Dacă ar trebui să identific începutul scrisului meu, nu l-aș căuta într-o bibliotecă și nici într-o ambiție literară timpurie, ci într-o stare de neliniște. Copilăria mea nu a fost lipsită de lumină, dar a fost traversată de acea nelămurire tăcută că lucrurile trec prea repede și că realitatea, dacă nu este numită, se destramă.
Primele mele pagini au fost încercări naive de a fixa timpul. Un jurnal, câteva fraze tremurate, senzația că ziua de marți ar putea dispărea definitiv dacă nu este așezată în cuvinte. Încă de atunci, am intuit că hârtia este un tărâm pe care-ți proiectezi fractalele tristeții, că omul nu locuiește deplin în lume până când nu o transformă în limbaj. Scrisul era atunci un act de cunoaștere; m-a ajutat să mă reconfigurez ca limbaj, iar emoția mea să capete puțină claritate. De aici începea libertatea.
Anii în care tăcerea mea a întâlnit alte voci
Mai târziu, odată cu adolescența, scrisul a căpătat o altă funcție: aceea de a ieși din singurătate. Îmi amintesc fragmente satirice scrise pentru colegi, scurte texte ironice, încercări stângace de a transforma realitatea într-o respirație jucăușă a cuvintelor.
În acel timp, scrisul devenise o mască paradoxală: ascundea fragilitatea și, tocmai prin aceasta, o revela. Am înțeles că o propoziție bine așezată poate salva un timid, poate destabiliza o autoritate sau poate construi punți invizibile între colegi. Acum scrisul era scena mea interioară.
Când pui în ordine biblioteca interioară
La douăzeci de ani, universul propriei conștiințe nu mi-a mai fost suficient. A apărut nevoia de a locui imaginar în viețile altora. Povestea, personajul, ficțiunea au devenit forme ale unei expansiuni interioare. Scriam pentru a înțelege bătrânul anonim dintr-un sat uitat, intelectualul sfâșiat de dileme metafizice sau adolescentul miop – o voce care legitima propriile mele neliniști.
În această etapă, scrisul a devenit pentru mine un exercițiu al empatiei și al apropierii de ceilalți. Am început să înțeleg că adevărata creație nu se reduce la simpla invenție, ci reprezintă o încercare sinceră și fascinantă de a descifra misterul conștiinței umane. Scrisul devenea acum un teritoriu de confruntare.
Ieșirea din „noaptea” subiectivității și intrarea în lumina formei literare
Maturitatea m-a obligat să abandonez inocența contemplației pure. Lumea nu mai oferă acum luxul tăcerii prelungite; ea cere reacție, discernământ și participare. Articolul, reflecția critică, intervenția culturală au devenit necesități.
Am descoperit atunci că scrisul poate fi și o formă de responsabilitate civică. Nu mai scriam doar despre mine sau despre personaje imaginare, ci despre fisurile societății, despre degradarea limbajului și despre uitarea valorilor.
În acel moment, scrisul nu mai era doar expresie, ci atitudine. Un mod de a spune „nu” confuziei și de a apăra ideea că spiritul uman are nevoie de ordine, memorie și luciditate. Acum scrisul a devenit un exercițiu al lucidității.
Nevoia de a spune adevărul timpului meu
Apropierea de critica literară a reprezentat o schimbare profundă de perspectivă. Dacă în tinerețe voiam să creez lumi, acum simt nevoia să le interpretez și să le salvez de la uitare. Criticul nu este doar un cititor cultivat; el este martorul unei civilizații.
Am înțeles că o carte nu se termină odată cu ultimul punct. Ea continuă să trăiască prin lectura și comentariul celor care îi redeschid sensurile. De aceea, fac recenzii: pentru a păstra vie memoria literaturii și pentru a demonstra că o cultură care nu se autoanalizează riscă să dispară. Scrisul și-a găsit menirea în salvarea sensurilor de la uitare.
Epilog
Privind retrospectiv, observ că motivele scrisului s-au schimbat odată cu etapele vieții mele. La început am scris din nevoia de confesiune, apoi ca să fiu văzută, mai târziu ca să îi înțeleg pe ceilalți și, în cele din urmă, dintr-o neliniște ontologică și pentru că uneori refuz să accept realul ca un dat.
Și totuși, dincolo de toate aceste metamorfoze, esența a rămas aceeași. Scriu pentru că viața, fără oglinda cuvântului, mi se pare incompletă; scriu pentru a salva fragmente de timp și pentru a transforma zgomotul existenței în sens. Scrisul: Act de rezistență interioară; Formă de credință; Nevoie. Freamăt; Rest de vis; Apăsare fără nume; Nu construcție; Decantare.
