Un jurământ al bibliotecarului

Pentru cei care lucrează în biblioteci, întrebarea are un răspuns. Într-un fel, în acest proces de transformare spre care tind bibliotecile, primii mesageri ar trebui să fie chiar angajații. Mai întâi din interes propriu și profesional, și apoi pentru că toate breslele ar trebui să se supună unui fel de Jurământ al lui Hipocrate, deci inclusiv bibliotecarii. Și ei contribuie la îmbunătățirea societății, chiar dacă afirmația, pentru unii, poate suna vetust. Ar fi nevoie de un jurământ al bibliotecarului?

La urma urmei, o părticică din priceperea unui medic sau a unui inginer, psihoterapeut sau profesor, magistrat sau jurnalist se datorează și bibliotecarilor anonimi, cei care au îngrijit o carte sau mai multe, pe care studenții la Medicină, Politehnică, Psihologie, Drept sau Litere, ori te miri la ce altă facultate, le-au cerut. Ei le-au îngrijit sau adus de la raft, ori le-au recomandat, știind, din propria experiență profesională, că le sunt necesare cititorilor, în sprijinul formării profesionale și umane. Tocmai de aceea, nu văd de ce nu ar exista, măcar simbolic, și un jurământ al bibliotecarului. L-aș adapta după modelul amintit mai sus, dar și după vremuri și ar suna cam așa, admițând că poate suporta îmbunătățiri:

Jur, în amintirea lui Gutenberg, dar și cu gândul la miracolul evoluției tehnologice, că nu voi uita niciodată un lucru, și anume că înainte de a fi fost eu bibliotecar sau angajat într-o bibliotecă, am fost cititor, dar și că alții înaintea mea au adus onoare acestei meserii și astfel i-au îngrijit reputația, care și pe mine, cel care acum lucrez cu cărți și cu oameni, mă obligă s-o îngrijesc la fel și chiar să o îmbunătățesc.

De asemenea, jur ca, la rândul meu, să pledez onest pentru utilitatea acestei meserii pentru societate, dar și să-i laud frumusețea vocațională, astfel încât sâmburele dorinței de a o practica să fie viu și luminat.

Jur să nu-l privesc ca pe o amenințare profesională pe aproapele meu, atât din bibliotecă, cât și din afara ei, iar cu colegul să mă însoțesc în a face fapte bune pentru ceea ce lumea așteaptă de la noi, iar pe cititor să-l chem să îmbunătățim felul de funcționare a bibliotecii, astfel încât ea să fie utilă și interesantă pentru semenii de toate vârstele. 

Mai jur să fiu conștient și luminat că, dacă îmi fac treaba bine, binele se va întoarce la mine atunci când eu voi merge pe stradă, la vreun ghișeu sau la școala copiilor mei, în sala de judecată, ori la spital și-n alte locuri unde voi interacționa cu oameni.

 Chiar dacă în vremurile noastre există cataloage virtuale și cititorul caută, jur să nu mă abat de la datoria mea de a-i oferi îndrumare, dacă mi-o cere și mă pricep, iar dacă nu știu, spre alți colegi să îndrum. Jur să nu bâjbâi păreri la întâmplare, doar ca să îndeplinesc un act formal. Jur că voi fi politicos cu toți cititorii și că îi voi trata cu respect egal, încercând să văd în fiecare om o viitoare resursă pentru îmbunătățirea viitorului țării. Să-mi știu și rolul, și limitele și, mai ales, să nu îmi pierd niciodată dragostea și respectul pentru ceea ce fac și pentru cei care vin să caute cunoaștere. În fine, jur că nu voi lua în derâdere întrebările vreunui coleg sau utilizator și nu îmi voi exprima public nemulțumirile profesionale, ci voi căuta să le rezolv în cadrul colectivului, acolo unde petrec o bună parte din zi.

Cam așa aș vedea jurământul bibliotecarului într-o versiune incipientă, dar închei cu un exemplu care face o infinit mai mare cinste breslei. Pe 30 august 1874, Mihai Eminescu era numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași prin decret domnesc, la propunerea ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu, după ce depune jurământul în Aula Universității din Iași, în fața rectorului Ștefan Micle. Îmi permit să afirm că acest jurământ devine și un simbol care leagă destinul celor două biblioteci centrale universitare, cea din București și cea din Iași:

 „Jurământ

«Jur în numele lui Dumnezeu și declar pe onoarea și conștiința mea:

Credință domnitorului românilor Carol I și constituției țării mele;

De a-mi împlini cu sânțenie datoriile ce-mi impune funcțiunea mea;

De a aplica legile și de a mă conforma legilor întru toate și pentru toți, fără pasiune, fără ură, fără favoare, fără considerațiune de persoană, fără nici un interes direct sau indirect.

Așa să-mi ajute Dumnezeu.

Mihaiu Eminescu»”[1]

 

                                                                                       

[1] Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fond Rectorat, dosar 4/ 1873-1874, fond Rectorat, dosar 4/ 1873-1874, f. 82

Mai multe de la același autor

Articole similare

spot_img

Ultimele articole

Utilizatorul serviciilor cărții: Who is he/she?

În cei zece ani de activitate în cadrul unei biblioteci publice – Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chișinău – ne-am îndreptat interesul inițial cumva...

Timotei Cipariu – personalitate marcantă a filologiei românești –

Timotei Cipariu (1805-1887), supranumit „Părintele filologiei românești”, a fost primul care a publicat documente și monumente vechi de limbă în Archivu pentru filologie și...

Biblioteci fondatoare. (2) Biblioteca Seminarului de Sociologie, etică și politică

Biblioteca Seminarului de Sociologie, etică și politică a început să se constituie după transferul lui Dimitrie Gusti la Facultatea de Filosofie și Litere din...

Abonează-te la newsletter!

Dacă vrei să fii printre primii care află de noile noastre articole publicate