De regulă, atunci când se discută despre istoria Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, se pune foarte mult accent, pe bună dreptate, pe anii antebelici și interbelici. Instituția există și astăzi datorită inițiativei regelui Carol I și datorită efortului depus de toți cei care, într-un fel sau altul, au contribuit la crearea și funcționarea Fundației Universitare ce purta numele fondatorului. În perioada dintre cele două războaie mondiale, Fundația a facilitat accesul la cunoaștere al unui număr mare de studenți, iar în Aula inaugurată în 1914 au conferențiat și personalități importante ale culturii românești, precum Mihail Sebastian, Tudor Vianu, Mircea Eliade sau Ionel Jianu. Pe de altă parte însă, se vorbește, din punctul meu de vedere, destul de puțin despre existența Bibliotecii în comunism.
Întâlnim uneori în spațiul public o anumită reținere în abordarea unor subiecte care țin de o perioadă ce a avut, fără doar și poate, și efecte traumatizante asupra românilor, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv. Nu putem însă evita erorile trecutului dacă nu vorbim deschis despre ele și nu le înțelegem cauzele și semnificațiile. Mai mult decât atât, atenția la nuanțe poate avea un rol constructiv. Avem de învățat și din deciziile corecte luate în intervalul 1947-1989, nu doar din cele care au contribuit la suprimarea libertății de exprimare. În plus, discutând onest și documentat despre comunism, putem evita capcana glorificării perioadei interbelice, perioadă ale cărei particularități sociale, economice și politice au favorizat ascensiunea extremelor.
În aprilie și august 1944, clădirea Fundației Universitare a fost grav avariată în urma bombardamentelor aviației anglo-americane, într-o primă fază, iar apoi ale aviației germane. Peste 13 400 de volume au fost distruse atunci. În 1947, a fost organizată o licitație pentru reconstrucția clădirii, iar câștigătoare a ieșit oferta depusă de arhitectul Alexandru Zamfiropol. Suma necesară pentru ducerea la bun sfârșit a proiectului era de aproximativ patru miliarde de lei.[1] Cea mai mare parte a lucrărilor s-a realizat după 30 decembrie 1947, când procesul de comunizare a țării devenea ireversibil, prin proclamarea Republicii Populare Române (RPR). Sala profesorilor a fost complet refăcută în perioada 1953-1957, în stilul și forma originală.[2]
Pe data de 12 iulie 1948, Biblioteca Fundației era transformată în Biblioteca Centrală a Universității „C.I. Parhon” din București. Astfel, instituția ajungea în situația de a coordona toate bibliotecile care țineau de facultățile din cadrul Universității. Era vorba despre 16 biblioteci independente, care înglobau 45 de săli de lectură care, în total, aveau 2 200 de locuri pentru citit.[3] Mai mult decât atât, instituția se implica nu doar în activitatea de reorganizare a bibliotecilor, ci și în cea de gestionare a căminelor și laboratoarelor.[4]
Numărul angajaților a crescut semnificativ în urma acestei reorganizări. Dacă inițial funcționarea Bibliotecii era asigurată de numai 20 de persoane, până în 1958 cifra crescuse de 8 ori, iar din cei 160 de angajați, aproximativ 100 reprezentau personalul tehnic de specialitate.[5] O evoluție asemănătoare putem observa și la frecvența cititorilor: în 1949, Biblioteca Centrală Universitară a fost vizitată de 197 445 de utilizatori; în 1953, numărul acestora crescuse la 653 511, iar în 1963, ajunsese până la 1 106 398.[6]
Progrese remarcabile au fost înregistrate și în ceea ce privește fondul de publicații: 516 916 – 1949, 820 011 – 1953, 943 587 – 1957, 1 184 019 – 1963.[7] Majoritatea cititorilor era reprezentată de studenți. De exemplu, în 1957, 85-90% dintre utilizatori erau studenți, iar 5-7% erau profesori. În acel an, la sediul central au fost consultate 448 092 de volume de către 141 477 de cititori.[8]
Biblioteca Centrală Universitară a reușit în acea perioadă să își dezvolte în mod semnificativ și relațiile externe. Astfel, în 1962, instituția avea peste 450 de parteneri internaționali. Aceste universități primeau de la București lucrările unor personalități precum lingviștii Iorgu Iordan și Alexandru Graur sau matematicianul Grigore Moisil. De exemplu, în 1964 au fost transmise partenerilor aproximativ 4 000 de exemplare de cărți și aproximativ 100 de hărți. În schimb, Biblioteca primea la rândul ei teze de doctorat din diverse domenii.[9]
Bineînțeles, exista și un revers întunecat al acestei medalii. Într-un articol publicat în Călăuza bibliotecarului în 1958, Dumitru Nicolescu afirma următoarele: „Biblioteca are un profil general enciclopedic. De aceea nu este de loc întâmplător faptul că o atenție deosebită s-a acordat cărții ideologice și politice, lucrărilor clasicilor marxism-leninismului. Astăzi, aceste cărți, ca și lucrările de bază ale filosofiei marxiste și cele de economie politică, se achiziționează curent pentru toate bibliotecile, atât cele enciclopedice, cât și cele de specialitate”.[10] Conținutul la care aveau acces studenții era puternic marcat de amprenta regimului autoritar. În mod evident, într-o asemenea atmosferă profund ideologizată, exista o îngrădire de necontestat a libertății de exprimare și a libertății de conștiință.
Dacă lărgim un pic aria pe care o observăm, putem constata că în perioada comunistă s-au înregistrat progrese notabile în cazul mai multor indicatori legați de domeniul învățământului. În anul 1938, rata analfabetismului în România era de 54,3%.[11] În 1949 procentul scăzuse până la 29%, iar în 1989 doar 3-4% din populație nu mai era alfabetizată.[12] Legat de învățământul superior, în anul universitar 1948-1949, existau 47 de unități care înglobau 48 676 de studenți și 5 638 de profesori. În anul universitar 1953-1954, aveam deja 54 de unități, care cuprindeau 80 593 de studenți și 7 866 de profesori.[13]
Faptul că pe anumite paliere comunismul a avut un efect modernizator nu poate șterge nocivitatea sistemică a unui regim autoritar. Potențialul creat de dezvoltarea educației nu putea fi valorificat pe deplin în condițiile în care viața politică și socială era fundamentată pe conformism și represiune. În primele decenii în care România fusese blocată dincoace de Cortina de Fier, majoritatea țărilor occidentale aveau o evoluție politică și socială remarcabilă, aceasta fiind perioada în care, pe baza viziunii economice keynesiene, erau construite așa-numitele state ale bunăstării (welfare states).
Parcursul în comunism al Bibliotecii Centrale Universitare a fost marcat de un moment de cumpănă pe 4 martie 1977, atunci când cutremurul cu o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter a avariat grav clădirea. Au fost afectate atât finisajele interioare, cât și structura de rezistență. Și de această dată, procesul de reconstrucție a fost încununat de succes, fiind conservate, în măsura posibilităților, elementele de detaliu inițiale.[14]
Pe de o parte, perioada comunistă a presupus transformarea Bibliotecii Centrale Universitare în cea mai complexă bibliotecă universitară din țară. Pe de altă parte însă, una dintre ultimele acțiuni ale regimului muribund a fost chiar mutilarea BCU. În urma schimbului de focuri declanșat în seara zilei de 22 decembrie 1989, clădirea Bibliotecii a fost cuprinsă de un incendiu care a distrus peste 500 000 de volume, printre care și 3 700 de manuscrise aparținând unor personalități importante ale literaturii române.[15] Ca de obicei însă, beneficiind de sprijin consistent atât din țară, cât și din străinătate, instituția a fost capabilă să se regenereze. Astăzi, la mai bine de 130 de ani de la momentul fondator, ea se pregătește să întâmpine o nouă generație de studenți, căreia îi va împărtăși din vastul stoc de cunoștințe pe care îl depozitează.
[1] Anca Podgoreanu, Geta Costache (red.), Biblioteca Centrală Universitară din București. O bibliografie a existenței: 1891-2001, București, 2001, pp. 28-29.
[2] Dumitru Nicolescu, „Un deceniu de activitate culturală”, Călăuza bibliotecarului, vol. 11, nr. 8, 1958, pp. 16-19.
[3] Ibidem, p. 16.
[4] Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, Istoric, accesat în august 2022. https://www.bcub.ro/istoric/
[5] Dumitru Nicolescu, op. cit., pp. 16-19.
[6] Mircea Tomescu, „Biblioteca Universității București”, Călăuza bibliotecarului, vol. 17, nr. 10, 1964, pp. 579-584.
[7] Ibidem.
[8] Dumitru Nicolescu, op. cit., pp. 16-19.
[9] Valentina Popovici, „Relații internaționale ale Bibliotecii Centrale Universitare București”, Călăuza bibliotecarului, vol. 17, nr. 10, 1964, pp. 588-591.
[10] Dumitru Nicolescu, op. cit., p. 17.
[11] Gheorghe Dobre (coord.), Economia României în context european – 1938, Editura Fundației Științifice „Memoria Oeconomica”, București, 1996, p. 120, p. 131, p. 277, apud: Bogdan Murgescu, România și Europa: acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iași, 2010, p. 219.
[12] Bogdan Murgescu, op. cit., p. 386.
[13] Jan Sadlak, Higher Education in Romania, 1860-1990: Between Academic Mission, Economic Demands and Political Control, State University of New York at Buffalo, Buffalo, 1990, p. 31, p.42, apud: Bogdan Murgescu, op. cit., p. 387.
[14] Anca Podgoreanu, Geta Costache (red.), op. cit., p. 29.
[15] Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, Istoric, accesat în august 2022. https://www.bcub.ro/istoric/
