iorga a avut un rol important în această tranzacție. Aici va fi organizată grădina „Boema”, pe locul căreia, după 1990, va fi construit noul corp de clădire ce va lega sediul Fundației de clădirea Dacia.

Dacă vrem să ajungem din fața corpului Boema în Piața Revoluției, putem face câțiva pași spre est, pentru a o lua apoi spre sud, pe strada Boteanu. Conform unei lucrări despre Calea Victoriei redactate în perioada comunistă, strada Clemenței, care astăzi poartă numele lui Rosetti, se numea înainte de 1877 ulița Boteanului.⁶ Umbra Botenilor, neam boieresc care avea proprietăți aici încă din prima parte a secolului al XVII-lea,⁷ planează asupra întregii zone. Având în vedere că, la origini, dimensiunile orașului erau minuscule în comparație cu cele actuale, partea centrală care astăzi include și Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, era acum câteva secole mahalaua Boteanului.

Numele mahalalei s-a extins și asupra celei mai apropiate biserici de Bibliotecă. Pe locul actualului lăcaș de cult fusese ridicată o bisericuță de lemn în 1682, bisericuța Bradu-Boteanu (în apropiere ar fi existat la un moment dat un brad falnic). După secolul al XVIII-lea până în secolul XX, aceasta a fost reconstruită din cărămidă în mai multe rânduri, fiind afectată atât de cutremure, cât și de modificările planurilor urbanistice.⁸ Astăzi, ea poartă numele de Boteanu-Ienii, preluând și hramul Bisericii Ienii (Enei),⁹ care se afla vizavi de fostul Hotel Intercontinental (actualmente Grand Hotel Bucharest), de cealaltă parte a Bulevardului Nicolae Bălcescu, și care a fost demolată din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, după marele cutremur din martie 1977.

Dacă trecem de acest lăcaș de cult cu o istorie atât de interesantă, ajungem la strada Dem. I. Dobrescu. În dreapta noastră se află corpul Dacia al BCU „Carol I”, iar în stânga, sediul Uniunii Arhitecților din România. În clădirea din dreapta a funcționat în perioada interbelică Banca Dacia-România. După instaurarea regimului comunist, imobilul a fost naționalizat, găzduind sediul Direcției a V-a (Pază și protecție demnitari) a Departamentului Securității Statului (DSS). Ca și clădirea Fundației, a fost grav avariat în schimbul de focuri din seara zilei de 22 decembrie 1989, acoperișul fiindu-i distrus de un foc devastator, izbucnit în urma utilizării gloanțelor incendiare. După renovare, a devenit parte a BCU „Carol I”.

Sediul Uniunii Arhitecților din România atrage atenția prin înfățișarea-i eclectică. Pe rămășițele unei clădiri istorice, devastate în zilele Revoluției și lăsate în paragină ulterior, a fost ridicat un corp de sticlă, ce pare o miniatură a unui zgârie-nori occidental. Soluția aceasta, apreciată de unii și criticată de alții, a atras atenția asupra clădirii și a dat naștere și la confuzii. Astfel, există voci care susțin că aici s-ar fi aflat casa lui Grigore Păucescu¹⁰, cea care a constituit un adevărat refugiu al elitei literare românești din a doua parte a secolului al XIX-lea. În realitate, acel imobil se afla, așa cum am menționat mai sus, mult mai aproape de Calea Victoriei, în casa din capătul sud-estic al străzii Boteanu locuind, la începutul secolului XX, procurorul Constantin A. Robescu.¹¹

În prima parte a domniei lui Carol I, actuala stradă Dem. I. Dobrescu purta numele de Strada Vămii. În mod evident, denumirea era dată de faptul că în proximitate se aflase „…vechea Vamă românească. În ea s’au mutat jandarmii, şi mai târziu Şcoala superioară de Războiu. În manejul jandarmilor călări am fost suit pentru întâia oară pe cal, de către tatăl meu, pe atunci locotenent, în 1894…”¹² Stabilirea sediului Legației Imperiului Austro-Ungar de la București în zonă a transformat strada Vămii în strada Viena. În acea perioadă – final de secol XIX, început de secol XX –, relațiile dintre cele două state erau destul de apropiate. România aderase, în secret, în octombrie 1883, la Tripla Alianță, formată din Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar și Regatul Italiei.¹³

Poziționarea geopolitică a României s-a modificat în anii Primului Război Mondial, înfăptuirea Marii Uniri aducând cu sine și o nouă schimbare de denumire a străzii pe care am poposit: numele Viena a fost înlocuit de cel al președintelui democrat al SUA, politologul Woodrow Wilson (1913-1921). Alegerea lui Wilson nu era deloc întâmplătoare: printre cele 14 puncte pe care le-a promovat se numărau și două care impuneau dreptul națiunilor la autodeterminare (punctele 9-10), drept pe fundamentul căruia a fost edificată România Mare.¹⁴ Astfel, atunci când publică, în 1933, istoria primilor 40 de ani ai Fundațiunii Universitare „Carol I”, directorul instituției, Alexandru Tzigara-Samurcaș, notează că strada Wilson este cea care trece atât prin fața Societății Dacia-România, cât și prin fața Fundațiunii.¹⁵

În 1940, lucrurile iau din nou o turnură nefastă pentru România. Statul național-legionar (decembrie 1940-ianuarie 1941) și dictatura militară a lui Ion Antonescu (ianuarie 1941-august 1944) se subordonează Germaniei Naziste, iar strada noastră renunță la numele unui fost șef de stat american, redevenind strada Viena.¹⁶ La trei ani după ce hegemonia extremei drepte este înlăturată, în România e instaurat regimul comunist, regim care, bineînțeles, nu considera că ceea ce ar trebui să ne inspire se găsește la Viena sau la Washington D.C. Astfel, fosta stradă a Vămii e denumită strada Serghei Kirov.¹⁷ Alegerea nu e lipsită de o anumită doză de ironie. Kirov fusese un lider bolșevic asasinat în 1934. Uciderea lui a constituit factorul declanșator al Marii Epurări, represiune stalinistă de o brutalitate ieșită din comun, căreia i-au căzut victime cel puțin 700 000 de persoane. Stalin era liderul Uniunii Sovietice în momentul în care strada Viena primea numele lui Kirov; au existat teorii conform cărora chiar el ar fi ordonat moartea colaboratorului său, pentru a putea justifica represiunea, dar validitatea acestor teorii nu a putut fi dovedită până acum.
În 1958, trupele sovietice se retrag din România, iar liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej începe să se distanțeze treptat de Kremlin, acțiunea lui culminând cu publicarea așa-numitei Declarații de independență a Partidului Muncitoresc Român (PMR) din 1964.¹⁸ În această perioadă, strada noastră renunță la numele lui Kirov, devenind strada Onești. Interesant este că municipiul Onești, un oraș din județul Bacău care, în 2011, avea 39 000 de locuitori, a purtat numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în perioada 1965-1990.

După Revoluția din 1989, istoria era din nou liberă să șteargă și să rescrie numele străzilor. Astfel ajungem la Demetru Ion Dobrescu, jurist și om politic țărănist, primar al Bucureștiului în intervalul 1929-1934. Activitatea lui a fost apreciată în epocă, el promovând, printre altele, acordarea de ajutoare sociale celor nevoiași, organizarea de adăposturi pentru oamenii străzii și înființarea de cantine pentru muncitori.¹⁹

Prezentarea de mai sus poate părea stufoasă, prin multiplele incursiuni spațio-temporale care îl pot lăsa pe cititor într-o stare de ușoară confuzie. Asumându-și un asemenea risc, ea își propune să îi sugereze acestuia ca uneori, atunci când se află pe străzile din preajma Bibliotecii, să se oprească un pic, pentru a-și îndrepta un gând către istoria pe care zona o reflectă și spre lecțiile pe care această istorie le oferă.

1. Ohio.edu, „C.A.Rosetti”, consultat în octombrie 2022, https://www.ohio.edu/chastain/rz/rosetti.htm.
2. Ion Luca Caragiale, „Grigore Păucescu”, Epoca, III, nr. 446, 8 mai 1897.
3. Anca Podgoreanu, Geta Costache (red.), Biblioteca Centrală Universitară din București. O bibliografie a existenței: 1891-2001, București, 2001, p. 22.
4. Ibidem, p. 23
5. Ibidem, p. 24
6. Ibidem, pp. 23-24
7. Gândacul de Colorado. Ziarul Românilor de Pretutindeni, „Vechi mahalale bucureștene”, 29 mai 2011, consultat în octombrie 2022, https://www.gandaculdecolorado.com/vechi-mahalale-bucuretene/.
8. Basilica.ro, „Biserica Boteanu din București acum 100 de ani”, 6 februarie 2012, consultat în octombrie 2022, https://basilica.ro/biserica-boteanu-din-bucuresti-acum-100-de-ani/
9. Biserica Boteanu, „Despre noi”, consultat în octombrie 2022, https://bisericaboteanu.ro/despre-noi/.
10. Călător prin România, „Casa Păucescu – Strada Demetru I. Dobrescu”, consultat în octombrie 2022, https://www.travellerinromania.com/itinerary/casa-paucescu-strada-demetru-i-dobrescu/.
11. Analiza Istorico-arhitecturală, „DUBLA ENIGMA A SEDIULUI UNIUNII ARHITECTILOR”, 18 decembrie 2013, http://a-craciunescu.blogspot.com/2013/12/dubla-enigma-sediului-uniunii.html, consultat în octombrie 2022.
12. Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei – Povestea unei străzi, ediția a 3-a revizuită, Biblioteca Bucureștilor, 2011,p. 165.
13. Ibidem, p. 290.
14. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediția a 4-a, revăzută și adăugită, Univers Enciclopedic Gold, București, 2010, p. 246.
15. Alexandru Tzigara-Samurcaș, Fundațiunea Universitară Carol I 1891-1931, București, 1933, p. 48.
16. Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 165.
17. Bucureștii Vechi și Noi, „București, anii ’50”, 14 noiembrie 2014, consultat în octombrie 2022, https://bucurestiivechi-sinoi.ro/2014/11/bucuresti-anii-50/.
18. Florin Constantiniu, op. cit., p. 487.
19. Adevărul, „PRIMARI DE LEGENDĂ Povestea „Primarului Târnăcop” care a transformat Bucureștiul în Micul Paris!”, consultat în octombrie 2022, https://adevarul.ro/stiri-locale/bucuresti/primari-de-legenda-povestea-primarului-tar-nacop-1370393.html.