Trei autori diferiți ca stil și atmosferă, dar apropiați prin felul în care transformă istoria, experiența umană și marile întrebări despre viață în povești care rămân: Ivo Andrić, Danilo Kiš și Milorad Pavić.
Titlu: Povestea cu elefantul vizirului
Autor: Ivo Andrić
Traducere: Gellu Naum, Voislava Stoianovici
Editura: Polirom
Colecție: Biblioteca Polirom Esențial
An apariție: 2020
Număr de pagini: 312
Ivo Andrić (1892-1975) este una dintre cele mai importante voci ale literaturii sud-est europene și singurul scriitor din spațiul fostei Iugoslavii distins cu Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1961.[1]
Originar din satul Dolac, aflat în apropiere de Travnik (Bosnia) – un teritoriu integrat la vremea aceea în Imperiul Austro-Ungar[2], dar care mai păstra reminiscențele celor aproape cinci veacuri de stăpânire otomană[3] – viitorul scriitor a avut o copilărie umbrită de o pierdere prematură. Rămas fără tată la doar doi ani, a fost trimis de mama sa la rude, în Višegrad, un mic oraș situat pe râul Drina, la granița cu Serbia.[4] Ulterior, studiile universitare le-a urmat la Zagreb, Viena, Cracovia și Graz, unde a obținut titlul de doctor în 1924, specializându-se în literatură slavă și istorie.[5]
Un detaliu biografic poate mai puțin cunoscut este faptul că și-a cultivat vocația scrisului în spatele gratiilor. La doar 22 de ani, imediat după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, pe 28 iunie 1914, poliția austriacă l-a arestat din cauza legăturilor sale cu mișcarea revoluționară „Tânăra Bosnie” – care milita pentru unificarea slavilor de sud – și cu alte cercuri naționaliste. Odată cu încheierea Primului Război Mondial, a debutat cu volumul de poeme în proză Ex Ponto (1918), urmat de Nemiri (1920), o a doua culegere literară aparținând aceluiași gen.
Anul 1919 a marcat intrarea sa în diplomație. Alăturându-se Ministerului Afacerilor Externe al noului stat iugoslav, Andrić a activat ca diplomat la Vatican, București, Trieste, Paris și Madrid. Ascensiunea sa politică a culminat cu numirea în funcția de ambasador în Germania, post pe care îl deținea în momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Refuzând oferta guvernului german de a i se asigura refugiu în Elveția, a ales să se întoarcă în Belgradul ocupat. Acolo și-a petrecut anii războiului în arest la domiciliu, timp în care a scris cele mai cunoscute două romane ale sale: Na Drini ćuprija (E un pod pe Drina) și Travnička hronika (Cronică din Travnik), ambele publicate în 1945.
Odată cu instaurarea noului regim comunist, Ivo Andrić a devenit o figură emblematică. E un pod pe Drina a fost integrat în programa școlară obligatorie, iar prestigiul său i-a adus funcții importante: președinția Uniunii Scriitorilor și, din 1950, un mandat de deputat în Adunarea Națională.[6]
Câteva dintre cele mai cunoscute opere ale sale, apărute la editura Polirom, sunt: E un pod pe Drina (2018, 2020), Cronică din Travnik (2019), Povestea cu elefantul vizirului (2020), Povestiri din singurătate (2020), Omer-pașa Lataș (2021), Povestiri despre femei (2023), Curtea blestemată şi alte povestiri (2026).[7]
Volumul Povestea cu elefantul vizirului a fost publicat inițial în limba română în anul 1966, în traducerea celebrului poet suprarealist român Gellu Naum și a distinsei traducătoare Voislava Stoianovici.[8] Ediția din 2020 este o reeditare a acelei traduceri și cuprinde șaisprezece povestiri care alcătuiesc un mozaic istoric. Sau, mai bine spus, o panoplie a trăirilor umane. Cadrul istoric, fie că evocă stăpânirea otomană, ocupația austriacă sau cele două războaie mondiale, rămâne pe plan secund; el doar fixează reperele. Centrul de greutate îl formează oamenii acelor ținuturi (pe care autorul le cunoaște foarte bine, unele chiar din copilărie) și modul în care frământările epocii se răsfrângeau în viața lor de zi cu zi.
Ivo Andrić are un stil aparte de a relata, îmbinând sobrietatea cronicii cu o ironie fină și un suspans subtil, iar pe alocuri povestirile devin chiar imprevizibile. Narațiunea curge atât de firesc, încât granița dintre ficțiune și adevăr documentar se dizolvă.
Nu știu dacă a existat haiducul Stoian din „Veletovenii”, care le-a ținut piept turcilor din Užice într-un turn ruinat de la graniță, spre finalul răscoalei lui Karagheorghe, împreună cu un flăcău din Arilje. Sau dacă a fost un anume clăcaș ca în „Povestea clăcașului Siman”, care s-a agățat de iluzia schimbării și dreptății, dându-și întreaga viață peste cap, atunci când trupele austriece au ocupat Sarajevo. Și cine știe dacă nu cumva a trăit o Anika ca în „Vremurile Anikăi”, a cărei prezență tulburătoare stârnea în sat aproape aceeași dezaprobare ca virtutea părintelui Vujadin. Poate că bătrânul Ibro Solak din „Surcele” a cărat acel cărucior plin de lemne pe ulițele Sarajevului, iar povestea lui tragică era cunoscută doar de câteva persoane. Chiar și atunci când autorul folosește instrumentele fabulei, ca în cazul mielușiței din „Aska și Lupul”, o face pentru a sublinia resursele nebănuite ale oricărei ființe împinse la limită. Însă povestirea care surprinde cel mai bine absurdul situației este „Povestea cu elefantul vizirului”, în care locuitorii din Travnik ajung să se teamă mai mult de un animal exotic decât de tiranul care îl stăpânește.
Putem doar să ne imaginăm că toate personajele din acest volum au trăit cândva, într-o formă sau alta, pentru că, așa cum ne mărturisește însuși autorul, există un proverb turcesc care spune că sunt minciuni orientale „mai adevărate decât oricare adevăr”.[9]
„Oraşele şi târgurile bosniece sunt pline de poveşti. În poveştile acestea, de cele mai multe ori născocite, sub chipul unor întâmplări neverosimile şi sub masca unor nume adeseori scornite, se ascunde istoria adevărată şi nerecunoscută a locurilor de baştină, a oamenilor vii şi a generaţiilor demult dispărute. Ele fac parte din categoria acelor minciuni orientale, despre care un proverb turcesc spune că sunt «mai adevărate decât oricare adevăr». Poveştile bosniece duc o viaţă tainică şi ciudată. În privinţa aceasta ele se aseamănă cu păstrăvul bosniac. […] Păstrăvul bosniac, neobişnuit de lacom, e tot pe-atâta de iute şi de viclean şi se repede orbeşte la undiţa pescarilor iscusiţi, dar e inaccesibil şi chiar invizibil pentru cei ce nu cunosc apele din partea locului şi soiul acesta de peşte. […] Travnicenii, oamenii cei mai înţelepţi din Bosnia, ştiu cele mai multe poveşti de felul acesta, dar le spun rar străinilor, aşa cum bogatul dă greu banul din mână. În schimb, fiecare poveste pe care o spun preţuieşte cât trei poveşti obişnuite; fireşte, după părerea lor. Aşa e şi cu povestea despre elefantul vizirului.”
(extras din „Povestea cu elefantul vizirului”,
Povestea cu elefantul vizirului, Ivo Andrić)
Titlu: Criptă pentru Boris Davidovici
Autor: Danilo Kiš
Traducere: Simeon Lăzăreanu
Editura: Polirom
An apariție: 2009
Număr de pagini: 241
Danilo Kiš (1935-1989) este o figură marcantă a literaturii central-europene din secolul al XX-lea. S-a născut la Subotica, în nordul Iugoslaviei,[10] dintr-un tată evreu maghiar și o mamă muntenegreană ortodoxă – o dublă descendență care avea să-i marcheze întreaga operă.[11]
În iarna anului 1942, pe când scriitorul avea șapte ani și locuia în Novi Sad, doi soldați maghiari l-au dus pe tatăl lui, împreună cu alți prizonieri, pe malul înghețat al Dunării. Raziile militare ale acelei luni – comise de armata maghiară aliată Germaniei naziste – s-au soldat cu peste 1.200 de evrei și sârbi împușcați, gazați sau înecați în apele înghețate ale fluviului, rămânând unul dintre cele mai sângeroase episoade din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tatăl lui a scăpat, cum avea să mărturisească chiar Danilo Kiš, „printr-un miracol”: grămada de cadavre care astupase copca din gheață i-a făcut pe soldați să-și piardă răbdarea și să-i trimită înapoi pe cei rămași. Așa a ajuns să se întoarcă tatăl său acasă, „frânt și îmbătrânit dintr-odată”, cum și-l amintea scriitorul, după ce petrecuse o zi întreagă pe Dunărea înghețată, așteptându-și rândul să fie împușcat.[12]
La scurt timp după acele evenimente, familia a fugit din Novi Sad și s-a refugiat în Kerkabarabás, satul natal al tatălui. Aici avea să-i găsească, în 1944, ocupația nazistă a Ungariei. Tatăl său a fost arestat din nou și deportat la Auschwitz, de unde nu s-a mai întors.[13] După încheierea războiului, Danilo Kiš – împreună cu mama și sora lui mai mare – s-a mutat în Cetinje, locul originar al mamei, unde Kiš și-a încheiat studiile liceale, în anul 1954. A studiat apoi literatura la Universitatea din Belgrad, absolvind în 1958 ca primul student al universității care obținea o diplomă în literatură comparată.[14]
Debutul editorial a avut loc în anul 1962, cu publicarea microromanelor Mansarda și Psalm 44. Printre aparițiile notabile, traduse în limba română, se numără: Clepsidra (ed. Univers, 1987 – publicată inițial sub titlul Peščanik în anul 1972 și distinsă în 1973 cu Premiul revistei NIN), Criptă pentru Boris Davidovici (Editura de Vest, 1992; ed. Polirom, 2009), Grădina, cenușa (ed. Univers, 2000, 2010), precum și volumele Suferințe timpurii (ed. Polirom, 2008) și Enciclopedia morților (ed. Univers, 1996; ed. Polirom, 2008).
Spre finalul anilor ’80, anvergura operei sale în spațiul european a fost confirmată printr-o serie de distincții. În 1986, statul francez i-a decernat titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, urmat, doi ani mai târziu, de Preis des Literaturmagazins și Premio di Tevere la Roma (distincție care i-a recompensat activitatea eseistică). Tot în 1988, pe 15 decembrie, a fost ales membru corespondent al Academiei Sârbe de Științe și Arte din Belgrad, iar în anul următor i-a fost atribuit Premiul Bruno Schulz.[15]
Cartea care i-a adus recunoașterea internațională a fost volumul de povestiri Criptă pentru Boris Davidovici, apărut la Zagreb, în 1976, după ce mai multe edituri au ezitat să-l publice. În ciuda succesului public – peste 500.000 de exemplare vândute – sau poate tocmai din pricina lui, volumul a declanșat cel mai mare scandal literar din Iugoslavia postbelică. Vreme de șapte luni, între septembrie 1976 și martie 1977, a fost concertată o campanie de presă împotriva scriitorului, la care au participat vechi scriitori și critici literari staliniști, naționaliști, antisemiți și colegi de breaslă. Acuzat de plagiat – de „furtul” unor idei și procedee din Roy Medvedev, Karlo Štajner, Borges, Joyce sau Babel – și supus unui adevărat linșaj public, Danilo Kiš a fost adus în fața tribunalului. În sală se aflau și sute de tineri veniți să-l susțină, alături de prieteni precum Predrag Matvejević și Miroslav Krleža. Și-a ținut pledoaria, a înfrânt acuzatorii și a câștigat – dar asta nu l-a făcut să-și schimbe hotărârea de a-și părăsi țara. A plecat la Paris, unde a scris cartea Čas anatomije [Lecția de anatomie] (1978), în care a disecat, rând pe rând, toate acuzele care i se aduseseră.[16]
Cele șapte povestiri ale volumului Criptă pentru Boris Davidovici reconstituie o Europă Centrală și Răsăriteană de la începutul secolului al XX-lea, o lume prinsă în vârtejul terorii staliniste, cu acuzați de trădări pe care nu le comiseseră. Personajele – anarhiști, comisari, poeți, medici, studenți, ziariști, măcelari, voluntari în Brigăzile Internaționale din Spania, deopotrivă anchetatori și anchetați – alcătuiesc biografiile unor oameni dispăruți fără mormânt. Danilo Kiš îi scoate din anonimatul unei simple cifre statistice, redându-le o viață pe hârtie. Dar o viață reconstituită diferit, în care esența și simulacrul se substituie reciproc. Astfel, autorul inventează documente sau prelucrează date reale până la ultimul detaliu, fabricând „mărci de istoricitate” (așa cum le numea Krzysztof Pomian) tocmai ca să pară cât mai reale și să producă un impact puternic.[17]
Se poate spune că autorul a reușit. Le-a redat viața pe hârtie și a creat personaje de care ți-e greu să te desprinzi. Îți rămâne în minte Hanna Krzyzewska din „Cuțitul cu plăsele din lemn de trandafir”, care fuge din Polonia spre Antonovka și rezistă cinci ore în apa rece din rezervorul locomotivei, recitând din Broniewski ca să-și păstreze curajul. Și te întrebi cum ar fi fost dacă n-ar fi căzut pe mâinile unui om ca Micșa.
Nu-l uiți nici pe Gould Verschoyle din „Scroafa care-și mănâncă purceii”, irlandezul care își lasă țara în urmă și pleacă în Războiul Civil Spaniol pentru idealul în care crede. În „Leii mecanici”, Édouard Herriot privește o Uniune Sovietică pregătită cu grijă pentru vizita sa și ajunge, fără să-și dea seama, în fața unei lumi în care realitatea și spectacolul se amestecă până când devin greu de separat.
În „Cercul magic al cărților”, povestea doctorului Taube îți reamintește cât de fragil poate fi destinul unui om dacă poate fi hotărât la o partidă de cărți într-un lagăr de concentrare. Iar personajul Kostik Korșunidze surprinde prin felul în care acceptă fără ezitare rolul turnătorului, încercând să scape prin orice mijloace de violența care pare să fie singura regulă pe care toți o înțeleg.
Boris Davidovici Novski, din povestirea-titlu, este poate cel mai memorabil: un revoluționar care ajunge față în față cu anchetatorul său, într-o confruntare care depășește politica și pune în joc ceva mult mai valoros – dreptul unui om de a-și păstra convingerile și identitatea. „Câini și cărți” te poartă într-o Franță medievală, printre persecuții și convertiri forțate, o poveste care te face să înțelegi cât de puțin se schimbă, de cele mai multe ori, cruzimea de la un veac la altul. Iar „Scurtă biografie a lui A.A. Darmolatov” închide volumul cu o poveste despre compromis, uitare și prețul pe care este dispus să-l plătească un om pentru a supraviețui timpului său.
Prin destinul acestor personaje, o istorie care părea la început îndepărtată și abstractă capătă chip și voce. Pentru că, uneori, o idee nu rămâne vie prin ceea ce afirmăm despre ea, ci prin povestea pe care o spunem.
„A-l înfrînge pe Novski era pentru Fediukin o chestiune de onoare, o ispită de cel mai înalt grad. Deoarece, în lunga sa carieră de anchetator, Fediukin reușise întotdeauna să frîngă, odată cu vertebrele, voințele cele mai neclintite (și din această cauză i se dădea întotdeauna cel mai dur material), Novski era pentru el un fel de enigmă științifică, un organism necunoscut, care se comporta imprevizibil și cu totul atipic în raport cu întreaga sa experiență. (Fără îndoială, în această speculație uimitoare a lui Fediukin nu exista, ținînd cont de studiile sale mai mult decît modeste, nimic livresc, și de aceea orice tangență cu gîndirea teleologică îi era străină; probabil că se simțea numai ca un promotor al unei doctrine pe care o exprima foarte simplu și pe-nțelesul tuturor: «Pînă și piatra vorbește, dacă-i zdrobești dinții»*.) În noaptea de 28 spre 29 ianuarie a fost scos din celulă un om care mai purta încă numele de Novski, deși acesta nu mai era decît o carapace goală, o grămadă de carne putredă și chinuită. În privirea stinsă a lui Novski se putea citi, singurul semn al spiritului și al vieții, acea hotărîre fermă de a rezista, pentru ca ultima pagină a biografiei sale să fie scrisă de voința sa și în deplină cunoștință de cauză, așa cum se scrie un testament.”
(extras din „Criptă pentru Boris Davidovici”,
Criptă pentru Boris Davidovici, Danilo Kiš )
Titlu: Celălalt trup
Autor: Milorad Pavić
Traducere: Mariana Ștefănescu
Editura: Paralela 45
Colecție: Ficțiune fără frontiere
An apariție: 2009
Număr de pagini: 256
Milorad Pavić (1929-2009), poet, traducător și istoric literar, este totodată unul dintre cei mai cunoscuți romancieri postmoderniști și printre cei mai traduși scriitori sârbi. A absolvit studiile de licență în literatură iugoslavă (1954) la Universitatea din Belgrad, orașul său natal, iar apoi și-a obținut doctoratul la Universitatea din Zagreb (1966). Milorad Pavić s-a specializat în literatura sârbă a secolelor XVII-XIX, publicând numeroase cărți și eseuri (în special despre baroc și tradiția simbolistă[18]). O preocupare constantă a autorului a fost găsirea unei punți de legătură între literatura națională și cea europeană a vremii, integrând-o firesc în contextul cultural al continentului.
Parcursul său a inclus o bogată activitate didactică, predând la Universitatea din Novi Sad, între 1974 și 1982, iar apoi la Universitatea din Belgrad, începând cu anul 1982. Întreaga sa contribuție academică a fost recunoscută în 1991, când a devenit membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte.
Debutul literar a stat sub semnul poeziei, publicând volumele de versuri Palimpsesti (1967) și Mesečev kamen (1971), pentru ca ulterior să se dedice exclusiv prozei. Astfel, în 1973, i-a apărut primul volum de proză scurtă, Gvozdena zavesa, urmat de o serie de alte creații, în care se remarcă îngemănarea constantă a posibilului cu realul, a stării de veghe cu visul și a vieții cu moartea.
Avea 55 de ani când a obținut recunoașterea internațională, odată cu publicarea romanului Hazarski rečnik (Dicționarul khazar), în anul 1984. Scris sub forma unei enciclopedii, autorul redefinește normele tradiționale de construire a firului narativ (și a lecturii)[19], fiind numit „un pionier al literaturii ergodice”.[20] Au urmat alte opere neconvenționale, precum Predeo slikan čajem (Peisaj pictat în ceai), din 1988, conceput ca un puzzle de cuvinte încrucișate; Unutrašnja strana vetra (1991; Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero și Leandru), care este modelată după o clepsidră sau ceas cu apă; Poslednja ljubav u Carigradu (1994; Ultima iubire la Țarigrad. Îndreptar de ghicit), un „roman de tarot”; Zvezdani plast (2000; Mantia de stele. Ghid astrologic de ghicit) scrisă sub forma unui ghid de astrologie; Unikat (2004; Unicat. Cartea cu o sută de finaluri), în care cititorul poate alege între finaluri multiple.[21]
Câteva dintre cele mai cunoscute cărți ale sale, traduse în limba română, sunt: Dicționar khazar (ed. Nemira, 1998; reeditat la Paralela 45, 2004), Peisaj pictat în ceai (ed. Univers, 2000), Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero și Leandru (ed. Paralela 45, 2003), Ultima iubire la Țarigrad. Îndreptar de ghicit (ed. Paralela 45, 2006), Mantia de stele. Ghid astrologic de ghicit (ed. Humanitas, 2008), Celălalt trup (Paralela 45, 2009), Unicat. Cartea cu o sută de finaluri (ed. Pandora M, 2015) și Teatru de hârtie (Corint, 2023).
Apărut în anul 2006, Celălalt trup (Drugo telo) este printre ultimele cărți ale lui Milorad Pavić. Premisa romanului pare simplă, dar e profund tulburătoare: A avut Iisus un al doilea trup și poate omul, la rândul lui, să și-l câștige pe al său? Autorul construiește în jurul acestei întrebări o intrigă captivantă. Povestea dintre Lizza Swift și soțul ei (vocea naratorului), un cuplu din Belgradul zilelor noastre, se împletește cu destinul Annei Pozze și al lui Zaharija Orfelin din Veneția secolului al XVIII-lea, în preajma Carnavalului. Și în momentul în care ai impresia că întreg romanul se rezumă la legătura peste timp dintre aceste două perechi, acțiunea se mută în Sent Andrej, tot în veacul al XVIII-lea. Aici lucrurile încep să se limpezească (dar să se și complice în egală măsură) odată cu apariția ieromonahului Gavril și a Aksiniei. Toate aceste personaje ajung inevitabil să intre în contact cu aceleași piese ale unui puzzle mistic: un inel misterios care-și schimbă culoarea, apa tămăduitoare din izvorul Maicii Domnului și stihuri dintr-o „limbă mai veche decât moartea”[22], moștenite de la civilizația etruscă.
Ai crede că o carte cu o miză teologică atât de puternică va fi copleșitoare, însă tocmai în asta constă farmecul narativ al lui Pavić: tonul lui este degajat, pe alocuri chiar plin de umor, în care alătură cu naturalețe profunzimea religiei cu efervescența Carnavalului venețian. Construit în jurul unor figuri istorice reale (precum Zaharija Orfelin și Gavril Stefanović Venclović), romanul abundă în detalii savuroase – cum ar fi faptul că tipograful Orfelin, odată ajuns în Veneția, descoperă că îi este, pur și simplu, frică de frumusețe.
Pornind de la versetul biblic „cuvântul carne se făcu”[23], autorul propune o idee neașteptată: ceea ce se pierde fizic se salvează prin cuvânt, așteptând să recapete formă, așa cum spune legenda khazară.[24] Și cu toate că ne oferă argumente, Milorad Pavić nu insistă să decidem dacă celălalt trup al lui Iisus există sau nu, cu atât mai puțin cel al omului. Ne invită doar să admitem că întrebarea merită pusă.
„Khazarii, care încă mai există aici în câmpia panonică, pomenesc de un fruct Ku. Care nu mai există. Aşadar, din fiinţă s-a întrupat în nefiinţă, în cuvânt. Khazarii cred că acest cuvânt este singurul lăsat de diavol să supravieţuiască limbii lor. Numai acest cuvânt a fost lăsat de diavol ca germene în mintea unei prinţese khazare. Asta înseamnă că el a lăsat posibilitatea ca iarăşi din nefiinţă să se poată întrupa fiinţa. Este calea care duce, după cum zice Biblia, la întruparea prin cuvânt. Biblia spune «cuvântul carne se făcu», iar khazarii spun: «carnea cuvânt se făcu» din care iarăşi se poate naşte carne. Legenda khazară parcă sugerează că şi necuratul este spăşit şi supus posibilităţii ca din ceva care a murit să se păstreze germenele, adică cuvântul, care va regenera viaţa. Deci necuratul ştie că nu poate ori că nu se încumetă să întrerupă definitiv viaţa. El ştie cum cuvântul poate dobândi un nou trup. […] Mă întreb dacă vom putea aduna dovezi, și în viitorul îndepărtat am putea avea și pe pământ un nou celălalt trup în celălalt „acum”, sub o cealaltă secțiune de aur, pe care Hristos ne-a arătat-o și ne-a promis-o cu Învierea Sa?”
(extras din Celălalt trup, Milorad Pavić)
[1] „Ivo Andrić”, EBSCO, https://www.ebsco.com/research-starters/history/ivo-andric, accesat în august 2026.
[2]„Ivo Andrić Biographical”, Nobel Prize, https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1961/andric/biographical/, accesat în august 2026.
[3]„Ottoman Bosnia”, Britannica, https://www.britannica.com/place/Bosnia-and-Herzegovina/Ottoman-Bosnia, accesat în august 2026.
[4] „Ivo Andrić”, New York Review Books, https://www.nyrb.com/collections/ivo-andric, accesat în august 2026.
[5] „Ivo Andrić Author”, Traduki, https://database.traduki.eu/people/ivo-andric-2/, accesat în august 2026.
[6] „Ivo Andrić”, New York Review Books, https://www.nyrb.com/collections/ivo-andric, accesat în august 2026.
[7] „Cărțile autorului Ivo Andrić”, Polirom, https://polirom.ro/autori/3303-ivo-andri%C4%87, accesat în august 2026.
[8]Octavia Nedelcu, „Ivo Andrić în cultura română – Receptări”, Academia, p. 56, https://www.academia.edu/36178671/IVO_ANDRI%C4%86_%C3%8EN_CULTURA_ROM%C3%82N%C4%82_RECEPT%C4%82RI_Octavia_NEDELCU, accesat în august 2026.
[9] Ivo Andrić, Povestea cu elefantul vizirului, ed. Polirom, Iași, 2020, p. 38.
[10] „Danilo Kiš”, EBSCO, https://www.ebsco.com/research-starters/history/danilo-kis, accesat în august 2026.
[11] „Birth Certificate: The Story of Danilo Kiš. A review”, iwm, https://www.iwm.at/transit-online/birth-certificate-the-story-of-danilo-kis-a-review, accesat în august 2026.
[12] „Remembering Danilo Kis”, pi, https://prishtinainsight.com/remembering-danilo-kis/, accesat în august 2026.
[13] „Birth Certificate: The Story of Danilo Kiš. A review”, iwm, https://www.iwm.at/transit-online/birth-certificate-the-story-of-danilo-kis-a-review, accesat în august 2026.
[14] „Danilo Kiš”, Autumn Hill Books, https://autumnhillbooks.org/danilo-kis/, accesat în august 2026.
[15]„Cărțile autorului Danilo Kiš”, Polirom, https://polirom.ro/autori/1913-danilo-ki%C5%A1, accesat în august 2026.
[16] Danilo Kiš, Criptă pentru Boris Davidovici, Adriana Babeți, „Post-scriptum”, ed. Polirom, Iași, 2009, pp.24-26.
[17] Ibidem, „Un cenotaf de hîrtie sau lecția de literatură”, pp. 19-24.
[18]„Milorad Pavić (1929-2009)”, Biography, https://www.khazars.com/index.php/en/biography/biography.html, accesat în august 2026.
[19]„Milorad Pavić. Serbian author and literary historian”, Britannica, https://www.britannica.com/biography/Milorad-Pavic, accesat în august 2026.
[20]„Milorad Pavić (1929-2009)”, Biography, https://www.khazars.com/index.php/en/biography/biography.html, accesat în august 2026.
[21]„Milorad Pavić. Serbian author and literary historian”, Britannica, https://www.britannica.com/biography/Milorad-Pavic, accesat în august 2026.
[22] Milorad Pavić, Celălalt trup, ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 39.
[23] Ibidem, p. 181.
[24] Ibidem.
