Un triptic esențial al literaturii poloneze – Henryk Sienkiewicz, Bruno Schulz și Olga Tokarczuk –, desfășurat de-a lungul a trei secole. Trei generații, trei modalități stilistice diferite, trei perspective distincte asupra istoriei, memoriei și condiției umane.
Titlu: Quo vadis
Autor: Henryk Sienkiewicz
Traducere: Stan Velea
Editura: Corint
Colecție: Clasici ai literaturii universale
An apariție: 2020
Număr de pagini: 592
Henryk Sienkiewicz (1846-1916) s-a impus în sfera literelor drept cel mai mare scriitor de romane istorice din Polonia. Autorul are formație jurnalistică, urmând totodată și cursuri de literatură și istorie la Universitatea din Varșovia, însă fără a finaliza studiile. De-a lungul anilor Sienkiewicz a scris romane, povestiri, nuvele, reportaje și articole, contribuind la consolidarea identității naționale, într-o perioadă în care statul polonez încă nu își dobândise independența. În anul 1905, Henryk Sienkiewicz a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură. Un fapt poate mai puțin cunoscut este că, în călătoriile sale prin America și Europa[1], scriitorul ajunge în 1886 și la București.[2]
Opera sa a fost tradusă și în limba română, în mai multe ediții, dintre care am selectat câteva titluri reprezentative (primele apariții și cele mai recente editări): Scrisori din călătoria în America (1878, traducere ed. Eikon, 2019), trilogia istorică Prin foc și sabie (1884, traducere ed. Univers, 1988; ed. Polirom, 2020), Potopul (1886, traducere ed. Univers, 1989; ed. Polirom, 2021), Pan Wołodyjowski (1888, traducere ed. Cartea Românească, 1974; ed. Polirom, 2021), Fără ideal (1891, traducere ed. Leda, 2006; ed. Litera, 2012), Să-L urmăm pe Hristos (1893, traducere ed. Carthemia, 2025, publicat și sub numele Să-L urmăm, ed. A.P.P., 1990), Familia Połaniecki (1895, traducere ed. Minerva, 1987; ed. Litera, 2021), Quo vadis (1896, traducere Editura pentru Literatura Universală, 1968, ed. Corint, 2021), Cavalerii teutoni (1900, traducere Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958; ed. Leda, 2007), Prin pustiu și junglă (1912, traducere ed. Horia Nicolescu, 1992; ed. Corint Junior, 2004).
Romanul Quo vadis, publicat inițial în Gazeta Polska între 1895 și 1896, este opera sa de căpătâi, fiind tradusă în 60 de limbi, inclusiv latină, idiș și esperanto. Cartea a avut nenumărați comentatori, printre ei numărându-se chiar și Papa Ioan Paul al II-lea: „Firește, am citit Quo vadis, iar, mai târziu, am recitit-o de mai multe ori […]. Este o carte care a făcut și va mai face încă mult bine. Mi se spune că se tipărește iarăși și că se vinde în toate limbile. Mă bucur, nu doar ca polonez, ci și ca bun creștin.” Romanul a fost lăudat și de celebrul William Faulkner, care afirma: „Într-o bună zi, am înțeles că Sienkiewicz cunoștea de mult răspunsul la întrebarea «De ce scriem?». Pentru îmbărbătarea inimilor. Aceasta se referă la fiecare dintre noi.”[3]
Henryk Sienkiewicz a fost dintotdeauna pasionat de istorie, mărturisind că înainte de a adormi obișnuia să citească marile lucrări ale lumii antice în limba latină. Și așa a încolțit o idee, o poveste de dragoste din timpul domniei lui Nero, la 30 de ani după răstignirea lui Hristos. Geneza romanului s-a construit în timp, iar un moment decisiv în procesul creator a fost vizita la Roma, despre care autorul spune: „Cu șapte ani în urmă, în timpul ultimei șederi la Roma, am vizitat orașul și împrejurimile cu Tacit în mână. Pot afirma că ideea era deja matură; mai era vorba doar de găsirea unui punct de plecare. Capela Quo vadis, vederea Bisericii Sf. Petru, Munții Albani, tre fontane – au făcut restul.”[4]
La o primă vedere, ne putem lăsa furați de povestea de dragoste dintre tânărul tribun, Marcus Vinicius (nepotul lui Petronius) și frumoasa Ligia, adusă la Roma ca ostatică. Însă adevărata miză a romanului este alta.
În Quo vadis se conturează imaginea Imperiului Roman sub conducerea lui Nero, o lume dominată de cruzime, fast și excese, în ale cărei fisuri încep să se întrevadă primele semne ale universului creștin. Iar dragostea dintre Vinicius, general crescut în spiritul roman și Ligia, tânăra creștină, devine punctul de întâlnire a celor două lumi.
Felul în care autorul reușește să reconstituie incendierea Romei, jocurile din arenă, persecuțiile creștinilor și portretul împăratului Nero dă romanului o atmosferă vie și captivantă. Textul este limpede și accesibil, fără artificii stilistice complexe, ceea ce face ca ritmul poveștii să rămână dinamic și ușor de urmărit. Un element distinctiv al narațiunii este prezența expresiilor și termenilor latini. Dar asta nu îngreunează lectura, ci conturează și mai bine atmosfera Romei antice. Fiind un roman atât de vizual și cinematografic, nu e de mirare că a fost adaptat pentru marele ecran în anul 1951, într-o producție spectaculoasă, sub regia lui Mervyn LeRoy. Rolurile principale au fost interpretate de actori celebri ai epocii, precum Robert Taylor (Marcus Vinicius), Deborah Kerr (Ligia), Peter Ustinov (împăratul Nero), Leo Genn (Petronius) și Finlay Currie (Apostolul Petru).
Dacă m-ar fi întrebat cineva despre ce e vorba în Quo vadis în timp ce citeam romanul, aș fi zis fără să stau pe gânduri că este o frescă istorică a Romei antice. Acum însă aș răspunde că, în esență, romanul spune povestea lui Iisus, doar că dintr-o altă perspectivă.
„Părăsindu-l pe Apostol, Vinicius se duse la temniță cu inima plină de speranță. Undeva, în adâncul sufletului, auzea încă strigătele disperării și ale spaimei, dar le înăbușea cu ajutorul judecății. I se părea cu neputință ca intervenția înlocuitorului lui Dumnezeu și puterea rugăciunii acestuia să nu dea roade. Se temea să nu spere, se temea să se îndoiască. «Am să cred în îndurarea Lui, chiar dacă aș vedea-o în gura leului», își spuse. Și credea, într-adevăr, deși acest gând îl făcea să se cutremure și o sudoare rece îi îmbrobona tâmplele. Fiecare bătaie a inimii era acum o rugăciune. Începea să se convingă că și credința mișcă munții, deoarece simțea în el o putere formidabilă, cu totul nouă. Avea impresia că poate făptui cu ajutorul ei lucruri de care până ieri nu era în stare. Câteodată, i se părea că tot răul trecuse. Când deznădejdea îi mai apăsa sufletul, își amintea fața venerabilă, sfântă, înălțată spre cer în timpul rugăciunii.”
(extras din Quo vadis, Henryk Sienkiewicz)
Titlu: Prăvăliile de scorțișoară. Sanatoriul sub semnul clepsidrei
Autor: Bruno Schulz
Traducere: Cristina Godun
Editura: Pandora M
Colecție: Anansi Clasic
An apariție: 2023
Număr de pagini: 368
Bruno Schulz (1892-1942) ocupă un loc aparte în literatura poloneză și universală, descris cel mai bine de prozatorul și eseistul american John Updike ca fiind „unul dintre marii transmutatori ai lumii în cuvinte”.[5]
Din nefericire, viața scriitorului a fost curmată într-o manieră tragică și tot ce ne rămâne din opera sa sunt povestirile din acest volum.
Bruno Schulz și-a petrecut întreaga viață în orașul natal Drohobîci, într-o zonă a Poloniei care devenise Galiția în timpul Imperiului Austro-Ungar, trecând apoi sub ocupația germană și a Uniunii Sovietice. Preda ca profesor de desen la Gimnaziul de Stat „Regele Wladyslaw Jagiello”, realizând în timpul liber și diverse schițe, care erau foarte apreciate.[6] În lumea literară a intrat relativ târziu. Când a publicat Prăvăliile de scorțișoară, în anul 1934, avea 42 de ani.[7] Motivul principal pentru acest debut întârziat a fost moartea prietenului său, Wladyslaw Riff, în 1927, care suferea de tuberculoză. Amândoi erau animați de vocația scrisului, însă finalul prematur al acestuia l-a marcat profund pe autor, pierzându-și imboldul creator.[8] În 1937 publică cel de-al doilea volum de povestiri, care a fost și ultimul, Sanatoriul sub semnul clepsidrei.[9] O altă contribuție majoră la literatura poloneză a fost traducerea romanului Procesul a lui Kafka, pe care a realizat-o împreună cu Józefina Szelińska, logodnica lui. Dar numele ei nu a fost trecut pe pagina de titlu și traducerea a apărut doar sub semnătura scriitorului.
Bruno Schulz era profund atașat de locul natal, părăsind orașul o singură dată pentru un sejur la Paris. Dar în timpul ocupației naziste, scriitorul decide să plece, temându-se pentru viața sa. Cu ajutorul unui ofițer Gestapo pe nume Felix Landau face rost de documente de călătorie false și acte de identitate din care reieșea că era arian. Printr-un concurs nefericit de împrejurări, ofițerul Landau îl împușcă pe frizerul evreu[10] al șefului Gestapo-ului, Karl Günter, din localitatea vecină. El știa că scriitorul era protejatul lui Landau. În ziua în care Bruno Schulz trebuia să plece, Karl Günter îl împușcă, spunându-i apoi lui Landau „Mi-ai ucis un evreu – așa că ți-am ucis și eu unul.”[11]
Cine știe câte alte texte remarcabile ar fi putut scrie, dacă destinul nu i-ar fi frânt atât de devreme drumul creator. Când își pregătea ieșirea din țară, Bruno Schulz și-a lăsat manuscrisele în grija unei persoane de încredere, „un catolic din afara ghetoului”, în speranța că la un moment dat se va putea întoarce acasă. Printre acele manuscrise, care nu au mai fost recuperate, s-ar fi aflat și romanul Mesia, la care scriitorul lucra încă din 1934. Niciunul dintre apropiații săi nu știa conținutul integral al cărții, doar începutul: Joseph N este trezit de mama sa din somn ca să-i spună că într-un sat la numai treizeci de kilometri de Drohobîci a fost văzut Mesia. Scriitorul spunea despre roman că este „«o regresie în timp» la o epocă de «plinătate și nemărginire»”.[12]
Cele două volume, Prăvăliile de scorțișoară și Sanatoriul sub semnul clepsidrei, alcătuiesc două ipostaze ale aceluiași univers. În primul volum primează fascinația copilăriei și descoperirea miraculosului ascuns în lucrurile obișnuite, în timp ce în al doilea domină sentimentul de melancolie, degradare și de dispariție a timpului. Tatăl reprezintă figura centrală a acestui univers, transformându-se treptat din personaj real într-un simbol al destrămării și instabilității lumii.
Lumea creionată de Bruno Schulz a fost adesea comparată cu cea a lui Kafka prin atmosfera stranie și deformarea realității, însă proza sa are un lirism aparte, fiind profund legată de imaginație, memorie și fascinația copilăriei. Interesant este faptul că multe dintre personaje reapar dintr-o povestire în alta, ceea ce creează impresia unei continuități, ca într-un roman episodic.
În „Păsările”, tatăl încearcă să evadeze din limitele realității prin obsesia sa pentru păsări, devenind o figură aproape demiurgică. În „Manechinele”, acesta dezvoltă teorii bizare despre materie și creație, prefăcând realitatea într-un spațiu aflat într-o continuă transformare. În „Prăvăliile de scorțișoară”, orașul capătă dimensiunile unui labirint fantastic, văzut prin fascinația copilăriei, iar în „Cartea”, memoria și copilăria sunt asociate cu ideea unei lumi originare și sacre. În „Sanatoriul sub semnul clepsidrei”, timpul pare suspendat, iar tatăl există într-un spațiu aflat între viață și moarte. „Pensionarul” surprinde realitatea cotidiană într-o formă degradată și absurdă, iar în „Ultima evadare a tatei” este sugerată dispariția definitivă a lumii copilăriei și destrămarea figurii paterne.
Atunci când citești proza lui Bruno Schulz nu trebuie să urmărești o intrigă clară, pentru că pasajele descrise funcționează mai mult emoțional și senzorial decât logic. Trebuie să-l lași pe autor să îți prezinte acel univers prin propria sa lentilă. Și dacă reușești să faci acest lucru, vei simți cum pășești într-o lume ghidată de alte legi, în care fiecare stradă, obiect sau încăpere ascunde o viață secretă.
„Așa se trăiește în orașul acesta și timpul trece. Cea mai mare parte a zilei o petreci dormind, și nu doar în pat. Nu, nu poți face mofturi în privința asta. În orice loc și în orice moment al zilei, omul este gata să tragă un pui de somn reconfortant: cu capul sprijinit de masă, în restaurant, în brișcă, ba chiar și în picioare, pe stradă, în vestibulul unei case, unde intri pentru o clipă, dar cedezi nevoii irezistibile de a dormi. Când ne trezim, încă amețiți de somn și șovăielnici, reluăm conversația întreruptă, ne vedem mai departe de drum, continuăm o afacere încâlcită, fără început și fără sfârșit. În consecință, intervale întregi de timp dispar, pierdem involuntar controlul asupra continuității zilei și, în cele din urmă, încetăm să ne mai bizuim pe ea, renunțăm fără regrete la scheletul cronologiei neîntrerupte, pe care cândva obișnuiam să o urmărim necontenit, din nărav, dar și din grija pentru disciplina zilnică. De mult am sacrificat disponibilitatea noastră permanentă de a ține socoteala timpului scurs, scrupulozitatea cu care ne justificăm orele utilizate – mândria și ambiția economiei noastre. Am renunțat de mult la aceste virtuți cardinale pe care în trecut nimeni nu îndrăznea să le conteste.”
(extras din „Sanatoriul sub semnul clepsidrei”, Sanatoriul sub semnul clepsidrei, Bruno Schulz)
Titlu: Călătoria oamenilor Cărții
Autor: Olga Tokarczuk
Traducere: Constantin Geambașu
Editura: Polirom
Colecție: Top 10+
An apariție: 2018
Număr de pagini: 216
Olga Tokarczuk (n. 1962) este una dintre cele mai cunoscute voci ale literaturii poloneze contemporane. Scriitoarea a studiat psihologia la Universitatea din Varșovia, când a devenit interesată în mod deosebit de scrierile lui Carl Jung. După absolvirea din 1985, Tokarczuk a profesat o vreme ca psiholog clinician, dar a renunțat fiind dezamăgită de această muncă. S-a mutat o perioadă la Londra, după care s-a întors în țară și a publicat un volum de versuri în anul 1989. De la poezie, autoarea trece la proză, debutând cu romanul Podróż ludzi księgi (Călătoria oamenilor Cărții, ed. Polirom, 2001, 2018, 2020) în anul 1993. Romanul a fost foarte bine primit, câștigând Premiul Editorilor Polonezi pentru cel mai bun debut. Deși se bucura de un important succes editorial și critic în Polonia, recunoașterea internațională a venit abia în 2018, când a câștigat premiul Man Booker International în 2018, pentru Flights (2017) – traducerea în limba engleză a celui de-al șaselea roman, Bieguni (2007; Rătăcitorii, ed. Art, 2013; ed. Polirom, 2018).[13] Tot în același an, este distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură.
Printre cele mai cunoscute romane și povestiri ale sale, publicate în limba română la editura Polirom, se numără: Străveacul şi alte vremi (1996; traducere 2002, 2020, 2023), Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor (2009; traducere 2019, 2023, adaptat pentru marile ecrane în 2017, în regia Agnieszkăi Holland, obținând Ursul de Argint la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin), Cărţile lui Iacob (2014; traducere 2023), Ultimele povestiri (2004; traducere 2018, 2019), Povestiri bizare (2018; traducere 2020).[14]
Romanul Călătoria oamenilor Cărții pornește de la o idee străveche: existența unei cărți totale, capabile să conțină adevărul lumii. În jurul acestei promisiuni se organizează expediția Frăției Cărții, care traversează un stat francez suspendat undeva între realitatea istorică medievală și teritoriul alegoric. Și ca în orice poveste bună, avem parte de o răsturnare de situație, expediția desfășurându-se într-o cu totul altă formulă decât cea gândită inițial. Așa se face că la drum pornește un grup complet improbabil, format din Marchiz, un aristocrat melancolic și blazat, curtezana Veronica, a cărei prezență pare o sfidare adusă sobrietății demersului și un băiat mut, Gauche, însoțit de câinele său.
Ce face romanul cu adevărat special este atmosfera sa. Autoarea se îndepărtează deliberat de mecanismul clasic al romanului de aventuri: nu destinația contează, ci felul în care drumul modifică percepția celor care îl parcurg. De aici și acel cadru singular – aproape hipnotic – al cărții, plin de hanuri obscure, locuri misterioase, societăți secrete, alchimie și lungi reverberații metafizice, de parcă fiecare etapă a călătoriei ar deschide nu un teritoriu nou, ci un alt nivel de percepție.
Este o poveste care te va ține în priză până la final. Pe alocuri ai impresia că romanul te conduce inevitabil spre concluzia că nicio Carte nu poate conține lumea întreagă și că adevărul absolut rămâne mereu dincolo de puterea omului de a-l cuprinde. Însă, Tokarczuk construiește un final memorabil, lăsând cititorului senzația că unele revelații nu sunt făcute pentru a fi rostite, ci doar purtate mai departe, în tăcere.
„A ascuns Cartea într-un loc ce i s-a părut creat în acest scop: într-un defileu de munte, unde pustnici în căutarea singurătății își construiseră o mică mănăstire. Lor le-a încredințat Cartea, promițându-și că se va întoarce după ea abia după ce îi va fi pregătit pe oameni pentru acceptarea ei […] Alese șapte oameni înțelepți și demni și împreună cu ei întemeie Frăția, ce avea să se ocupe de reformarea lumii și de pregătirea acesteia pentru schimbarea ce urma să vină. Dar în planurile mărețe ale lui H.R.C. interveni, cum se întâmplă de obicei, istoria. Se făcură două războaie unul după altul, apărură noi reformatori […] Începură persecuțiile, se aprinseră rugurile. Privind stelele și cercetând proprietățile materiei, oamenii se apropiau uneori la un pas de adevăr, dar apoi anulau totul în fața noilor camere de tortură ce apăreau ca tarabele la iarmaroc. H.R.C. muri la Anvers, cu fața brăzdată de zbârciturile amărăciunii. Înainte de a se stinge, cu mâna tremurândă, întocmi pe un petec de hârtie harta munților în care ascunsese Cartea, cu speranța naivă că marea învolburată a istoriei se va liniști, iar oamenii se vor ocupa în cele din urmă de ceea ce este mai important.”
(extras din Călătoria oamenilor Cărții, Olga Tokarczuk)
[1] Henryk Sienkiewicz, LibrariaOnline, https://www.librariaonline.ro/autori/sienkiewicz_henryk, accesat în mai 2026.
[2] Henryk Sienkiewicz, Biblioteca Academia Română, https://biblacad.ro/2022/06/06/henryk-sienkiewicz/, accesat în mai 2026.
[3]Henryk Sienkiewicz, „Quo Vadis”, Cărturești, https://carturesti.ro/carte/quo-vadis-1023360271?2pau=46d471b60&2ptt=quicklink&2ptu=07b5f0fed&2pdlst=Cj0KCQjwoMXQBhDcARIsAH-eEtsHCVRVqbgTGumgiORoOvLEjawT1GRJ45tNSmuxRy-0qV-cQQP8kKgaAgzqEALw_wcB&utm_campaign=2Performant&utm_source=&utm_medium=CPS&gad_source=1&gad_campaignid=23857686919&gbraid=0AAAAACjjXIcs1XBObT76UKu6Zc8RlIK2f&gclid=Cj0KCQjwoMXQBhDcARIsAH-eEtsHCVRVqbgTGumgiORoOvLEjawT1GRJ45tNSmuxRy-0qV-cQQP8kKgaAgzqEALw_wcB, accesat în mai 2026.
[4] Henryk Sienkiewicz, „Prefață” de Stan Velea, Quo vadis, ed. Corint, București, 2020, pp. 5-6.
[5] „Bruno Schulz, unul dintre cei mai originali scriitori ai secolului XX, într-o nouă traducere în limba română”, Radio România Cultural, https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/literatura/bruno-schulz-unul-dintre-cei-mai-originali-scriitori-ai-secolului-xx-intr-o-noua-traducere-in-limba-romana-id37098.html, accesat în mai 2026.
[6] Stuart Kelly, Cartea cărților pierdute, ed. Nemira, București, 2007, p. 414.
[7] Bruno Schulz, „Cuvînt înainte” de Ion Petrică, Manechinele, ed. Univers, București, 1976, p. 5.
[8] Stuart Kelly, Cartea cărților pierdute, ed. Nemira, București, 2007, p. 414.
[9] Bruno Schulz, „Cuvînt înainte” de Ion Petrică, Manechinele, ed. Univers, București, 1976, p. 6.
[10] Conform unor surse el ar fi fost dentist, nu frizer: The New Republic, https://newrepublic.com/article/170982/battle-bruno-schulzs-final-works sau The Guardian, https://www.theguardian.com/books/2023/may/14/bruno-schulz-an-artist-a-murder-and-the-hijacking-of-history-benjamin-balint-review-extraordinary-mind-cruel-death, accesat în mai 2026.
[11] Stuart Kelly, Cartea cărților pierdute, ed. Nemira, București, 2007, pp. 414-415.
[12] Ibidem, p. 415.
[13] „Olga Tokarczuk”, Britannica, https://www.britannica.com/biography/Olga-Tokarczuk, accesat în mai 2026.
[14] „Cărțile autorului Olga Tokarczuk”, Polirom, https://polirom.ro/autori/711-olga-tokarczuk, accesat în mai 2026.
